Este izbitor să vezi cât de neagreat este Elihu de către cei ce gândesc lumeşte. Nu e ceva nou. A început cu evreii şi continuă până în zilele noastre. Ei îl privesc ca pe un tânăr ambiţios şi plin de vanitate. Însă asta trădează o gândire deloc familiarizată cu Dumnezeu, fiindcă Elihu ocupă un loc foarte important şi preţios în această carte. El este acela care, pentru prima dată, scoate la lumină binecuvântarea necazului - necazul care se întoarce spre binele celui ce suferă. Acest lucru n-a fost prea bine cunoscut nici măcar în Israel după aceea; pentru că în Israel Dumnezeu a arătat cârmuirea unui popor, dar acesta este un lucru cu totul diferit de ceea ce găsim în Iov. Ce prezintă Elihu este o cârmuire a sufletelor, lucru care este mai valabil ca oricând în creştinism.
Este ceea ce avem în capitolul 15 din Ioan: „Eu sunt adevărata viţă şi Tatăl Meu este viticultorul“. Şi ce face Tatăl? „Pe orice mlădiţă care n-aduce roadă în Mine, El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce roadă, o curăţeşte, ca să aducă şi mai multă roadă“. Pe de o parte curăţeşte, iar de cealaltă taie. Pe cei cu totul insensibili El îi taie, cu atât mai mult dacă ei îi poartă numele în mod fals. Dar pe aceia care aduc roadă El îi curăţeşte ca să aducă şi mai multă. Exact aşa s-a întâmplat şi cu Iov. La fel cu Petru; satan a dorit să-l cearnă ca pe grâu. Petru era înălţat în proprii săi ochi întocmai ca Iov. Era foarte sigur de dragostea lui mare pentru Domnul şi s-a încrezut în ea - nu în dragostea lui Hristos pentru el, ci în a lui pentru Hristos. A crezut că în ciuda oricărei dificultăţi el Îi va rămâne credincios şi n-a dat atenţia cuvenită avertismentului Domnului. Iar în noaptea aceea, înainte ca să cânte cocoşul, s-a lepădat de El; cu alte cuvinte, a căzut exact acolo unde credea că era imposibil să cadă.
La fel a fost cu Iov. El s-a arătat a fi un om plin de har în prosperitate şi foarte răbdător în necaz. Şi dacă totul s-ar fi sfârşit aici, Iov ar fi fost mai mulţumit de el însuşi ca oricând. Dar Domnul a intenţionat ca lucrurile să meargă până la capăt şi să accepte necazul ca din mâna Lui. Dar Iov n-a putut înţelege asta. Nici soţia lui n-a înţeles, aşa cum se întâmplă adesea în cazul lor. Femeile sunt câteodată foarte nerăbdătoare; aşa a fost şi ea; prin urmare, i-a dat exact sfatul care nu trebuia. El 1-a respins, însă n-a putut rezista insinuărilor celor trei prieteni ai lui. Am văzut în amănunt cum au stat lucrurile în această privinţă, aşa că nu voi mai stărui asupra acestui aspect. Îl vedem pe Iov acum triumfător asupra lor. Ei sunt cu totul aduşi la tăcere. Aceşti oameni bătrâni, experimentaţi şi înţelepţi n-au înţeles semnificaţia celor întâmplate nici măcar cât Iov. Motivul este că Iov avea un mai mare simţământ al harului lui Dumnezeu, care constituie adevărata cheie a lucrărilor Lui.
Avem de învăţat însă una din marile lecţii ale acestei cărţi, anume că nu ne putem slăvi cu oamenii, oricât de sfinţi ar fi ei, ci numai cu Dumnezeu. Noi, cei de azi, nu mai avem nici o scuză, fiindcă scopul morţii lui Hristos a fost nu numai ca să fim iertaţi şi făcuţi fericiţi, ci şi ca să umblăm judecându-ne pe noi înşine şi încrezându-ne în Dumnezeu. În aceste două lucruri Iov a falimentat, şi de acelaşi pericol suntem şi noi pândiţi.
