comori.org
comori.org

Discursul nr. 6 (capitolele 20-23)

William Kelly

Capitolul 20. Iov nu era un om nelegiuit. Era marea greşeală a lui Ţofar, a acestui om grăbit şi violent, căci, în mod evident, acestea erau trăsăturile particulare ale caracterului său. El nu se concentra atât de mult asupra experienţei, ca Elifaz. Acesta era punctul tare al lui Elifaz - experienţa îndelungată. Un lucru valoros într-adevăr, totuşi care poate să nu oglindească gândul lui Dumnezeu. Poate fi folosită corect sau greşit, iar în cazul nostru era folosită greşit, fiindcă încercarea lui Iov era ceva cu totul special. Dumnezeu nu mai lucrase cu nici un alt om în felul remarcabil în care a făcut-o cu Iov, şi acesta este motivul pentru care avem o carte întreagă despre el - fiindcă Iov a fost încercat într-un fel cu totul deosebit. Nimeni, în afară de Domnul Isus, n-a fost vreodată încercat ca el. Încercările Domnului nostru au fost mult mai profunde; însă în El nu era nimic decât perfecţiune. De ce? Pentru că în El nu a existat păcat. În Iov însă era păcat, şi el nu se gândea la acest păcat care locuia în el. Iov nu ştia nimic despre ceea ce Noul Testament numeşte „omul cel vechi“. El se întorsese de la satan şi de la păcatele lui către Dumnezeu: era un credincios real şi adevărat al lui Dumnezeu. Dar nu avea nici o noţiune, ca de altfel nici unul dintre credincioşii Vechiului Testament, nici o concepţie clară a ceea ce înseamnă natura noastră păcătoasă. Acesta este un adevăr revelat după venirea lui Hristos. El a făcut toate lucrurile clare, şi până la El nimic nu a fost limpede. Exista totuşi suficientă lumină pentru călăuzire; şi asta explică faptul că Iov şi cei trei prieteni ai săi erau oameni credincioşi. Însă Iov a trebuit să înveţe că era ceva în el care se mândrea cu efectele credinţei în sufletul lui. Iov avea o părere prea bună despre el.

Acesta nu este un lucru neobişnuit, chiar la un creştin. Cunosc o mulţime de oameni care nu sunt dispuşi să aibă gânduri prea smerite despre ei înşişi, însă în ce mă priveşte sunt foarte sigur (măcar că nu am nimic cu care să mă mândresc) că am dorinţa să simt în totalitate ceea ce sunt. Ştiu că, foarte frecvent, avem tendinţa să uităm acest lucru. Cum am mai amintit, Iov nu avea nici o frică de moarte. El o privea în faţă, ba chiar o dorea. Însă ea ar fi zădărnicit întreaga lecţie pe care trebuia să o înveţe. Dumnezeu îngăduie ca el să fie încercat la maxim, însă în nici un caz ca viaţa să-i fie curmată, căci astfel scopul Lui ar fi fost zădărnicit şi Iov n-ar mai fi învăţat lecţia pe care trebuia să şi-o însuşească prin suferinţă şi prin suspiciunea celor trei prieteni ai săi, acei oameni care, în trecut, îl respectaseră cel mai mult. Acum ei însă îl abandonaseră şi-l suspectau de ceva foarte grav, căci, ziceau ei, nu putea fi atât de mult fum fără foc.

Exact aşa spun oamenii şi astăzi când văd ceva mai deosebit. Cei optsprezece peste care căzuse turnul din Siloam, erau ei cei mai răi din Ierusalim? „Nicidecum“, spune Domnul. Dumnezeu are căile Lui minunate despre care noi nu ştim nimic. Însă „dacă nu vă veţi pocăi toţi veţi pieri la fel“ - cu o pieire mai groaznică decât dacă ar cădea un turn peste voi. Vedem cum un om a fost păstrat - nu fără nici o vină, departe gândul, ci - departe de orice rău ascuns care îi era imputat din pricina teribilei sale suferinţe, care îl înstrăinase complet de simpatia prietenilor săi. Şi în loc să beneficieze de un dram de înţelegere din partea lor, a primit mai degrabă batjocură şi suspiciune.

Această caracteristică străbate cuvântările lor. Şi ei merg din rău în mai rău, în special Ţofar. Aceasta este ultima cuvântare a lui. El a forţat aşa de mult nota încât, probabil, i-a fost teamă să mai intervină şi a treia oară. Elifaz şi Bildad au mai vorbit apoi, totuşi au fost cu totul biruiţi de Iov, din pricină că era mai mult adevăr în el decât în ei, măcar că Iov mai avea multe de învăţat. Prin urmare apare apoi Elihu, un personaj cu totul nou, iar la sfârşit Domnul Însuşi. Acestea sunt fapte reale, nu o poveste închipuită. A existat cu adevărat o persoană numită Iov care a trecut prin toată această încercare. Au existat şi cei trei prieteni ai lui, la fel şi Elihu; iar la urmă Domnul Şi-a făcut cunoscute gândurile, a dat rezolvare întregului caz şi 1-a izbăvit pe Iov din toate necazurile lui, iar la mijlocirea acestuia din urmă i-a iertat pe ceilalţi trei de atitudinea lor rea şi nefondată faţă de el.

