Capitolul 24. Acest capitol încheie răspunsul lui Iov către Elifaz. El clarifică complet faptul că toată starea de lucruri din lume este o anomalie şi că nu poţi judeca ce gândeşte Dumnezeu despre un om după nivelul lui de prosperitate, fiindcă cei drepţi sunt adesea cei mai încercaţi. Şi nu există nici o dovadă că ar fi ceva greşit în viaţa lor, ci, din contră, Dumnezeu îi pune la încercare ca să arate că ei sunt într-adevăr ai Lui. Prin urmare, suntem chemaţi să ne supunem din inimă încercării şi să ne încredem cu totul în El. Mai mult, noi beneficiem de un avantaj pe care sfinţii din vechime nu l-au avut, şi nici nu-l puteau avea până la Hristos, şi anume nu numai lucrarea împlinită a Domnului, ci şi lumina Lui care a strălucit. Ei n-au avut aşa ceva. Trăiau înainte de lege. Totuşi, vedem clar că era destulă lumină pentru cei care priveau către Dumnezeu, şi că totul era întuneric, aşa cum este şi acum, pentru cei care nu aveau credinţă în El. Însă marea şi folositoarea lecţie a acestei cărţi o constituie diferenţa dintre cei credincioşi, precum şi cauza acestei diferenţe. Exista o puternică diferenţă între Iov şi cei trei prieteni ai lui, şi am încercat să arăt în ce consta ea. În ciuda greşelilor lui şi în ciuda iritării sale din pricină că era socotit făţarnic de prietenii lui, trebuie recunoscut că lovitura primită de Iov de la cei ce mărturiseau că-l iubesc a fost una dintre cele mai profunde şi puternice. Aşa lucrează cel rău întotdeauna.
În cazul lui Iov avem acest lucru în forma lui extremă. Aceasta este marea diferenţă între istoria lui şi cea a altor oameni. Aceştia din urmă n-au simţit acest lucru decât într-o anumită măsură. Însă Dumnezeu a îmbinat toate aceste aspecte într-un singur caz, cel al lui Iov, care a fost încercat mai mult decât oricare om. Nu vreau să spun că Pavel, Petru sau alţii n-au avut necazurile lor şi că viaţa nu le era în pericol. Cu Iov însă nu a fost o chestiune de viaţă, ci una de răbdare. Viaţa lui era pusă la adăpost, altfel tot planul lui Dumnezeu ar fi fost zădărnicit. Însă Dumnezeu a avut grijă ca, oricât de mari au fost suferinţele, el să fie păstrat în viaţă, păstrat ca să treacă printr-o încercare fără egal, dar care s-a întors totuşi cu un câştig incomparabil.
Satan nu face niciodată nimic înspre bine, ci totdeauna înspre rău. Însă în cazul de faţă el a eşuat cu totul în încercarea lui de a-l corupe pe Iov, şi Dumnezeu a fost Acela care a dus mai departe lucrarea ce o avea de făcut, folosindu-se de necredinţa şi de lipsa de spiritualitate a celor trei prieteni ai lui. Doar atunci Iov şi-a blestemat ziua şi niciodată înainte. Tot ce venise de la Satan el a îndurat cu cel mai mare curaj şi cu toată încrederea în Dumnezeu. Dar când cei trei au început să-l bănuiască de nelegiuire şi făţărnicie, asta a fost prea mult pentru el. N-a mai putut rezista. A izbucnit într-un limbaj necuviincios, însă Dumnezeu a fost mult îngăduitor fiindcă Iov, în esenţă, era de partea Lui, şi orice ar fi venit peste el, el dorea să le ia ca din mâna lui Dumnezeu. Nu putea înţelege de ce se întâmplaseră toate acestea, însă se ţinea alipit de Dumnezeu.
„Pentru ce nu se strâng vremurile la Cel Atotputernic şi de ce nu văd, cei ce-L cunosc, zilele Lui?“ Adică, de ce îngăduie Dumnezeu să meargă lucrurile aşa şi nu există acum o zi a răzbunării Lui? Putem răspunde la o astfel de întrebare: pentru că această zi I-a fost rezervată lui Hristos. Tatăl nu va judeca pe nimeni. El arată dragoste ca Tată şi dragoste ca Dumnezeu, pentru că El este tot atât de mult dragoste, după cum este lumină. Prin urmare judecata aparţine lui Hristos, şi motivul este clar. Hristos a fost Acela pe care oamenii, fără nici cel mai mic motiv, fără nici un temei, L-au urât. L-au urât şi pe El şi pe Tatăl; de aceea Lui Îi este dată în mâini judecata. Toată judecata Îi este încredinţată Fiului, pentru că El este Fiul Omului şi ca Fiu al Omului a fost urât de oameni, divinitatea I-a fost negată şi a fost socotit ca un tovarăş al oamenilor nelegiuiţi. A fost învinuit că e samaritean şi chiar că ar avea demon. Nu era nimic mai rău pentru un om decât să spună şi să creadă aşa ceva.
