Acesta este începutul ultimului argument al lui Iov. Prietenii lui fuseseră deja aduşi la tăcere, iar el enunţă ultimul său apel, fiindcă vorbirea lui este mai mult decât un argument, deoarece el se ridică deasupra a tot ceea ce pledaseră şi insinuaseră ei.
În capitolele 29-31 Iov îşi revarsă toate simţămintele din inimă. Primul dintre aceste capitole se ocupă de zilele din trecut ale prosperităţii lui, capitol în care putem vedea cât de mult îşi găsea el plăcerea în acele lucruri pe care harul le lucrase în fiinţa lui. Iată ceva care n-ar fi trebuit să existe. Îşi găsea plăcerea în caracterul lui bun şi, prin urmare, împrumuta prea mult din duhul fariseului, „Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni.“ Harul lucrase mult în Iov şi zidise în el un caracter admirabil, dar de ce să se gândească sau să vorbească de aşa ceva? N-ar fi fost mai bine să se concentreze asupra izvorului tuturor binecuvântărilor şi să se laude în Domnul mai degrabă decât în el însuşi? Iată exact lucrul împotriva căruia lupta Dumnezeu. Şi vedem că până în acest moment Iov încă nu înţelesese ceea ce urmărea El. Satan dispăruse complet. El este întotdeauna învins în încleştarea cu copiii lui Dumnezeu. Poate câştiga câte o luptă, dar războiul este pierdut. Şi asta se vede clar în cazul lui Iov.
Cel de-al doilea dintre aceste trei capitole este martorul căderii lui Iov. El îşi plânge starea groaznică şi încă nu e capabil să-şi înfrâneze gândul că Dumnezeu Se comporta cu asprime faţă de el, fiind părtinitor. Nu-I putea înţelege căile nici în cea mai mică măsură, nici scopul pe care El îl avea pentru binecuvântarea lui. Pe scurt, Iov încă nu ajunsese unde îl voia Dumnezeu fiindcă încă nu terminase cu el însuşi. Acesta este secretul.
În următorul capitol, ultimul din cuvântarea lui, Iov se aşează pe sine înaintea lui Dumnezeu şi cere să fie judecat. Aşa de curată îi era conştiinţa, în ciuda poziţiei şi bogăţiei pe care le avusese înainte, pentru că aceste lucruri sunt întotdeauna de natură să mărească pericolul şi dificultăţile. Nu există mai mare greşeală decât să crezi că în sărăcie îi poţi sluji mai greu lui Dumnezeu. Din contră, atunci când oamenii nu mai sunt săraci şi nu mai simt nevoia unei dependenţe continue de Dumnezeu, atunci devin independenţi. Din nefericire, unii creştini adoptă chiar limbajul şi duhul acestei lumi. Concluzia finală este: „Cuvintele lui Iov s-au terminat.“ Apoi nu mai auzim de el apărându-se.
Dar acum, înainte de toate, el spune: „Oh! de-aş fi ca în lunile trecute, ca în zilele când mă păzea Dumnezeu“. Întotdeauna e un semn rău când oamenii se sprijină pe trecutul lor. Să-ţi aminteşti cum Domnul te-a smuls din ghearele lui Satan odinioară este un lucru mare, însă cunoaşterea lui Dumnezeu este infinit mai întinsă decât lucrarea harului divin care-l mântuieşte pe păcătosul pierdut. E un lucru bun ca cel păcătos să simtă totdeauna aceasta, dar devine ceva trist când el priveşte înapoi spre această experienţă ca la cel mai scump lucru. Asta denotă că n-a făcut nici un progres. Cu siguranţă că viaţa divină trebuie să constituie o savurare crescândă a lucrurilor cereşti.