Iată-l pe Ţofar începându-şi discursul. Gândurile mele mă îndeamnă să răspund şi frământarea mea nu-mi dă pace. Iată unde, de regulă, ne duce graba. Este uşor pentru cei care nu sunt în necaz să vorbească şi să gândească rău despre cei ce sunt cufundaţi adânc în nenorocire. Şi exact acest lucru s-a întâmplat cu acest tânăr - pentru că el era mai tânăr decât ceilalţi. Nu ştii tu că, de mult de tot, de când a fost aşezat omul pe pământ, înălţarea celor răi a fost scurtă şi bucuria nelegiuitului numai de o clipă? Doar asta învăţase Ţofar? Nu ştia el nimic de lucrările lui Dumnezeu pentru încercarea şi pentru binele copiilor Lui aici pe acest pământ? Nu ştia el că Dumnezeu ne mai şi disciplinează? - chiar înainte ca relaţia de Tată şi fiu să fie revelată şi dăruită nouă. Deoarece acum noi ocupăm acest loc privilegiat - suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi sfinţii Vechiului Testament erau aşa, însă ei nu cunoşteau acest lucru. Erau sfinţi ai lui Dumnezeu şi ştiau foarte bine să sunt puşi deoparte pentru El şi că nu erau ca ceilalţi oameni din lume. Ştiau lucrul acesta perfect de bine, şi aşteptau pe Acela care avea să dea răspuns tuturor întrebărilor şi să descopere toate lucrurile. Chiar şi femeia din Samaria ştia lucrul acesta. „Când va veni Hristosul, ne va spune toate lucrurile“. El va da rezolvare tuturor dificultăţilor.
Însă Ţofar pare că nu întâmpină nici o dificultate. În general aşa stau lucrurile cu aceia care cunosc foarte puţin, însă pretind că ştiu totul. Prin urmare, Ţofar susţine că există un Dumnezeu drept deasupra şi oameni ticăloşi şi nelegiuiţi aici jos şi că, în mod invariabil, Dumnezeu îi pedepseşte acum pe aceştia. Acest lucru nu este adevărat. Întotdeauna Dumnezeu a îngăduit ca o mare parte a acestei lumi să propăşească aparent în nelegiuirea ei, şi motivul este că timpul judecăţii încă nu a sosit. Pot exista judecăţi de excepţie împotriva celor răi, aşa cum tot de excepţie a fost şi necazul remarcabil al lui Iov, din pricina severităţii lui şi a manierei în care Satan a fost provocat de Dumnezeu să-i facă rău. Însă Dumnezeu 1-a susţinut în taină pe Iov chiar atunci când el găsea greşeală în Dumnezeu şi Îl credea prea dur din pricină că îngăduise să vină aşa ceva peste el. Însă el a fost susţinut, nu numai pentru binele lui, ci şi pentru al nostru. Acum noi avem această carte şi putem profita de ea pentru noi înşine şi pentru alţii.

Chiar de s-ar înălţa până la ceruri şi capul i-ar ajunge până la nori, va pieri pentru totdeauna, ca murdăria lui, şi cei care-l vedeau vor zice: «Unde este?»“ Ţofar nu ducea lipsă deloc de putere de expresie. Era ceea ce se poate numi un om „elocvent“. De fapt, toţi erau aşa. Toţi şi-au pledat cauza cu abilitate - numai că vederea le era prea scurtă. Nu pricepuseră acest lucru: că din pricina bunătăţii Lui şi pentru binecuvântarea lui Iov, îl conducea Dumnezeu pe acesta din urmă să-şi recunoască nimicnicia şi răul care era ascuns înăuntru, rău pe care el niciodată nu-l sesizase a fi un păcat înaintea lui Dumnezeu, şi anume încrederea în ceea ce harul lucrase în el. Fiindcă nu neg că harul lucrase cu putere în Iov. Lucrase un caracter plăcut, plin de bunătate şi onest. Dar că Iov se baza pe acest lucru, că se gândea mult la el şi că se socotea mai presus decât alţii, era cu totul altceva. Toate acestea lucrau în mintea lui şi trebuiau scoase afară. Aceasta a fost o lecţie importantă pentru Iov şi a avut preţul unei suferinţe severe.