În ce-l priveşte pe Elihu, el ridică pentru prima oară vălul de deasupra enigmei pe care nici unul dintre ei nu fusese în stare să o rezolve - nici Elifaz, nici Bildad, nici Ţofar şi nici chiar Iov. Ultimele cuvinte ale lui au fost că el nu va renunţa la neprihănirea sa până nu va creşte neghină în loc de orz, lucru care este imposibil. Era decis să reziste şi fără îndoială că ei greşeau crezând că ar fi existat ceva greşit în el. Şi totuşi era. Nu în felul în care ei credeau, ci era plăcerea pe care Iov şi-o găsea în ceea ce harul, pe care Dumnezeu i-l dăduse, lucrase în viaţa lui. Acum intervine Elihu, care cu greu a putut să tacă în tot acest timp, măcar că şi-a arătat smerenia care-l caracteriza. El intervine la momentul critic, când nu numai cei trei dar şi Iov tăcuse. Era destul de greu să-l faci pe Iov să tacă, pentru că era un vorbitor excelent şi avea multe lucruri adevărate de spus. Însă nu se cunoştea încă pe sine aşa cum vroia Dumnezeu. Iată motivul pentru care ne-a fost dată această carte, nu ca să ne cunoaştem pe noi înşine într-un fel omenesc, prin gândurile noastre, ci prin lumina lui Dumnezeu care detectează ceea ce nimic altceva nu poate detecta.
Deci Elihu tăcuse. El era tânăr în comparaţie cu ei, de aceea nu i-a întrerupt. Ar fi putut s-o facă, dar a aşteptat până la sfârşit, până când Iov şi-a încheiat cuvântarea în care arătase că părerea sa despre sine însuşi era mai bună decât oricând, nefiind afectată cu nimic de ceea ce Dumnezeu adusese peste el. Asta 1-a făcut pe Elihu să se mânie. Era indignat că ceilalţi nu vedeau acest lucru, anume că Iov nu era supus lui Dumnezeu şi că vorbise nepotrivit cu privire la El. Nu trebuie să vă închipuiţi că atunci când Dumnezeu 1-a comparat pe Iov cu cei trei prieteni ai lui S-a referit la aceste cuvântări. Nu, deloc. Iov a fost însufleţit de un duh nepotrivit în tot acest timp cât a respins gândurile rele a celorlalţi faţă de el. Totuşi doar gândurile lor rele nu-l făceau mai rău decât era, aşa că dacă ar fi tăcut n-ar fi însemnat că starea lui era aşa cum o credeau cei trei. Dar Iov nu învăţase încă această lecţie, eşuând la capitolul răbdare, acel capitol prin care se remarcase şi care-1 făcuse să fie puţin mândru.
Elihu îşi începe apologia. Din pricina aceasta mulţi nu-1 agrează. Sunt mii de oameni care au scris despre scripturi şi care nu şi-au văzut niciodată păcătoşenia înaintea lui Dumnezeu, care nu s-au măsurat niciodată pe ei înşişi în prezenţa Lui. Toţi aceştia îl urăsc pe Elihu şi vorbesc cu dispreţ despre el şi despre cuvintele sale. Lui Elihu i-a părut rău că a trebuit să vorbească, nu avea nici o dorinţă să iasă în evidenţă, însă a fost obligat să ia cuvântul pentru Dumnezeu împotriva a ceea ce el simţea ca fiind nepotrivit chiar şi în Iov. El nu se ocupă prea mult de ceilalţi. Aceştia tăcuseră şi erau în planul doi, ca şi Satan, care fusese învins şi de care nu mai auzim nimic. Cei trei au trebuit să renunţe; nu mai aveau nimic de spus. Oricum spuseseră prea multe.