Dar chiar faţă de Iov Dumnezeu nu S-a lăsat niciodată fără mărturie, căci El întotdeauna a pregătit resurse pentru sufletele care au umblat într-adevăr cu El. Cine poate pune la îndoială că Enoh a umblat cu Dumnezeu? Şi credeţi că Enoh privea înapoi la primul său contact cu Dumnezeu, spunând că doar acolo L-a cunoscut? Nu, nicidecum. Mulţi creştini gândesc aşa şi acesta este cel mai trist lucru acum - creştinii au uitat ce înseamnă să fii un creştin. Ei se gândesc doar la momentul când au devenit copii ai lui Dumnezeu şi par să creadă că acesta este cel mai important lucru. Fără îndoială că acest lucru a reprezentat trecerea graniţei, însă cu siguranţă că nu înseamnă pătrunderea în întreaga strălucire a noului tărâm în care au păşit. Unde este sărbătoarea? Unde este haina cea mai bună, precum şi toate celelalte lucruri care o însoţeau? Nu au oare nici o importanţă toate acestea? Ele au venit după şi sunt o imagine a locului binecuvântării, „harul în care stăm“, nu numai harul care ne-a mântuit, ci harul în care stăm. E un loc al harului de care ne bucurăm din ce în ce mai mult pe măsură ce Îl cunoaştem mai bine pe Dumnezeu şi ne judecăm pe noi înşine. Aici Iov a eşuat. El se admira pe sine şi prin urmare privea înapoi. „Oh! de-aş fi ca în lunile trecute.“ Dumnezeu avea să-l binecuvânteze cu mult mai mult. Este adevărat că el a trecut printr-o cernere foarte severă, dar totul a fost numai spre binele lui. Şi, mai mult decât atât, a fost spre binele tău şi al meu, spre binele oricărui credincios care a profitat de această carte de când Dumnezeu a scris-o. A fost scrisă pentru binecuvântarea tuturor. Dumnezeu are rezervele Lui de har şi a găsit de cuviinţă să ofere un exemplu foarte cuprinzător celor ce aveau să treacă prin încercări. Noi am auzit de răbdarea lui Iov, însă chiar acesta a fost lucrul în care el a eşuat, devenind la sfârşit nerăbdător chiar şi faţă de Dumnezeu. Iar motivul constă în faptul că încă nu era cu totul zdrobit - avea încă să se cunoască pe el însuşi.
O, cât de rar găseşti un credincios care să fie ceea ce orice credincios ar trebui să fie. Un lucru foarte rar chiar şi între creştini. „Ca în zilele când Dumnezeu mă păzea, când candela Lui strălucea deasupra capului meu şi lumina Lui mă călăuzea în întuneric. Cum nu sunt ca în zilele tinereţii mele.“ E ciudat că el se referă la tinereţea lui şi nu mai degrabă la zilele de maturitate sau de bătrâneţe. „Când Cel Atotputernic încă era cu mine.“ Nu era Dumnezeu şi acum cu el? Numai că el nu vedea şi nu ştia acest lucru. „Pe cine iubeşte El mustră şi nuieleşte.“ Aceasta este una din marile lecţii ale cărţii Iov. Sunt de acord că a fost o disciplinare teribilă în cazul lui. Şi aici greşeau prietenii săi: era aşa de teribilă încât ei au gândit că este o pedeapsă şi că este imposibil pentru o persoană să sufere aşa de îngrozitor dacă n-ar fi vinovată de vreun lucru la fel de îngrozitor. Şi ceea ce complica lucrurile era că el se vedea bun, lucru care îi conducea să creadă că ar fi un făţarnic. Totuşi ei erau complet greşiţi, şi în consecinţă au căzut mai adânc decât Iov, acesta trebuind să se roage pentru ei ca să fie cruţaţi.
„Când mi se scăldau paşii în smântână şi stânca vărsa lângă mine pâraie de untdelemn! Dacă ieşeam la poarta cetăţii şi dacă îmi pregăteam un scaun în piaţă, tinerii se trăgeau înapoi la apropierea mea, bătrânii se sculau şi stăteau în picioare.“ Toate aceste lucruri erau extrem de plăcute lui Iov, iar noi suntem înclinaţi să gândim la fel. Se spune că nimic nu are mai mult succes ca succesul, o maximă cu totul contrară gândului lui Dumnezeu, care neagă faptul că suntem aici într-un loc al suferinţei, supuşi dispreţului şi lepădării pentru numele lui Hristos. Oamenii te vor lăuda dacă ai succes şi o avere frumoasă.