Va zbura ca un vis şi nu-l vor mai găsi; va pieri ca o viziune de noapte.“ Acest lucru este adevărat în unele cazuri, dar asta era tot ceea ce Ţofar putea să vadă în această lume. Era un mod prea îngust de a privi la lucrările lui Dumnezeu. „Ochiul care-l vedea nu-l va mai privi, locul în care stătea nu-l va mai zări. Fiii lui vor căuta favoarea săracilor şi mâinile lui vor da înapoi ce a luat cu sila.“ Toate acestea ţinteau către Iov, însă nu era nimic adevărat. Nu erau decât presupuneri neîntemeiate. „Nu-şi va plimba privirile peste pâraiele şi râurile de miere şi de unt.“ Ţofar recunoaşte că Dumnezeu Îşi găseşte plăcerea în a face bine. Într-adevăr, şi nu numai celor drepţi, ci şi celor nerecunoscători şi răi. Asta înseamnă că îi aprobă? Dimpotrivă, ci numai fiindcă El este bun face ca soarele să strălucească peste cei răi ca şi peste cei buni. Există oameni foarte ticăloşi, cu totul vrăjmaşi lui Dumnezeu, care beneficiază de soarele şi de ploaia lui Dumnezeu, ca şi de multe alte bunătăţi ale Lui, şi care nu se gândesc niciodată la El. Oameni mai insensibili şi mai nerecunoscători decât animalele lipsite de raţiune care, totuşi, recunosc bunătatea şi grija stăpânului lor. Cu adevărat, acesta este un lucru îngrozitor într-un om. Veţi găsi oameni de cea mai înaltă educaţie şi abilitate care sunt ca o stâncă înaintea bunătăţii lui Dumnezeu. Motivul este format dintr-un singur cuvânt - necredinţa.

Începutul bunătăţii lui Dumnezeu într-un om este atunci când el începe să-şi simtă răutatea, şi asta n-o poate face decât prin credinţă. Şi aceasta este darul lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu reprezintă temelia şi mijlocul prin care un om este adus din întuneric la lumină şi din moarte la viaţă veşnică. De ce? Deoarece Cuvântul Îl revelează pe Hristos. Iar cel credincios Îl primeşte pe Hristos pe baza mărturiei lui Dumnezeu. Marea masă a oamenilor din ţara noastră aleargă fie spre necredinţă, fie spre superstiţie. Acestea două fac progrese mai mari decât adevărul în momentul de faţă. Fără îndoială că Dumnezeu continuă să salveze suflete, dar câţi alţii nu se întorc de la credinţă? Şi câteodată chiar din familiile celor ce iubesc pe Domnul! Aşa se întâmplă de sute de ani; aşa a fost la început, aşa este şi acum. Unii cred cuvintele spuse, iar alţii nu. Şi aşa cum unii intră acum în binecuvântarea veşnică, tot aşa alţii vor avea parte de pierzarea veşnică.

Vedem deci cât de important este să prindem gândul lui Dumnezeu. Nici experienţa, nici tradiţia nu pot să suplinească acest gând. Bildad era îndrăgostit de tradiţie aşa cum era Elifaz de experienţă. Însă Ţofar, după cum se vede, avea multă încredere în el însuşi. Iar această încredere în sine este mai periculoasă decât experienţa sau tradiţia. Dumnezeu pune bază pe Cuvântul Său şi El este onorat atunci când noi primim acest Cuvânt şi îl aplicăm, nu numai altora ci, mai presus de toate, nouă înşine. Totul decurge din credinţă. Acesta este punctul unde toată cunoştinţa omenească se dovedeşte neputincioasă. Cunoştinţa omenească - ştiinţa de exemplu - este în totalitate fondată pe lucruri care se văd, fie prin microscop sau telescop, lucruri pe care ochiul şi mintea omului le pot discerne.

Binecuvântarea lui Dumnezeu însă este bazată în întregime pe mărturia dumnezeiască. Îl onorezi pe Dumnezeu atunci când Îl crezi pe El mai degrabă decât pe tine însuţi, atunci când primeşti mărturia Lui despre Fiul Său. Dumnezeu a avut îndeajuns de multă dragoste în inima Sa ca să rezolve, prin Domnul Isus, problema noastră, oricât de mare a fost preţul plătit. Iar Domnul Isus a îndeplinit în mod desăvârşit tot ceea ce era în gândul lui Dumnezeu. Acesta este creştinismul, care în zilele lui Iov era încă un lucru viitor. Exista suficientă lumină - o rază printre norii groşi - care arăta că Mesia urma să vină, însă asta era tot. Lumina a mai crescut un pic în Psalmi şi ceva mai mult în proroci, însă lumina deplină n-a existat până când El Însuşi nu a venit. Atunci nu mai era doar o rază sau doar o promisiune, ci era El Însuşi. Era Fiul lui Dumnezeu, şi viaţa veşnică dăruită oricui crede în El. Prin asta nu se înţelege doar acceptarea la nivel intelectual; nu, deoarece întotdeauna drumul către adevăr trece prin conştiinţă. Nu există nici o legătură divină cu Dumnezeu decât prin conştiinţa care recunoaşte starea noastră păcătoasă şi, în consecinţă, se aruncă prin credinţă în braţele Domnului Isus.