Şi aceşti oameni nu erau păgâni. Păgânii n-au fost niciodată aşa răi. Poporul lui Dumnezeu, când este într-o stare rea, e mai rău decât oricine. Acesta este un lucru pe care mulţi nu-l pot înţelege şi nu-1 cred. Ei bat tobele şi suflă cu trâmbiţa în creştinătate, ca şi cum totul ar merge bine. Sunt, într-adevăr, copţi pentru judecată! Şi asta în Anglia, nu doar în Kamciatka sau în centrul Africii. Cu cât există mai multă lumină, cu atât oamenii, dacă nu sunt credincioşi, sunt mai răi. Iudeii vorbeau de grozăvia Sodomei şi Gomorei. „O“, a spus Domnul, „voi sunteţi mai răi ca ei. Va fi mai uşor în ziua judecăţii pentru Sodoma şi Gomora şi pentru Tir“ - aceste cetăţi erau privite ca mostre ale nelegiuirii - „va fi mai rău pentru Horazin, Betsaida şi Capernaum“. Acesta din urmă era locul unde Domnul Isus trăia. Era socotit oraşul lui în Galileea. Ceea ce era cel mai grav în ochii Lui era respingerea luminii şi a dragostei Sale. Prin urmare, cu cât eşti mai aproape de binecuvântare, cu atât eşti mai vinovat dacă nu o deţii.
Urmează însă un alt lucru foarte important, şi anume că dacă „eul“ nu este judecat şi dacă nu există o judecată de sine zilnică, ne împietrim. Pierdem ungerea adevărului şi puterea lui în suflet şi astfel putem deveni mulţumiţi cu noi înşine, pentru că ştim că noi credem. Exact aici se aflau cei trei prieteni ai lui Iov. Erau într-o stare confortabilă, nu-i deranja nimic, totul era în regulă în ceea ce-i privea. Dar Iov? El trebuia să fie un om foarte rău dacă se afla într-o asemenea stare. Aşa gândeau ei. Iar Iov acum îşi pune această întrebare, dacă vremurile sunt aşa de rele, de ce nu vine ziua răsplătirii? Nu o vedem încă, dar va veni. Îl aşteaptă pe Acela care singur poate judeca răul în chip desăvârşit.
Cu toţii suntem înclinaţi să fim foarte parţiali. Câteodată, anumite păcate sunt foarte grave în ochii noştri. Unii sunt biruiţi de băutură, un lucru foarte ruşinos, mult speculat de satan, însă alţii, care vor să pară că nu sunt chiar aşa de răi ca cei ce umblă ameţiţi de alcool, sunt stăpâniţi de lăcomie, care este un lucru mult mai orbitor şi mai periculos pentru suflet. Nu există nimic mai urâcios pentru Dumnezeu ca un om care are o părere bună despre el însuşi. Fiindcă oricât de înălţate ar fi gândurile lui, el nu e altceva decât un sărman păcătos pierdut, care dacă nu are un viciu anume, are altele la fel sau chiar mai rele. Nu spun asta ca să scuz vreunul din ele.
Există multe feluri în care oamenii arată că nu au nimic în comun cu Domnul Isus şi că nu posedă nici o cunoştinţă de Dumnezeu. Dar Domnul va fi Judecătorul infailibil şi El nu va părtini pe nimeni. Tot ceea ce este contrar lui Dumnezeu va fi judecat de El, de Acela în care oamenii nu L-au văzut pe Dumnezeu, ci doar un om. De aceea, ca om, El va fi Judecătorul întregii omeniri. Toată judecata este dată Fiului pentru că El este Fiul Omului. Iov descrie anomaliile care se întâmplau atunci pe pământ. „Unii mută hotarele. “ Acesta nu-i un lucru neobişnuit. Oamenii bogaţi care au pământ mult profită de aceasta pentru a mai fura altul. Şi aşa fac şi împăraţii. Văd câte o provincie frumoasă şi gândesc că ar fi bine ca ea să facă parte din imperiu, şi în cele din urmă este furată. Şi nu doar cei de sus procedează aşa, ci şi cei din păturile inferioare ale societăţii. Dar Domnul va judeca toate aceste lucruri, şi atunci nimeni nu va fi favorizat.