Acum este rândul lui Elihu (capitolul 33). Capitolul 32 a fost doar o prefaţă în care el şi-a recunoscut lipsurile şi, în acelaşi timp, deplina convingere că vedea un adevăr pe care nici Iov, nici prietenii lui nu-1 văzuseră.
„Acum, Iov, te rog ascultă spusele mele, ia aminte la toate cuvintele mele!... Dacă poţi, răspunde-mi, apără-ţi cauza înaintea mea, fii gata! Iată, înaintea lui Dumnezeu eu sunt semenul tău: şi eu, ca şi tine, am fost format din lut. Iată, teama de mine nu te va tulbura şi greutatea mea nu te va copleşi.“ Iov, deşi inima îi era îndreptată către Dumnezeu, se temea că un contact cu El l-ar copleşi; totuşi dorea să-L găsească, măcar că era înfricoşat. El ar fi dorit pe cineva care să-i vorbească într-o limbă omenească. Ei bine, Elihu va face lucrul acesta într-o anumită măsură. Elihu este un mijlocitor şi vorbeşte din partea lui Dumnezeu - exact ceea ce vroia Iov - însă cu siguranţă că nu se ridică la înălţimea adevăratului Mijlocitor, a Celui dintâi dintre proroci, a lui Hristos Însuşi. Totuşi prezenţa lui Elihu este o mărturie a harului suveran. Probabil că este cel mai greu lucru din lume să găseşti un om care să-1 cunoască pe Dumnezeu aşa cum Îl cunoştea Elihu. Prin el mândria celor mai bătrâni a fost dărâmată. Şi Elihu pricepuse asta, însă i-a vorbit de bine, pentru că nu era deloc grabnic să fie el acela care să-i corecteze. El se ocupă mai degrabă de Iov, ceea ce trădează o trăsătură delicată a caracterului său. Nu se învârte în jurul lui Elifaz, Bildad şi Ţofar ca să arate cât de greşiţi fuseseră. Totuşi rămânea să fie soluţionată problema importantă, soluţia enigmei care-i blocase pe toţi. Elihu se ocupă de asta, nu în întregime, ci cere ca Dumnezeu să facă acest lucru, iar Dumnezeu va apare. Nu spun cum, dacă sub forma unui om - aşa cum El a făcut adesea în Vechiul Testament. Cuvântul nu spune cum; poate că a fost doar o voce. Însă vom vedea, când vom ajunge la acea porţiune, că a fost o voce dumnezeiască. Nu poate fi nici o îndoială cu privire la acest lucru.
Iov se plânsese de greutatea mâinii lui Dumnezeu. Erau două mari greşeli în ceea ce el spusese. Gândea prea favorabil despre el însuşi şi găsea vină în Dumnezeu. Iar Elihu dă pe faţă cu claritate aceste două lucruri. „Iată, îţi voi răspunde că aici n-ai dreptate, căci Dumnezeu este mai mare decât omul. Vrei dar să te cerţi cu El pentru că nu dă socoteală fiecăruia de faptele Lui?“ Iov eşuase total în ce priveşte respectul datorat lui Dumnezeu, uitase complet de distanţa infinită dintre Dumnezeu şi om, de măreţia lui Dumnezeu. Prin urmare, în loc să găsească vina în el însuşi, a găsit-o în Dumnezeu. N-a înţeles pe deplin căile Lui, totuşi ar fi trebuit să le dea creditul necesar, măcar că nu le înţelegea. „Dumnezeu vorbeşte însă când într-un fel, când într-altul, dar omul nu ia seama.“