Nu găsim nimic de genul acesta în Ţofar. El nu priveşte decât la judecata oamenilor nelegiuiţi. Judecata unui om drept nu are nici un loc în gândurile lui, şi tocmai aici stă întreaga problemă. Astfel el îi descrie lui Iov grozăvia a ceea ce-l aşteaptă pe omul care continuă în nelegiuirea lui şi care nu recunoaşte această nelegiuire, ci doar o ascunde cu viclenie. Iar Ţofar chiar credea aceste lucruri despre Iov şi nimeni nu i le-a putut scoate din cap până când n-au fost toţi trei aruncaţi în ţărână, scăpând doar datorită lui Iov de disciplinarea severă a lui Dumnezeu. El încheie: Aceasta este partea celui rău, pe care i-o păstrează Dumnezeu, moştenirea rânduită lui de Dumnezeu“. Cum am mai spus, nici urmă de disciplinare a celor pe care Dumnezeu îi iubeşte, în timpul peregrinării lor pe acest pământ. Şi totuşi aceasta este exact ceea ce face Dumnezeu. Asta împlineşte El astăzi cu mine şi cu tine. Apostolul Petru face referire la acest lucru în prima sa epistolă, anume că după ce suntem născuţi din Dumnezeu devenim obiecte ale disciplinării Lui ca Tată. Suntem judecaţi după faptele noastre acum, nu în viitor, căci judecata viitoare este în întregime în mâinile Fiului. El va sta pe scaunul de judecată mare şi alb, unde toţi cei nelegiuiţi vor fi în final judecaţi. Tatăl nu are nimic de a face cu aceasta. Însă El este acum cu totul preocupat să vegheze asupra greşelilor noastre, curăţind via şi fiecare mlădiţă a ei. De aceasta Se ocupă El acum. Tatăl este viticultorul şi El curăţeşte via, ca ea să aducă mai multă roadă. Iar când nu este deloc roadă, El taie şi îndepărtează.

Iov răspunde în capitolul 21. Ascultaţi, ascultaţi cuvintele mele. Era o mare alinare pentru cel încercat să poată vorbi. Nu reuşise deloc să le câştige simpatia, totuşi el preferă să vorbească clar şi pe faţă, şi nu întâmpină nici o dificultate în a le răspunde la tot ceea ce ei au de spus. Ascultaţi, ascultaţi cuvintele mele şi lăsaţi-le să înlocuiască mângâierea voastră. Îngăduiţi-mă şi voi vorbi; şi, după ce voi vorbi, veţi putea să vă bateţi joc. Vorbea aspru, dar asta era ceea ce meritau. Oare împotriva unui om se îndreaptă plângerea mea În mijlocul încercării el simte pe deplin că are de a face cu Dumnezeu, iar aceasta reprezintă adevărata evlavie. Şi pentru ce n-ar fi duhul meu la capătul răbdării? Priviţi-mă, miraţi-vă şi puneţi mâna la gură. Când mă gândesc, mă înspăimânt şi un tremur îmi cuprinde tot trupul. Ce-l făcuse să se înspăimânte aşa de tare? Văzuse exact contrariul a ceea ce vedea Ţofar.

Ce 1-a făcut pe Iov să tremure văzând că cei nelegiuiţi prosperă? El spune: Pentru ce trăiesc cei răi? Adică - Pot să înţeleg foarte bine de ce Dumnezeu pedepseşte pe cei răi, asta este ceea ce ei merită; problema însă stă în faptul că cea mai mare parte din ei par că înfloresc în mijlocul nelegiuirilor lor. De ce îmbătrânesc şi chiar îşi măresc puterea? Sămânţa lor se întăreşte cu ei în faţa lor, iar odraslele lor sub ochii lor. Nu zbura totul ca un vis (aşa cum pretindea Ţofar), ci era mai degrabă invers. În casele lor domneşte pacea, fără umbră de frică. Casele multor oameni evlavioşi au fost prădate de tâlhari, sau au fost arse de foc, în timp ce oameni de cel mai josnic caracter n-au avut niciodată asemenea probleme.