„Fură turmele şi le pasc; iau măgarul orfanului, iau garanţie vaca văduvei. “ Aceştia sunt cei bogaţi, cei aşa zişi „respectabili“, cei care au de toate dar încă mai vor. Apoi îi vedem pe ceilalţi, pe cei săraci şi necăjiţi de pe acest pământ. „Iată-i, ca măgarii sălbatici din pustie, ies dimineaţa la lucru să caute prada şi pustia le dă pâinea pentru copiii lor. Taie nutreţul care a mai rămas pe câmp, culeg ciorchinii rămaşi în via celui rău. Îşi petrec noaptea goi, fără îmbrăcăminte, fără învelitoare împotriva frigului. Ei (bogaţii) smulg pe orfan de la sân, iau garanţie tot ce are săracul. Şi săracii umblă goi, fără îmbrăcăminte, strâng snopii şi-s flămânzi.“ Şi Dumnezeu pare să nu ia seama la toate acestea, însă motivul este că El aşteaptă ziua aceea.
Dar ce dragoste minunată le este arătată acum acestor săraci cărora le este propovăduită evanghelia. Ei erau aceia de care Domnul Isus Se ocupa în mod deosebit. Apoi Iov descrie o categorie de oameni mult mai rea. Aceştia sunt oamenii violenţei, ucigaşii. „Ucigaşul se scoală în revărsatul zorilor, ucide pe cel sărac şi lipsit şi în timpul nopţii este ca un hoţ. Ochiul dedat adulterului pândeşte lăsarea amurgului. “ Violenţa şi corupţia, cele două mari caracteristici ale stricăciunii omului.
Atunci când omul a fost creat, el nu ştia nimic despre rău şi bine. Nu cunoştea diferenţa dintre ele, fiindcă nu exista răul pe pământ şi el însuşi fusese făcut fără să existe ceva rău în persoana lui. Însă a căzut în păcat şi a dobândit puterea de a judeca ceea ce este rău şi ceea ce este bine. Aceasta este conştiinţa. Nu era nevoie de această conştiinţă care să judece ceea ce este bine şi rău atunci când totul era bine. Însă după cădere totul s-a schimbat. Omul neconvertit foloseşte răul şi binele considerându-i pe alţii la fel, sau chiar mai răi decât el, găsindu-şi astfel o scuză. Dar când un om este convertit, conştiinţa se concentrează asupra persoanei lui însăşi. Acesta este motivul pentru care pocăinţa a fost de la început strâns legată de credinţa în Hristos. Credinţa şi pocăinţa merg împreună, iar faptul că Îl primim pe Hristos ne face să ne judecăm pe noi înşine, nu să privim la răul altora şi să ne găsim scuze.
Avem un exemplu în vameşul din pildă. Pe când fariseul spunea: „Doamne, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni; eu sunt un om mai bun; nu beau, nu înjur, nu fac lucruri rele“, sărmanul vameş, către al cărui suflet Dumnezeu vorbise, în loc să privească la oameni mai răi decât el, nu putea să spună decât: „Doamne, ai milă de mine, păcătosul.“ El nu spune „de mine, un păcătos“. De mulţi ani sunt izbit de frumuseţea acestei expresii. „Doamne, ai milă de mine, păcătosul. Ştiu că păcatele mele sunt atât de multe încât nu mai pot privi la alţii. Eu sunt cel păcătos, eu singur. “ Acest om a plecat îndreptăţit mai degrabă decât celălalt. Nu este vorba aici de ceea ce se numeşte „îndreptăţire prin credinţă“, ci este lucrul normal care are loc întotdeauna într-un suflet convertit: osândirea de sine înaintea lui Dumnezeu. Iar aceasta este produsă de lumina lui Hristos. Iar acum când lucrarea Lui este săvârşită, El Se află la dreapta Tatălui, de unde oferă pocăinţă şi iertare de păcate tuturor celor care privesc la El.