„Mai marii îşi opreau cuvântările şi îşi puneau mâna la gură.“ Una din trăsăturile frumoase ale lui Iov era că el nu se pretindea a fi mai mare şi nu căuta să fie aşa ceva. Era într-adevăr ca un rege în ce priveşte nobleţea caracterului şi a căilor sale. Şi toate acestea ar fi fost admirabile dacă n-ar fi vorbit şi nu s-ar fi gândit la ele. „Să nu ştie dreapta ce face stânga. “ Asta nu înseamnă că alţi oameni nu ar putea şti, dar greşeala e ca mâna stângă să ştie ce face dreapta, adică, noi nu trebuie să ne gândim la lucrul respectiv. Ceea ce am făcut am făcut pentru Dumnezeu.
Aici vedem că lucrurile nu stăteau aşa. Iov era foarte încântat de ceea ce lumea credea despre el. „Urechea care mă auzea mă numea fericit, ochiul care mă vedea dădea mărturie despre mine! “ Se referea la cei pe care îi ajutase în multele lor necazuri. „Căci eliberam pe săracul care cerea ajutor şi pe orfanul lipsit de sprijin.“ Asta era adevărat, şi Dumnezeu Îşi găsea plăcerea în Iov. Iar în cele din urmă a înţeles şi Iov că Dumnezeu Îşi găsea plăcerea în el, dar a înţeles acest lucru după ce încercarea lui a luat sfârşit. Toată atenţia şi consideraţia care i se dădeau de către oameni, precum şi faptul că era conştient de propria-i bunătate, îl înălţaseră pe Iov în proprii săi ochi. Iată un lucru foarte normal, nu însă şi spiritual, iar Dumnezeu dorea să dărâme această stare de lucruri din el, cu atât mai mult cu cât Iov nu era un om oarecare. Cele mai mari încercări vin asupra celor mai puternici, asupra celor care le pot îndura.
„Binecuvântarea celui ce pierea venea peste mine, făceam ca inima văduvei să cânte de bucurie. Mă îmbrăcam cu dreptatea şi ea mă acoperea, judecata mea îmi era manta şi turban.“ Da, Iov era tare încântat. „Orbului îi eram ochi şi şchiopului picior. Celor nevoiaşi le eram tată şi celui necunoscut îi cercetam cauza. Rupeam falca celui nedrept şi-i smulgeam prada dintre dinţi. Atunci ziceam: «În cuibul meu voi muri şi zilele mele vor fi multe ca nisipul».“ Nu; Dumnezeu avea să tulbure acel cuib călduros şi confortabil şi să-l facă pe Iov să tânjească după moarte. „Apa va pătrunde în rădăcinile mele, roua va sta toată noaptea peste ramurile mele. Slava mea va înverzi neîncetat şi arcul îmi va întineri în mână. Oamenii mă ascultau şi aşteptau, tăceau înaintea sfatului meu. După cuvântările mele, nici unul nu răspundea şi cuvântul meu era pentru toţi o rouă binefăcătoare. Mă aşteptau ca pe ploaie, deschideau larg gura ca pentru ploaia de primăvară. Când erau fără curaj, le zâmbeam şi nu puteau izgoni seninătatea de pe faţa mea.“ Parcă e prea frumos să fie adevărat, şi totuşi aşa era. „Le alegeam calea şi mă aşezam în fruntea lor; eram ca un împărat în mijlocul unei oştiri, ca unul care mângâie pe cei întristaţi.“
Nu trebuie să vă surprindă faptul că evreii au fost cei dintâi raţionalişti. Evreii filozofi nu credeau că aceasta este o istorie adevărată. Cât de mult a penetrat această idee în sinagogă nu putem spune. Presupun că au fost şi oameni cu o inimă simplă care au crezut pe de-a întregul fiecare cuvânt al ei. Însă unul dintre cele mai importante motive pentru care evreii nu acceptă această istorie este că Iov nu a fost unul de-al lor. Părerea lor era că oricine nu era evreu nu era decât un câine. Nu puteau crede că despre unul dintre neamuri Dumnezeu putuse să spună lucruri pe care nu le-a spus despre Avraam, Isaac sau Iacov. Ei ştiau că aceştia din urmă trăiseră cam în acelaşi timp cu Iov, lucru care făcea imposibil ca ei să creadă că Dumnezeu îl înălţase pe acesta mai presus de strămoşii lor contemporani cu el.