Există însă un sfârşit îngrozitor care-i aşteaptă, atunci când se vor trezi, ca bogatul din pildă, în chinuri teribile. Acesta este un lucru serios, şi chiar Domnul a fost Cel ce ne-a oferit această imagine. Nimeni nu poate să vorbească pozitiv despre acest lucru până la venirea Domnului. Acea pildă n-a fost descrierea a ceea ce va fi după înviere, ci a stării care are loc imediat după moarte. Iar bogatul nu era un om nelegiuit după standardul iudeilor; nu fusese un beţiv sau un tâlhar, sau ceva de genul acesta. Fusese un om foarte respectat, dusese o viaţă de lux. N-auzim că ar fi fost un batjocoritor; chiar 1-a recunoscut pe părintele Avraam şi a fost îngrijorat de sufletele celor cinci fraţi ai săi. Cu alte cuvinte, era un om pe care semenii lui puteau să-l considere foarte respectabil, însă nu exista la el nici credinţă, nici pocăinţă, nici atârnare de Dumnezeu, nici aşteptare a lui Mesia. Era mulţumit să se bucure de bogăţia lui; cât despre Lazăr, doar câinii erau aceia care-i mai acordau atenţie.

Nuiaua lui Dumnezeu nu este peste ei. Taurii lor sunt plini de vlagă şi prăsitori, juncanele lor fată şi nu leapădă. Totul prosperă, îşi lasă copiii să se împrăştie ca nişte oi şi copiii se joacă în jurul lor. Cântă cu sunet de tobă şi de harpă, se desfătează cu sunete de caval. Îşi petrec zilele în prosperitate şi se coboară într-o clipă în Locuinţa Morţilor. Şi ei ziceau lui Dumnezeu: «Pleacă de la noi.» Cuvintele lui Iov sunt mai solemne şi mai adevărate decât cele folosite de Ţofar. Căci nu voim să cunoaştem căile Tale. Ce este Cel Atotputernic, ca să-I slujim? Ce vom câştiga dacă Îi vom înălţa rugăciuni? Nu că ei ar fi spus aceste lucruri celorlalţi, ci asta era ceea ce prin purtarea lor spuneau lui Dumnezeu.

Prin urmare există multă esenţă în cuvintele: „Nebunul zice în inima lui: «Nu există Dumnezeu»“. Probabil că el n-a rostit aceste cuvinte cu gura lui nici măcar o dată în viaţă, dar asta era ceea ce inima lui spunea. Dumnezeu citeşte cuvintele inimii. Iar robul cel rău zicea în inima lui: „Stăpânul meu întârzie să vină“. Probabil că el propovăduia ceea ce oamenii numesc „cea de-a doua venire“; poate că o fi propovăduit-o, dar asta era ceea ce inima lui spunea. Nu-L aştepta în realitate deloc pe Hristos, ci era bucuros că El încă nu venea. Rugăciunea lui n-a fost niciodată: „Vino, Doamne Isuse!“. Aşa că este un lucru foarte serios cum Domnul citeşte în inimi, de aceea este cu totul important ca noi să ne judecăm pe noi înşine şi să privim la El, ca astfel să-L avem pe Hristos Însuşi înaintea sufletului nostru, într-un mod aşa de obişnuit încât să fim plini de gândul Lui şi dirijaţi de dragostea Lui, călăuziţi de Duhul Sfânt care oferă celor care privesc la Hristos purtarea şi harul necesare.

Iată, fericirea lor nu este în mâna lor. Departe de mine sfatul celor răi! Iov era mai departe de astfel de oameni decât cei trei prieteni ai lui. Este foarte posibil ca acestora din urmă să le fi plăcut să fie în relaţii bune cu cei care prosperau în felul acesta, fiindcă asta este o capcană foarte obişnuită. Oamenilor le place să fie în ceea ce ei numesc „companie bună“, şi să fie respectaţi de oamenii de frunte ai acestei lumi. Dar unde este Hristos în toate acestea? Inimile noastre sunt chemate să fie alături de ceea ce Hristos preţuieşte, şi cu aceia pe care El îi iubeşte. Nu vreau să spun că n-ar trebui să avem acea dragoste plină de compasiune pentru cei mai răi dintre oameni - cu siguranţă că trebuie. Însă aceasta este o cu totul altfel de dragoste. Dragostea pentru familia lui Dumnezeu este mai înaltă decât cea pentru o soţie neconvertită, mai înaltă decât cea pentru copiii noştri care nu sunt întorşi la Dumnezeu. Familia lui Dumnezeu ne este mai aproape, şi asta pentru toată veşnicia, iar noi suntem bucuroşi să umblăm în această credinţă şi dragoste chiar de pe acum. „Dar de câte ori se întâmplă să li se stingă celor răi candela.“ Sunt şi astfel de cazuri; el le văzuse şi le cunoştea, şi nu le neagă deloc.