Acum el scoate la iveală faptul că Dumnezeu Îşi face lucrarea Lui minunată în mijlocul unei lumi ruinate de păcat, în care nimic nu este aşa cum ar trebui să fie şi în care Satan este triumfător. Prin urmare, spune Elihu, Dumnezeu lucrează adesea prin visuri, (versetul 15). Probabil că unii dintre voi aţi avut asemenea experienţe. Eu însumi am beneficiat de astfel de clipe când Dumnezeu mi-a sugerat unele lucruri cu privire la mine însumi, avertizându-mă să fiu atent la ceea ce aveam de făcut, obligându-mă astfel să mă judec într-un fel în care n-o făcusem înainte. Nu este nimic miraculos în asta. Dumnezeu este un Dumnezeu viu şi El poate lucra cu fiecare dintre noi în felul acesta. Cred că e o greşeală să ne imaginăm că nu ar fi aşa. Chestiunea importantă este că astfel de lucruri sunt cu totul inferioare Cuvântului. În aceasta stă marele nostru avantaj, pe care aceşti oameni de care ne ocupăm acum nu l-au avut. Scriptura are o valoare enormă, iar noi, nepreţuind-o, nu facem decât să ne arătăm lipsa de credinţă. Trebuie să facem din ea cel mai important lucru al vieţii de zi cu zi, prin care să-L cunoaştem pe Dumnezeu din ce în ce mai bine, mai ales acum când Îl avem pe Hristos, singurul Mijlocitor, nu „unul dintre o mie“, ci SINGURUL şi mai presus de toţi. Aşa că Dumnezeu lucrează într-un fel sau altul, pe căi pe care noi uneori nu le pricepem. În dragostea Lui, El întotdeauna procedează aşa, cu excepţia cazului când Efraim s-a alipit de idoli - „Lăsaţi-l singur!“ Acesta este un cuvânt cumplit.
„Atunci El deschide urechile oamenilor“. Nu este vorba de oameni credincioşi. „Ca să abată pe om de la rău şi să-l ferească de mândrie.“ Observaţi că este vorba de cineva care nu a fost încă zdrobit. „Ca să-i păzească sufletul de groapă şi viaţa de loviturile săbiei“, etc. (versetele 17-24). Nu cred că putem găsi în tot Vechiul Testament o descriere mai sugestivă şi mai aplicabilă personal cu privire la lucrările lui Dumnezeu cu un suflet care merge pe un drum greşit. Ar fi greu să găsim aşa ceva şi în Noul Testament, cu excepţia pildei fiului risipitor, pe care Însuşi Domnul o spune. Acolo avem o imagine perfectă. Trebuie ţinut cont de faptul că la vremea cuvintelor lui Elihu răscumpărarea nu fusese încă făcută. Ea era înaintea lui Dumnezeu care, conform cu Romani 3 , a putut trece cu vederea. Iertarea nu putea fi încă valabilă pentru un sfânt din Vechiul Testament. Iertarea aparţine în mod exclusiv Noului Testament. Vă aduceţi aminte de acel cuvânt: „lipsiţi de slava lui Dumnezeu“ (Romani 3:23 ). E valabil acest lucru pentru un credincios? Dimpotrivă, nici un credincios nu este lipsit de slava lui Dumnezeu. Cum poate fi asta? Fiindcă Acela care este acum în slava lui Dumnezeu este viaţa şi neprihănirea mea. N-a fost doar lucrarea minunată de la cruce, ci Domnul Isus a făcut legătura dintre această lucrare şi slava lui Dumnezeu, dându-ne astfel puterea de a cunoaşte că nu suntem lipsiţi de slava Lui. Aşa ceva nu putea fi la început. Era nevoie nu numai de iertarea păcatelor, ci şi ca Hristos să fie aşezat în slava lui Dumnezeu ca Mântuitor al nostru. În textul nostru însă nu este vorba de aşa ceva, ci simplu: „Am găsit un preţ de răscumpărare pentru el“.
„Iată acestea le face Dumnezeu, de două ori, de trei ori omului, ca să-i ridice sufletul din groapă, ca să-l lumineze cu lumina celor vii.“ Este un lucru mângâietor să ştii că aşa lucra Dumnezeu în acele zile şi că unii oameni erau conştienţi de acest lucru. Pentru că evanghelia nu era propovăduită în acele zile. Exista, fără îndoială, revelaţia preţioasă a „Seminţei femeii“ care avea să sfărâme capul şarpelui şi al cărei călcâi urma să fie zdrobit, dar asta era tot ce aveau.