Asta este ceea ce-i face pe oameni raţionalişti: dau întâietate gândurilor lor mai degrabă decât Cuvântului lui Dumnezeu. Presupun că aceşti evrei ţineau mai mult la unele cărţi ale Bibliei, şi este la fel de probabil că le displăceau altele. Cred că nu erau încântaţi că Iona prorocise unei cetăţi dintre neamuri, mai mult decât fusese acesta încântat să fie trimis ca proroc acolo. El a făcut tot ceea ce a putut ca să evite acest lucru, şi când Dumnezeu 1-a trimis în răsărit, el s-a dus în apus. Când i s-a spus să meargă la Ninive, Iona a luat o corabie spre Iope, exact în direcţia opusă.
În capitolul 30 avem lucruri cu totul diferite. Iov spune: „Şi acum!... Am ajuns de râsul celor mai tineri decât mine.“ Vă puteţi imagina cât de dureros era acest lucru pentru un om care fusese atât de apreciat ca Iov. „Pe ai căror părinţi nu-i socoteam vrednici să-i pun printre câinii turmei mele.“ Iată că Iov poate fi şi caustic atunci când vrea. Nu i-ar fi pus printre câinii turmei lui. Gândiţi-vă la acest lucru! Şi el dă şi motivul. „La ce mi-ar fi folosit puterea mâinilor lor?“ Iov era un om înţelept, şi dacă avea slujitori, avea din aceia care-şi puteau îndeplini datoria. Astfel de oameni netrebnici pe care el îi descrie în următoarele versete, nu i-ar fi putut fi niciodată slujitori, deşi era gata să le ofere hrană şi îmbrăcăminte la nevoie. Însă acum îl durea foarte mult că aceşti oameni îl batjocoreau, şi nu numai ei, ci şi cei tineri. Căci ştiţi ce înfăţişare avea acum Iov, nu numai că rănile îl acopereau din cap până în picioare, dar chiar viermii începuseră să colcăie în ele şi să mănânce dintr-o pradă încă vie. Era o imagine îngrozitoare.
Şi ce însemnau toate acestea pe lângă suferinţele interioare? Credeţi că cele mai mari suferinţe ale apostolului Pavel au fost cele trupeşti? El a suferit nespus de mult din pricina fraţilor mincinoşi. Şi cred că a trebuit să sufere adesea şi din pricina fraţilor adevăraţi - poate chiar mai mult, însă într-un alt sens.
Observaţi că Iov nu mai face nici o referire la cei trei prieteni ai lui. Vorbeşte doar de acei oameni de ultimă speţă care-l dispreţuiau. Însă ceea ce-l întrista cel mai mult era că Dumnezeu îl adusese în această stare. „Pentru că El a dat drumul corzii arcului şi m-a tulburat profund.“„Prin marea lor tărie durerile devin veşmântul meu; mă strâng ca gulerul de la cămaşă. El m-a aruncat în noroi şi am ajuns ca ţărâna şi cenuşa. Strig către Tine şi nu-mi răspunzi.“ Dumnezeu îl auzea, însă avea un motiv ca să nu-i răspundă.
Următorul capitol (31) constituie ultimul lui apel către Dumnezeu. Aici el vorbeşte nu atât celor trei, cât Acestuia din urmă. „Făcusem un legământ cu ochii mei şi cum mi-aş fi oprit privirile asupra unei fecioare? ...Dacă aş fi umblat cu minciuna şi mi-ar fi alergat piciorul după înşelăciune: să mă cântărească Dumnezeu în cumpăna cea dreaptă şi-mi va vedea integritatea! “ Avea o conştiinţă în întregime curată, dar nu era de ajuns. Mai există şi principiul judecăţii de sine, şi acela al supunerii totale faţă de Dumnezeu, care recunoaşte că El este drept şi înţelept în toate căile Sale, nu numai în cea ce face, ci şi în ceea ce îngăduie. Toate sunt numai spre bine.
„Dacă mi s-a abătut pasul de pe cale“, etc. Este clar că Iov era fără pată în purtarea lui, nu numai în exterior, ci şi în ce priveşte starea inimii sale. Apoi el se ocupă de un alt aspect. „Dacă am privit soarele când strălucea, luna când înainta măreaţă“, adică în sensul unei închinări la acestea, închinare care constituia una din cele mai timpurii forme de idolatrie. N-auzim aici de Baali sau de Astartee, sau de oricare alta dintre urâciunile păgânilor, ci de lucrurile pe care Însuşi Dumnezeu le crease, însă Iov nu alunecase pe o astfel de pantă periculoasă.