Observaţi că ceea ce Ţofar şi ceilalţi susţineau era doar o jumătate de adevăr. Însă o jumătate de adevăr niciodată nu sfinţeşte. Ceea ce este lăsat la o parte poate fi de aceeaşi importanţă, sau chiar mai mare, şi aici stă diferenţa. Cu toată imperfecţiunea lui, Iov în realitate se ţinea alipit de adevăr şi privea la el cu o inimă mai largă şi cu o conştiinţă mai exersată. Sunt oameni care vorbesc corect, cum am spune „ca în predică“, dar asta nu vine din sufletul lor; nu e decât o vorbire corectă, potrivită gândurilor omului, nu o vorbire a credinţei. Iov, în ciuda tuturor defectelor lui, aşa vorbea. „Căci ce-i pasă lui ce va fi de casa lui după el, când numărul lunilor lui i s-a împlinit? “ Egoismul este trăsătura de bază a tuturor celor răi care prosperă în această lume. Asta este tot ceea ce vor: să trăiască cât mai mult cu putinţă.

Oare pe Dumnezeu Îl vom învăţa noi cunoaşterea, pe El care judecă pe cei de sus? Unul moare în tihnă şi în pace cu coapsele încărcate de grăsime şi cu măduva oaselor plină de suc. Altul moare cu amărăciunea în suflet, fără să fi gustat fericirea, şi amândoi adorm în ţărână, amândoi sunt mâncaţi de viermi“ - iar lumea nepăsătoare merge la înmormântarea lor închipuindu-şi că totul este în regulă cu amândoi. Asta e ceea ce se numeşte „judecată îngăduitoare“. Oamenii îşi imaginează că toţi vor merge în ceruri, afară de cei care sunt prea răi - cei nelegiuiţi pe faţă! Dar cum judecă Dumnezeu lucrurile? Dacă Unul a murit pentru toţi, atunci toţi au murit. Aceasta este starea omului. El a murit pentru toţi - pentru toată omenirea. Toţi sunt fără scuză. Iar moartea lui Hristos îi face să fie într-o stare mai grea, dacă nu cred, decât dacă El n-ar fi venit şi n-ar fi murit. El a murit pentru toţi, pentru ca cei care trăiesc - ah! aici este diferenţa - să nu mai trăiască pentru ei înşişi. Asta este ceea ce au făcut înainte. Cei morţi - morţi spiritual - nu trăiesc pentru altceva decât pentru ei înşişi. Însă creştinul trăieşte pentru Acela care a murit pentru noi şi a înviat pentru noi. Nu se pune că aceasta ar fi valabil pentru toţi. Învierea Domnului este garanţia că într-o zi El va fi Judecătorul celor care nu cred. Pentru cel credincios, învierea este mărturia din partea lui Dumnezeu că păcatele sale sunt curăţite. Pentru că Acela care a devenit responsabil pentru păcatele lui a coborât în mormânt, iar Dumnezeu L-a înviat ca să ne arate că păcatele noastre s-au dus. Acest lucru este valabil pentru toţi aceia care cred, şi pentru nimeni altul. Ce va fi cu ceilalţi? Omul înviat este Acela care îi va judeca pe toţi. Aşa a vorbit apostolul către atenieni. Ei nu erau credincioşi, şi prin urmare el nu vorbeşte de vreunul ca fiind îndreptăţit. Însă le spune că învierea Domnului este dovada şi garanţia pe care Dumnezeu le-a dat ca să arate că El va judeca pe toţi locuitorii pământului prin Omul pe care L-a înviat din morţi. Ceea ce face ca acest lucru să fie atât de solemn este că omul a fost acela care L-a pus în mormânt, el a fost acela care L-a ucis. Iar Cel care L-a înviat a fost Dumnezeu. Şi acest Om înviat va judeca pe toţi cei găsiţi în viaţă, toată lumea locuită. Nu este vorba aici de scaunul de judecată mare şi alb, ci de judecata lumii atunci când El va veni pe norii cerului. Pavel nu le-a vorbit despre răpirea celor ai lui Hristos, ci de venirea Lui cu judecată asupra tuturor celor care nu-I aparţin.

Ştiu eu bine care sunt gândurile voastre, ce judecăţi nedrepte rostiţi asupra mea.“ Acum Iov se întoarce spre greşeala lor, comisă din pricina îngustimii de vedere de care dădeau dovadă, presupunând răul într-un om acolo unde nu exista nici cea mai mică dovadă concretă. Noi trebuie să vorbim ceea ce cunoaştem, iar unde nu cunoaştem, să privim la Dumnezeu. Voi ziceţi: «Unde este casa celui nobil? Unde este cortul în care locuiau nelegiuiţii?» Dar ce! N-aţi întrebat pe călători şi nu ştiţi ce istorisesc ei? Cum cei răi sunt cruţaţi pentru ziua nimicirii şi sunt conduşi spre ziua mâniei? Acesta este motivul pentru care ei prosperă acum. El trasează acest adevăr într-o manieră demnă de admiraţie. Cei trei prieteni priveau la starea actuală de lucruri ca fiind dovada grăitoare a ceea ce gândeşte Dumnezeu despre oameni - anume că dacă El crede că umblăm bine atunci vom prospera, iar dacă dăm de necaz este din cauză că suntem răi. Aceasta era teoria lor, o teorie cu totul falsă şi coruptă. Cine îl mustră în faţă pentru purtarea lui? Cine îi răsplăteşte tot ce a făcut? Este dus la groapă şi i se pune o strajă la mormânt. Bulgării din vale îi sunt mai dulci, căci toţi oamenii merg după el, iar cei dinaintea lui sunt fară număr. De ce îmi daţi atunci mângâieri deşarte? Ce mai rămâne din răspunsurile voastre decât viclenie?