Aşa că pocăinţa este o lucrare a harului şi stă în antiteză cu o conştiinţă rea, pentru că ea oferă omului o conştiinţă bună şi îl face să se judece pe sine. El poate să nu ştie că păcatele îi sunt ierte - aceasta este consecinţa răscumpărării. Aşa ceva nu putea exista până când lucrarea lui Hristos nu era făcută. Putea fi o privire înainte către El şi către lucrarea Lui, iar unii au avut o nădejde tare că Domnul le va îndepărta păcatele, însă nu ştiau cum. Dar acum evanghelia este proclamarea din partea lui Dumnezeu a acestui mare adevăr: „Sângele lui Isus Hristos, Fiul Său, ne curăţeşte de orice păcat“. Este o bucurie să crezi aceasta - „de orice păcat“. Dacă nu ne sunt curăţite toate păcatele, atunci nici unul nu este. Iar dacă un păcat s-a dus, atunci toate s-au dus. Aceasta este lucrarea lui Hristos, şi El niciodată nu face un lucru pe jumătate. Nu, ci totul e complet.
Bildad ia cuvântul din nou (capitolul 25), însă ceea ce spune nu mai seamănă a cuvântare. E o vorbire foarte scurtă şi fără nici o aplicaţie la cazul lui Iov. Cei trei sunt acum la strâmtoare, iar Bildad, al doilea dintre ei, se rezumă la a zugrăvi slava lui Dumnezeu. Tot ceea ce spune este adevărat şi bine întemeiat, însă n-are nici o legătură cu cazul în speţă. „Stăpânirea şi frica sunt cu El; El face pace în locurile Lui înalte. “ Da, dar ceea ce-l tulbura pe Iov era că el, în locurile de jos, avea orice altceva numai pace nu. Se chinuia cumplit şi nu ştia de ce. „Cine ar putea să-I numere oştirile? “ Foarte adevărat, însă cu ce-1 mângâia acest lucru pe Iov? „Şi peste cine nu răsare lumina Lui? Cum ar putea omul muritor să fie drept înaintea lui Dumnezeu? “Acest lucru este exact ceea ce spusese Iov în capitolul 9, aşa că Bildad doar repetă ceea ce Iov enunţase cu mult mai bine decât el. Iov intrase în această chestiune foarte adânc, încât chiar scosese în relief nevoia unui mijlocitor, a unui mediator între Dumnezeu şi om. Iov avea de departe mult mai multă lumină spirituală decât ei. „Cum ar putea cel născut din femeie să fie curat? Iată, nici luna nu este strălucitoare şi stelele nu sunt curate înaintea Lui; cu atât mai puţin omul muritor, care nu este decât un vierme, fiul omului, care nu este decât un viermişor!“ Totul era adevărat, dar nu se potrivea.
Iov răspunde (capitolul 26) cu destulă agerime: „Cât de bine ştii tu să ajuţi pe cel fără putere! Cum dai tu ajutor braţului fără tărie!... Şi al cui duh vorbeşte prin tine? “ Acum Iov arată că poate intra în lucrurile lui Dumnezeu mult mai deplin decât ar fi crezut Bildad. „Umbrele tremură sub ape, ca şi locuitorii lor; înaintea Lui Locuinţa Morţilor este dezgolită, adâncul n-are acoperiş. El întinde miazănoaptea deasupra spaţiului gol şi ţine suspendat pământul pe neant“ - iată o remarcabilă anticipare a descoperirilor moderne. „Şi acestea sunt doar marginile căilor Sale şi numai adierea lor uşoară ajunge până la noi. Dar tunetul lucrărilor Lui puternice cine-l poate înţelege?“ Acest tunet este rezervat pentru ziua judecăţii.
În capitolul următor (27) ar fi fost rândul lui Ţofar, dar, deşi Bildad a avut doar foarte puţin de spus, Ţofar n-a mai avut nimic. Era deja depăşit de această dezbatere şi vom vedea că nici Elifaz nu mai intervine. Ei începuseră viguros, plini de încredere că judecata lor era sănătoasă, însă Iov a răspuns pe deplin la toate cuvintele lor nechibzuite, iar acum tăceau. Nu că ar fi fost deja convinşi că nu avuseseră dreptate, însă procedau aşa cum mulţi procedează - tăceau, fără să mai spună un cuvânt, însă erau încă de aceeaşi părere. Dar Dumnezeu nu avea să îngăduie ca lucrurile să rămână aşa. El i-a scos din locul în care se ascunseseră şi S-a pronunţat împotriva lor. Şi Iov a fost acela, aşa cum vom vedea, prin care au fost scăpaţi, fie de o judecată teribilă, fie chiar de moarte.