„Dacă m-am bucurat de nenorocirea celui ce mă ura, dacă am sărit de bucurie când l-a atins nenorocirea.“ Iată o cursă în care se poate pica foarte uşor, oamenii fiind foarte grabnici în a se bucura de nenorocirea vrăjmaşilor lor. „Dacă mi-am acoperit fărădelegile ca Adam, şi mi-am ascuns nelegiuirile în sân.“ Observaţi că Iov era deplin familiarizat cu istoria căderii lui Adam. Ceea ce vedem noi azi, a văzut şi el atunci. Adam se făcuse vinovat de un mare păcat. În loc să se smerească şi să meargă înaintea lui Dumnezeu ca să-I mărturisească cum Îl necinstise, el mai degrabă s-a ascuns. Iar învelitoarea pe care şi-o pusese arăta că nu mai era inocent. „«Oh! de-aş avea pe cineva să mă asculte! Iată semnătura mea: să-mi răspundă Cel Atotputernic! Cine-mi va da plângerea iscălită de potrivnicul meu? Ca să-i port scrisoarea pe umăr, s-o leg pe fruntea mea ca pe o coroană, să-i dau socoteală de toţi paşii mei, să mă apropii de el ca un prinţ. Dacă pământul meu strigă împotriva mea şi dacă brazdele lui varsă împreună lacrimi; dacă i-am mâncat roadă fără s-o fi plătit şi dacă am întristat de moarte sufletul stăpânilor lui: atunci să crească spini din el în loc de grâu şi neghină în loc de orz!» Cuvintele lui Iov s-au terminat. “
Iov s-a justificat pe sine într-un mod remarcabil. Totuşi, greşeala cu privire la lucrările tainice ale lui Dumnezeu încă stăruia în el, şi prin urmare un nou personaj îşi face apariţia. Nu am auzit de el până acum, ceea ce constituie un indiciu remarcabil cu privire la obiceiurile şi simţămintele străvechi, absenţa oricărei pomeniri a lui fiind în spiritul manierelor de atunci. Iar el însuşi arată că se supune acestei stări de lucruri şi nu se plânge în nici un fel de ea. Elihu deci a fost un om pregătit de Dumnezeu ca să răstoarne mândria vârstei înaintate şi a tradiţiei, căci acestea caracterizau pe fiecare dintre cei trei prieteni ai lui Iov. Erau bătrâni şi mândri de locul pe care-l ocupau. Însă una din căile minunate ale lui Dumnezeu este aceea că nici o tradiţie nu poate face faţă împrejurărilor noi. Pot fi aceleaşi fapte chiar, însă într-o lumină diferită, modificate enorm de împrejurări; iar toate acestea trebuie luate în seamă.
Şi cine este suficient pentru aceste lucruri? Suficienţa noastră este de la Dumnezeu. Este nevoie de dependenţă de El. Deci toţi trei eşuaseră, iar acum intră în scenă Elihu. „Aceşti trei oameni au încetat să mai răspundă lui Iov, pentru că el era drept în ochii săi.“ Asta era ideea lor, şi era oarecum adevărată. „Atunci s-a aprins de mânie Elihu, fiul lui Baracheel, din Buz, din familia lui Ram.“ El ţinea de familia lui Nahor, fratele lui Avraam. Nu făcea parte, strict vorbind, din familia aleasă, însă era în strânsă legătură cu ea, ca Laban de pildă. „El s-a aprins de mânie împotriva lui Iov, pentru că el se îndreptăţea pe sine mai degrabă decât pe Dumnezeu.“ Asta aşa era, Iov se îndreptăţise pe sine. Ultimul capitol pe care l-am studiat reprezintă doar îndreptăţire de sine de la un capăt până la celălalt. Cele spuse de Iov erau lucruri foarte adevărate, însă nu-şi găseau locul acolo unde era vorba de lucrările lui Dumnezeu şi de motivele pentru care El îngăduise ca încercarea să-l ajungă. „Şi s-a aprins de mânie împotriva celor trei prieteni ai lui, pentru că nu găseau nimic de răspuns şi totuşi îl condamnau pe Iov.“ Ce-i împiedicase pe cei trei ca să-1 înţeleagă pe Iov? Acelaşi lucru de care se împiedica şi Iov - „eul“. „Eul“ nu era judecat. El constituie una dintre cele mai mari piedici în calea creştinului.