Acum începem din nou cu Elifaz (capitolul 22). El ia cuvântul şi spune: Poate fi vreun om de folos lui Dumnezeu? Nu, ci omul inteligent îşi va fi de folos lui însuşi. Da, Elifaz, dar nu poate un om să fie plăcut lui Dumnezeu? Nu pentru un folos se supune cel evlavios lui Dumnezeu şi ascultă de cuvântul Lui, ci ca să-I fie plăcut. De ce? Pentru că Îl iubeşte. Nu face asta pentru un profit. Acesta este felul iudaic de a privi lucrurile. Dacă eşti drept, are Cel Atotputernic vreo mulţumire? Da, are. Elifaz greşea. Dumnezeu Îşi găsea plăcerea în Iov - în acel om împotriva căruia veneau ei cu insinuările lor. Dumnezeu a subliniat la începutul cărţii, vă aduceţi aminte, că nu era nimeni pe pământ ca slujitorul Său Iov; şi totuşi exista ceva acolo care Dumnezeu vroia să scoată afară, ceva de care Iov nu ştia nimic, un lucru pe care el niciodată nu-l văzuse ca fiind greşit. Va discuta El cu tine pentru că-I este frică de tine şi va intra El la judecată cu tine? Nu-i mare răutatea ta şi fărădelegile tale fără sfârşit? Căci ai luat fără temei garanţie de la fratele tău, ai lăsat fără haine pe cei goi. Elifaz revine la acuzaţiile lui rele. Nu dădeai apă celui ce se stingea de sete, nu voiai să dai pâine omului flămând.

Elifaz nu făcea altceva decât să-şi imagineze ce ar fi putut să facă Iov de ajunsese într-un asemenea necaz. Dar cel puternic, el avea pământul şi cel onorat locuia în el. Iov era acesta. Ai trimis înapoi pe văduve cu mâinile goale şi ai zdrobit braţele orfanilor. De aceea eşti înconjurat de capcane. Vedeţi cum tot acest raţionament era greşit. Şi te-a tulburat groaza dintr-o dată. Sau sunt întunecimi care nu te lasă să vezi şi revărsarea de ape te acoperă. Nu este Dumnezeu sus în ceruri? Iată piscul de stele: ce măreţ este! Şi tu zici: «Ce ştie Dumnezeu?» Aşa ceva Iov nu zisese, ci exact contrariul. Poate El să judece prin întunericul de nori? Fără îndoială, Elifaz nu era un batjocoritor. Era un om evlavios, deşi îngust în vederi; şi sunt mulţi ca el. Şi totuşi El le umpluse casele de bunătăţi, etc. Era parcă o umbră de blândeţe în inima lui pentru Iov. Împrieteneşte-te acum cu Dumnezeu şi fii în pace: în felul acesta fericirea va veni la tine. Primeşte învăţătură din gura Lui, te rog, şi pune-ţi în inimă cuvintele Lui. Cu siguranţă, Elifaz nu era deloc genul lui Ţofar, şi nici chiar al lui Bildad. „Vei fi aşezat iarăşi la locul tău, dacă te vei întoarce la Cel Atotputernic, dacă depărtezi nedreptatea din cortul tău.“ Şi aşa a fost. Puţin bănuia el că chiar aşa vor sta lucrurile, spre ruşinea lor însă. „Pune-ţi aurul împreună cu ţărâna, aruncă aurul din Ofir în prundul pâraielor! Şi atunci Cel Atotputernic va fi aurul tău, argintul tău, bogăţia ta; căci atunci Cel Atotputernic va fi desfătarea ta şi îţi vei ridica faţa spre Dumnezeu.“ Şi exact aşa s-a întâmplat, în cel mai minunat mod şi mai curând decât se aştepta Elifaz. „El va mântui chiar şi pe cel ce nu este nevinovat, care îşi va datora scăparea curăţiei mâinilor tale. “ Acest lucru a fost verificat în cazul lui Iov şi al celor trei prieteni ai lui, oricât de puţin se aştepta Elifaz la aşa ceva. Ei au fost trataţi de Dumnezeu ca vinovaţi faţă de fratele lor, pe care îl judecaseră aşa de greşit şi căruia îi imputaseră tot felul de lucruri rele ascunse, considerându-l făţarnic şi îngâmfat. Şi Elifaz, în mod inconştient, a rostit aici cuvinte care aveau să se adeverească. Putem vedea din când în când un asemenea lucru. Cuvinte spuse în treacăt de un creştin - fără nici măcar să se gândească că vor fi vreodată adeverite - se împlinesc adesea, cuvinte ale unor suflete foarte simple, poate de la un frate sărac care nu ştie să scrie, sau de la o sărmană soră bătrână care nu poate face altceva decât să cârpească ciorapi.