La această revelaţie se adăuga şi cea văzută în Noe, ca imagine - potopul şi izbăvirea omului din el. Apoi Avraam, cel ales, şi sămânţa lui, fiindcă toţi ştiau că de aici va ieşi Mesia. Toţi evreii credincioşi erau perfect conştienţi că Sămânţa lui Avraam, reprezentată prin Isaac, avea să fie Mesia. Şi ce minunat a fost confirmată această convingere prin faptul că Isaac a fost oferit în imagine ca jertfă şi a fost primit înapoi ca înviat din morţi, Dumnezeu interzicându-i lui Avraam să-l omoare. Însă Isaac a fost timp de trei zile sub sentinţa morţii şi, la momentul critic, a fost salvat!
Nu s-a întâmplat însă aşa şi cu Domnul Isus. Aici totul a fost perfect, totul a fost îndeplinit în cea mai mare binecuvântare şi nu putea fi în altul decât în El. Acum (versetul 31) Elihu îl invită pe Iov să ia aminte şi să asculte; şi, dacă are ceva de zis, să răspundă, căci el ar dori să-i dea dreptate. După cum observaţi, aici stă marea diferenţă dintre Elihu şi ceilalţi. Cei trei vroiau să-l condamne. Erau foarte siguri că era vorba de ceva foarte rău şi vroiau să scoată la iveală acest rău. Aşa că deveniseră din ce în ce mai furioşi pe Iov, fiindcă acesta în loc să recunoască, îi socotea nechibzuiţi.
Elihu continuă (capitolul 34), şi acum el îl învinuieşte din nou pe Iov. „Ascultaţi, înţelepţilor, cuvintele mele! Luaţi aminte la mine, voi care aveţi cunoştinţă! Căci urechea deosebeşte cuvintele, aşa cum cerul gurii gustă alimentele. Să alegem ce este drept, să vedem între noi ce este bun. Căci Iov a spus: «Sunt drept».“ Şi era drept, în sensul în care cei trei negau, dar nu era drept în a-L slăvi pe Dumnezeu, ci mai degrabă găsea vină în El. „Nu, negreşit, Dumnezeu nu lucrează nedrept, Cel Atotputernic nu calcă dreptatea. Cine I-a dat autoritate asupra pământului? Cine I-a dat lumea în grija Lui? Dacă nu S-ar gândi decât la El, dacă Şi-ar lua înapoi duhul şi suflarea, tot ce este carne ar pieri împreună şi omul s-ar întoarce în ţărână.“
După cum aţi observat, Elihu nu avea nici în cea mai mică măsură acea opinie pe care mulţi oameni, chiar pioşi, o împărtăşesc astăzi, anume că întreaga lume este susţinută în mersul ei de principiul gravitaţiei. Fără îndoială că Dumnezeu este Acela care imprimă mişcarea oricărui lucru, dar tot El este Acela care supraveghează şi menţine totul. Oamenii atribuie asta unor cauze secundare. Iată o mare greşeală, căci Dumnezeu este Cel ce întreţine orice mişcare, şi dacă El Şi-ar retrage pentru un moment puterea cu care acţionează, totul s-ar prăbuşi.