„Viu este Dumnezeu, care mi-a luat dreptatea, şi Cel Atotputernic, care mi-a amărât sufletul, că atâta timp cât voi avea suflet şi suflarea lui Dumnezeu va fi în nările mele, buzele mele nu vor rosti nimic nedrept, limba mea nu va spune nimic neadevărat. “ El susţine mai departe că imaginaţiile lor erau false. Acum o spune mai solemn ca oricând, ca pe un fel de jurământ. „Departe de mine gândul să vă dau dreptate! Până la cea din urmă suflare îmi voi apăra nevinovăţia. Ţin cu tărie la dreptatea mea şi nu voi renunţa la ea; inima nu mă mustră pentru nici una din zilele mele.“ Apoi Iov face o descriere a soartei celui nelegiuit, care continuă până la sfârşitul capitolului.
În capitolul 28 Iov schimbă subiectul în mod foarte abrupt şi se ocupă de starea generală a omenirii, şi nu de o categorie anume de oameni, nelegiuiţi sau drepţi. „Argintul are o mină de unde se scoate şi aurul are un loc de unde este scos ca să fie curăţit.“ Aurul nu se găseşte în filoane, ca argintul, ci adesea în formă de praf, iar câteodată în formă de bulgări mici. Însă argintul se găseşte în filoane mari şi bogate. „Fierul se scoate din pământ şi piatra se topeşte ca să dea bronz.“ Acesta este exact locul unde se găseşte cuprul. Când citim „bronz“ în Biblie, este foarte adesea vorba de cupru. „Omul pune capăt întunericului. “ Iov ne oferă acum o imagine remarcabilă a mineritului din vremurile străvechi. „Cercetează straturile cele mai adânci, pietrele întunericului şi umbra morţii.“ Omul se afundă până în adâncimea pământului pentru a scoate comori. „Dar înţelepciunea unde se găseşte? Unde este locuinţa priceperii? “ În căutarea omului după bogăţii nu este înţelepciune, ci doar gândul după înavuţire. Dar unde se găsesc înţelepciunea şi priceperea? Ei bine, acestea nu sunt pe pământ şi nici în minele întunecate din adâncul lui. „Omul nu-i cunoaşte preţul, ea nu se găseşte în pământul celor vii. “ Cât de solemn este lucrul acesta! Adevărata înţelepciune şi pricepere nu-şi are locul pe acest pământ. Ea vine din cer. Se găseşte doar în Hristos, iar El încă nu venise. „Adâncul zice: «Nu este în mine», şi marea zice: «Nu este la mine»... Adâncul şi moartea zic: «Noi am auzit vorbindu-se despre ea».“ Într-adevăr, ele auziseră despre Acela care era întruchiparea înţelepciunii şi care avea să o dăruiască celor smeriţi. Prin moarte ne-a fost oferită şi nouă, însă ei nu puteau şti acest lucru.
„Dumnezeu îi ştie drumul, El îi cunoaşte locuinţa... El a văzut înţelepciunea şi a arătat-o, i-a pus temeliile şi a pus-o la încercare. Apoi a zis omului: «Iată, frica de Domnul, aceasta este înţelepciunea; depărtarea de rău este pricepere».“ Avem aici exact ceea ce simte un suflet atunci când este convertit. Poate că nu ştie prea multe, însă vede că întreaga lui viaţă a fost marcată de rău şi se desparte de el. O privire reală la Hristos este de ajuns pentru el ca să facă acest lucru prin Duhul lui Dumnezeu şi în frica Domnului. Şi aceste două lucruri, frica de Domnul şi depărtarea de rău, rămân chiar şi atunci când sufletul respectiv nu se ocupă cu răul lui şi nu vorbeşte despre el.
Totuşi, evanghelia este ceva diferit. Ea este conştienţa că tot răul nostru a fost deja judecat în persoana lui Hristos pe cruce, că păcatele noastre s-au dus şi că noi suntem acum copii, mai albi ca zăpada prin sângele Lui. Aceasta este evanghelia. Iar omul, după ce primeşte cuvântul adevărului, primeşte Duhul Sfânt, ca prin El să se bucure şi să mărturisească; dar întâi să se bucure el de efectele credinţei lui. Nu ca să vorbească mai întâi altora, aceasta este părerea vanităţii celor tineri, ci ca să mulţumească, să-L laude şi să se închine lui Dumnezeu. Acesta este adevăratul efect al lucrării Duhului Sfânt. Există însă, în acele momente de început, multă energie, iar oamenii sunt ocupaţi mai mult cu nevoile altora decât cu harul şi cu adevărul lui Dumnezeu, care sunt infailibile.