„Fiindcă ei erau mai în vârstă decât el, Elihu aşteptase până ce Iov a terminat de vorbit.“ Iată un lucru foarte cuviincios. „Dar, văzând că nu mai era nici un răspuns în gura acestor trei oameni, Elihu s-a aprins de mânie.“ De ce? Fiindcă era gelos pentru Dumnezeu. „Şi Elihu, fiul lui Baracheel, din Buz, a răspuns şi a zis: «Eu sunt tânăr şi voi sunteţi bătrâni; de aceea m-am temut şi m-am ferit să vă arăt ceea ce ştiu. Eu îmi ziceam: Să vorbească zilele, marele număr de ani să înveţe pe alţii înţelepciunea. Dar, de fapt, în om, duhul, suflarea Celui Atotputernic dă priceperea».“ Duhul este cea mai elevată entitate a naturii omului. Trupul este vasul din afară, iar sufletul este ceea ce-l face pe om să fie un om. Fiecare om are duhul lui propriu, dar sufletul este ceea ce poate fi comun între oameni. De pildă, Ioan Botezătorul a venit în duhul şi în puterea lui Ilie. Nu putea veni în sufletul lui Ilie. Fiecare vine în propriul său suflet, care constituie centrul individualităţii. Însă duhul reprezintă capacitatea omului. Puteţi găsi o duzină de oameni cu aceeaşi capacitate, şi noi spunem câteodată: „Omul acela vorbea ca un Luther“, sau „Omul acela scria ca un Calvin“, sau „era la fel de zelos în lucrare ca John Wesley şi în propovăduire ca Charles Spurgeon“ - şi aşa mai departe. Duhul acestor diverşi oameni poate fi similar în alţii, dar el este cel care le oferă o putere sau un caracter deosebit. Însă sufletul şi duhul sunt atât de intim corelate, încât înţelepciunea omenească nu poate face distincţie între ele, într-atât sunt de contopite, ambele fiind de natură spirituală. Când omul moare, sufletul se desprinde de trup împreună cu duhul.
Astfel putem înţelege ce semnifică duhul într-un om. Duhul este expresia capacităţii spirituale, şi el nu poate fi măsurat cu etalonul experienţei. Un om tânăr poate avea o capacitate spirituală mai mare. Aşa stăteau lucrurile cu Elihu. Iar el spune: „Suflarea Celui Atotputernic dă înţelepciunea.“ Dumnezeu a fost Acela care a suflat omului în nări suflare de viaţă; şi această suflare nu era numai sufletul ci şi duhul. Iată motivul pentru care omul este singurul care are un suflet nemuritor. Dumnezeu n-a suflat acea suflare a Sa într-un cal sau într-un câine, ori în alt animal de pe pământ, ci numai în om. Prin urmare, sufletul şi duhul omului sunt nemuritoare. Însă ele pot fi nemuritoare în iad sau nemuritoare într-un mod binecuvântat în cer. Nemurirea nu-l scuteşte pe om de păcătoşenia lui şi nici de consecinţele unei astfel de păcătoşenii. Şi nici, de altă parte, nu-1 privează - cu atât mai puţin - de posibilitatea de a primi viaţa veşnică prin Domnul Isus. „Nu vârsta aduce înţelepciunea, nu bătrâneţea te face în stare să judeci. Iată de ce zic:«'Ascultaţi-mă! Voi spune şi eu ce ştiu. Iată, am aşteptat sfârşitul cuvintelor voastre, v-am urmărit dovezile, cercetarea pe care aţi făcut-o cuvintelor lui Iov. V-am dat toată luarea aminte; şi iată că nici unul dintre voi nu l-a convins pe Iov, nici unul n-a răspuns la cuvintele lui. Să nu ziceţi însă: 'în el noi am găsit înţelepciunea'... Voi vorbi deci, ca să răsuflu în voie, îmi voi deschide buzele şi voi răspunde. Nu voi căuta la înfăţişare, nu voi linguşi pe nimeni; căci nu ştiu să linguşesc; altfel, îndată m-ar lua Cel care m-a făcut».“ (versetele 14-22). Elihu este primul care va merge la rădăcina problemei - un mijlocitor dintre o mie, aşa cum el însuşi spune, deşi nereferindu-se la el.