„Oare ar putea să domnească un vrăjmaş al dreptăţii? Şi vei condamna tu pe Cel drept?“ Aici Elihu dă cu totul pe faţă greşeala monstruoasă a lui Iov de a găsi vină în Dumnezeu. El pare să spună: „Nici măcar cu un împărat nu este cuviincios să procedezi aşa.“ Un împărat poate avea greşeli, însă poziţia lui impune respectul oamenilor. Noi trebuie nu doar să ne temem de Dumnezeu ci şi să-l cinstim pe împărat. „Iov a vorbit fără pricepere şi cuvintele lui au fost lipsite de judecată. Iov trebuie să fie încercat mai departe, fiindcă răspunde ca cei răi! Căci adaugă la greşelile lui păcate noi; bate din palme în mijlocul nostru, îşi înmulţeşte cuvintele împotriva lui Dumnezeu.“
Acum facem un pas mai departe (capitolul 35). „Apoi Elihu a răspuns şi a zis: «Îţi închipui că ai dreptate şi crezi că dreptatea ta este mai mare decât a lui Dumnezeu».“ Asta este ceea ce practic sugera Iov, deşi nu vroia să o spună direct. Dar Elihu pune degetul pe rană. „Tu zici: «La ce-mi foloseşte, ce câştig am că nu păcătuiesc»' Îţi voi răspunde şi la aceasta, ţie şi prietenilor tăi totodată. Uită-te spre ceruri şi priveşte! Contemplă norii, cât de sus sunt faţă de tine! Dacă păcătuieşti, ce rău Îi faci Lui?“ etc. (versetele 6-16). Aşa că Iov era greşit în ambele lui tendinţe, fie că-L nedreptăţea pe Dumnezeu, fie că se îndreptăţea pe sine.
Elihu merge şi mai departe (capitolul 36): „Iată, Dumnezeu este puternic, dar nu dispreţuieşte pe nimeni“ (versetul 5). Ce cuvinte minunate! Oamenii sunt tentaţi să creadă, şi chiar cred, că cu cât Dumnezeu este mai măreţ, cu atât Îi pasă mai puţin de lucrurile neînsemnate de pe acest pământ. Dimpotrivă! El Îşi arată măreţia prin chiar faptul că Se ocupă de toate şi ia seama şi Se îngrijeşte până şi de cea mai mică vietate. Centrul atenţiei Lui îl constituie fără îndoială omul - dar El Se îngrijeşte de toate. „Nu-Şi întoarce ochii de la cei drepţi.“ Iată punctul important al acestui capitol. În capitolul 33 a fost vorba de „om“, dar aici se vorbeşte de „cel drept“. Disciplina pe care Dumnezeu o exercită asupra unui om pentru a-l câştiga este mult mai strictă în cazul celui drept pentru a-l păstra pe o cale corectă. El nu 1-a îndreptăţit pe cel credincios ca apoi acesta să-L necinstească, fiindcă e un lucru teribil când un credincios o apucă greşit.
Dumnezeu este infinit deasupra gândurilor noastre. „Căci El trage sus picăturile de apă, le preface în abur şi dă ploaia.“ Elihu ilustrează superioritatea lui Dumnezeu cu ajutorul puterii pe care El o manifestă în lucrurile înconjurătoare. Căci dacă aşa stau lucrurile cu un lucru aşa de neînsemnat ca ploaia, cu cât mai mult în cazul unei chestiuni atât de importante precum sufletul omului, care-şi datorează existenţa suflării lui Dumnezeu Însuşi? Elihu foloseşte acum acelaşi fel de argumente pe care Domnul îl va folosi mai târziu. „Ia fulgerul în mână şi-l descarcă asupra vrăjmaşilor Lui. Dă de veste că e de faţă printr-un tunet şi până şi turmele îi simt apropierea.“
Capitolul 37. „La auzul acestor lucruri îmi tremură inima şi sare din locul ei“, etc. (versetele 9-12). Aici el arată suveranitatea absolută a lui Dumnezeu. Şi dacă ea este valabilă în lucrurile naturale, nu e cu atât mai mult în cele spirituale? „Pe Cel Atotputernic nu-L putem găsi, căci este măreţ în putere şi în judecată şi El nu răspunde în marea Lui dreptate. De aceea oamenii se tem de El; El nu-Şi îndreaptă privirile spre cei ce se cred înţelepţi.“ Aici greşise Iov. El era înţelept cu inima şi admira roadele harului din el, iar toată această stare era cu totul necorespunzătoare cu ceea ce se cuvine lui Dumnezeu. Aici Elihu sfârşeşte. Urmează ca Domnul Însuşi să intervină.