Aşa că aceste cuvinte s-au dovedit a fi adevărate. Dumnezeu are de a face cu orice cuvânt adevărat rostit, mai mult decât ne putem da noi seama. Lui Elifaz, măcar că era cu totul greşit, i-a fost îngăduit să rostească cuvinte care s-au adeverit în chip minunat cu privire la Iov. Dumnezeu i-a făcut pe aceşti trei oameni să simtă că Iov era mai drept decât ei, că mâinile lui erau mai curate decât ale lor. Ei şi le murdăriseră încercând să facă din Iov ceea ce nu era, şi lui i-au datorat faptul că le-au fost cruţate vieţile.

Iov răspunde în capitolul următor (capitolul 23). „Şi acum plângerea mea este amară. Mâna care apasă asupra mea este mai grea decât îmi sunt gemetele. Oh! dacă aş şti unde să-L găsesc.“ Iov avea o inimă plină de evlavie, măcar că suferea cumplit în încercarea lui. Era însă preocupat să-L găsească pe Dumnezeu. „Dacă aş putea să ajung până la scaunul Lui, mi-aş apăra cauza dreaptă înaintea Lui, mi-aş umple gura cu dovezi. Aş cunoaşte cuvintele pe care mi le-ar răspunde, aş înţelege ce are să-mi spună.“ Asta era tot ceea ce dorea. Nu-i era teamă de ce avea să-i spună Dumnezeu. Era sigur că El era bun şi că-l iubea. „Ar lupta El împotriva mea cu măreţia puterii Sale? “ Aşa credeau cei trei. „Nu; ci m-ar asculta negreşit. Doar un om drept şi-ar prezenta starea înaintea Lui şi aş fi iertat pentru totdeauna de Judecătorul meu.

Dar dacă mă duc la răsărit, nu este acolo; dacă mă duc la apus, nu-L găsesc; dacă are treabă la miazănoapte, nu-L pot vedea; dacă Se ascunde la miazăzi, nu-L pot descoperi. Dar El ştie ce cale am urmat“. Iov, după cum vedeţi, avea o inimă totdeauna întoarsă spre centrul de atracţie, totdeauna către Dumnezeu. Putea să oscileze în necaz, aşa cum acul busolei poate fi foarte instabil pentru câteva momente, însă în cele din urmă se fixează către nord. „Piciorul meu s-a ţinut de paşii Lui; am ţinut calea Lui şi nu m-am abătut de la ea. N-am părăsit poruncile buzelor Lui.“ Era cu totul încredinţat că are o conştiinţă bună. Însă Dumnezeu vroia să-i arate că nu se rezumă totul doar la vina exterioară. Oamenii aşa sunt tentaţi să creadă. Am fost martor la sfârşitul unor creştini adevăraţi şi, îmi pare rău că trebuie să o spun, lucrul principal pe care l-am auzit de la ei a fost: „Privesc în urmă la viaţa mea îndelungată în care L-am urmat pe Domnul Isus.“ Dacă Iov ar fi zis: „Privesc înapoi la bunătatea, îndurarea şi sprijinul Domnului, atunci când nu le-am meritat deloc“, asta ar fi fost foarte bine. Trebuie să adaug că cei pe care i-am auzit vorbind aşa n-au auzit niciodată evanghelia în felul în care noi ne-am obişnuit să o auzim. Totuşi, nu mă îndoiesc că au fost creştini adevăraţi, erau însă confuzi din pricina învăţăturii rele. „Dar hotărârea Lui este luată. Cine I se va împotrivi? Ce-I doreşte sufletul, aceea face.“ Iov recunoaşte supremaţia şi suveranitatea lui Dumnezeu într-un mod deplin. „El va împlini ce a rânduit pentru mine şi va mai face şi multe alte lucruri. De aceea sunt tulburat înaintea Lui. “ Era tulburat fiindcă îşi dădea seama că există ceva între Dumnezeu şi el; ceva cu care Dumnezeu avea de a face, dar ce? - nu putea să înţeleagă. „Când mă gândesc la lucrul acesta, mă tem de El. Dumnezeu mi-a tăiat inima, Cel Atotputernic m-a umplut de groază. Căci nu întunericul durerii mele mă nimiceşte, nici negura în care sunt înfăşurat.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *