Cu capitolul 15 începe cea de-a doua serie de cuvântări a prietenilor lui Iov. Deşi Elifaz era cel mai serios şi mai bine întemeiat dintre cei trei, împărtăşea şi el împreună cu ei aceeaşi greşeală fundamentală. Acesta este un lucru important şi pentru noi. Suntem atât de grabnici în a ne închipui că noi nu facem niciodată greşeli mari. Şi de ce-ar fi aşa? Suntem noi aşa de diferiţi de ceilalţi? Suntem mai în măsură să ne ferim de ele? Să reţinem că aceasta este o greşeală de ordin practic, nu numai dogmatic. Nu este vorba aici de învăţătură greşită, ci de contactul sufletului cu adevărul. Ce privilegiu că Dumnezeu ne-a oferit o astfel de carte! Cum am mai spus, nu găsim în ea nici o referire la legea lui Israel, nici la izbăvirea lor din Egipt. Punctul central al cărţii este reprezentat de lucrările lui Dumnezeu cu omul, în special cu cel credincios.
S-ar fi putut crede că ceea ce i se întâmplase lui Iov era doar rezultatul unor întâmplări. Dar nu, dragii mei; nu întâmplarea guvernează viaţa celui credincios. El este sub ochiul lui Dumnezeu. Aşa a fost întotdeauna şi cu atât mai mult acum. Astăzi noi ne aflăm în cea mai intimă relaţie cu Dumnezeu. Facem parte din familia Lui, Îi suntem copii, suntem fii ai lui Dumnezeu, nu prunci nevârstnici ca cei credincioşi din sistemul iudaic. Ei nu ajunseseră la maturitate. Acum creştinul, dacă ştie ce înseamnă să fii un creştin (mulţi, din nefericire, nu ştiu şi se consideră a fi mult asemănători cu credincioşii din vechime, ceea ce este o greşeală), are privilegii mult mai înalte. Una din lucrările importante ale lui satan este să-i împiedice pe credincioşi să-şi înţeleagă poziţia şi prin urmare să-şi neglijeze responsabilitatea. Avem aici pe aceşti sfinţi complet dezorientaţi văzând cum, cu lovitură după lovitură, dispăruseră toate cele cu care Iov fusese odinioară binecuvântat. Pentru că lui Dumnezeu Îi place să-Şi binecuvânteze poporul nu numai cu binecuvântări spirituale, ci cu orice este nevoie. Vă aduceţi aminte de cuvintele apostolului Ioan, care dorea ca lui Gaiu să-i sporească sănătatea tot aşa cum îi sporea sufletul. Unde sufletul nu prosperă, încercările vin prin marea îndurare a lui Dumnezeu, însă acolo unde el propăşeşte vom simţi bunătatea Lui în toate lucrurile, în orice aspect care este pentru slava Lui. El stabileşte totul şi, în înţelepciunea Lui, mereu interzice anumite lucruri. Oricum nu vreau să intru prea mult în acest aspect. Avem în Iov două lucruri care se întrepătrund perfect - nu era altul pe pământ în care Dumnezeu să-Şi găsească plăcerea ca în el, şi tot el era acela care trecea prin cea mai cumplită încercare care se pomenise. Acesta e un lucru dificil pentru iudei; ei nu-l pot înţelege. Ei încearcă să sugereze că Iov ar fi fost un personaj imaginar, pentru că li se pare ciudat ca, după Avraam, Isaac şi Iacov, Dumnezeu să aibă o părere aşa de înaltă despre unul care nu este iudeu. Aşa că aceasta constituie o lovitură puternică pentru mândria şi îngustimea lor.
Însă cum am amintit deja, Dumnezeu are de a face aici cu „omul“, cu inima şi cu conştiinţa lui. Şi ceea ce este suprinzător este că nu se are în vedere un rău sau un păcat anume. Aceasta este greşeala capitală a lui Elifaz care se observă de-a lungul întregii lui vorbiri. Fiindcă el nu s-a putut ridica deasupra gândului că Iov fusese întruchiparea a tot ceea ce era mai frumos în ochii semenilor săi, binecuvântat de Dumnezeu într-un mod extraordinar, cel mai mare dintre fii răsăritului, iar acum totul se schimbase complet. Cum putea fi aşa ceva, ştiind că Dumnezeu este drept, decât dacă n-ar fi vreo nelegiuire mare la mijloc? Şi el credea că Iov este conştient de ea. Şi, când colo, Iov nici nu pomeneşte despre aşa ceva. Nici un semn că s-ar fi ruşinat de vreun lucru, sau că ar fi avut ceva pentru care să se judece. Era ceva rău în Iov, dar în nici un caz ceea ce se aşteptau ei. Greşeala lui era aceasta, că avea o părere bună despre el însuşi şi îşi găsea plăcerea în faptul că toţi îl respectau. Mă tem că acesta este un lucru foarte des întâlnit. Şi este exact ceea ce oamenii nu sesizează, fiindcă nu vor să înveţe lecţia lui Dumnezeu.
Prietenii lui Iov erau nişte oameni obişnuiţi, chiar foarte obişnuiţi. Iov însă era un om deosebit, cu totul neobişnuit, de aceea Dumnezeu 1-a ales ca să servească lucrării pe care vroia să o facă. Dumnezeu a vrut să arate că un om poate fi fără pată în căile lui, pe drept respectat de ceilalţi, evlavios, temător de Dumnezeu, un om al rugăciunii, preaiubit şi preţuit aşa cum era Iov, dar dacă el consideră că merită aceste lucruri şi îşi găseşte plăcerea în toată această stare, atunci Dumnezeu, care este un Dumnezeu gelos, nu va permite asta. De ce? Pentru că omul este un păcătos. Iar Iov, chiar dacă era credincios, păcatul exista în el şi avea nevoie de judecată de sine. Dacă ar fi exersat această judecată de sine aşa cum trebuie, n-ar mai fi fost nevoie de această încercare. Şi mai este ceva: atunci când Dumnezeu trimite un necaz, omul este chemat să se supună fără nici o îndoială sau întrebare, dându-I lui Dumnezeu creditul că tot ceea ce face El nu este greşit. Însă, dimpotrivă, Iov era tentat să-L găsească pe Dumnezeu vinovat şi gândea că Acesta Se purta prea dur cu el. Aşa că felul cum a fost considerată această carte aproape 1500 de ani (sau poate mai mult) este complet greşit. La ceea ce mă refer este că Iov a fost considerat ca fiind o imagine a lui Hristos în suferinţa lui. Nici gând de aşa ceva însă. Mai degrabă contrariul. Priviţi, de exemplu, la Psalmii 38 şi 39. Avem acolo nu exact pe Hristos personal, ci Duhul Lui în israelitul respectiv, iar acest lucru va fi împlinit în viitor când va exista o rămăşiţă a iudeilor cu totul marcată de Duhul lui Hristos, după ce noi vom fi luaţi în cer. Această rămăşiţă va trece printr-un necaz cumplit şi ea va avea acest Duh al Lui. Aceşti psalmi sunt, în mod profetic, scrişi pentru ei. Fără îndoială că totul a fost scris pentru noi. Toată Biblia a fost scrisă pentru creştini, pentru folosul, binecuvântarea şi bucuria lor. Dar nu toată vorbeşte despre noi. Aceasta este greşeala pe care mulţi o fac, crezând că dacă toată Scriptura este pentru folosul nostru spiritual, înseamnă că noi suntem cei la care ea se referă în toate pasajele ei. Nu este aşa. Chiar acest lucru a dus la greşeala de care am pomenit mai înainte - încercarea de a-l face pe Iov o imagine a lui Hristos - în timp ce, în realitate, duhul lui răzvrătit îl pune în contrast direct cu Domnul Isus. Iov Îl acuză pe Dumnezeu că îi este vrăjmaş, că îl frânge în bucăţi şi că îl doboară la pământ, făcându-l de ruşinea tuturor. Iov Îi impută aceste lucruri lui Dumnezeu. Fără îndoială că Dumnezeu era Cel ce îngăduise ca aceste lucruri să vină peste Iov, altfel n-ar fi fost posibile, însă nu era greşeala lui Dumnezeu, ci a lui Iov, şi tot Iov era acela care nu putuse să suporte ruşinea venirii prietenilor lui. El îndurase totul în chip admirabil până să-şi facă apariţia cei trei. Un om, când e singur, poate îndura; dar când apar cei care nu-i arată înţelegere, nici simpatie, atunci el izbucneşte. Şi Iov a izbucnit într-un limbaj foarte nepotrivit la adresa prietenilor săi - poate că ei îl meritau, cu siguranţă însă că nu şi Dumnezeu. Iar prietenii lui l-au speculat imediat. Au putut vedea că el vorbeşte necuviincios despre Dumnezeu, aşa că Iov s-a plasat pe un teren foarte nepotrivit.
„Să dea înţeleptul răspuns înţelepciune deşartă?“ - ei pricepuseră că Iov vorbise cu abilitate, de aceea ei numesc asta înţelepciune deşartă - „Sau să-şi umple pieptul cu vânt de răsărit? Să se apere prin cuvinte care nu ajută la nimic, şi prin cuvântări care nu slujesc la nimic? Da, tu nimiceşti chiar şi frica de Dumnezeu, împiedici chiar şi meditaţia înaintea lui Dumnezeu.“ Iov n-a făcut niciodată aşa ceva. Întotdeauna se agăţase de Dumnezeu, privise către El, însă zicând: „Nu-L pot găsi; m-a îndepărtat, m-a lovit cu putere, şi acum nu pot ajunge la El. Ştiu că dacă aş ajunge la El aş găsi bunătate şi îndurare.“ Fără îndoială, Iov nu era prea consecvent; aşa stau întotdeauna lucrurile cu omul când nu se află în prezenţa lui Dumnezeu. Iov trăia, pentru un om al credinţei, prea mult cufundat în părerea bună a celorlalţi şi a lui faţă de el însuşi. Aici stătea greşeala lui, cum am mai spus. Şi acesta este capitolul unde Hristos şi creştinismul ne aşează în locul adevărat dacă suntem credincioşi, loc care ne pune înaintea unei lumi ostile, ba chiar a creştinilor, care, dacă nu se poartă cu credincioşie, sunt cu totul împotriva celorlalţi, fiindcă aceştia îi mustră prin comportamentul lor. Trebuie să îndurăm aceste lucruri şi, în consecinţă, să suferim cu Hristos. Aceasta este ceea ce a suferit Hristos.
Nu vorbesc acum de suferinţa pentru Hristos. Dacă suntem aruncaţi în închisoare pe nedrept, exilaţi sau omorâţi ca martiri, aceasta înseamnă să suferim pentru Hristos. Dar mai există un fel de suferinţă a creştinului - suferinţa cu Hristos. De exemplu, să presupunem că o prinţesă a Angliei s-ar întoarce cu adevărat la Dumnezeu, luând în întregime poziţia de creştină. Care va fi soarta unei asemenea prinţese? Întotdeauna va suferi. De ce? Fiindcă tot ceea ce o înconjoară ar fi împotriva a ceea ce aparţine sufletului şi poziţiei ei, din pricina lumii în cel mai măreţ şi rafinat aspect al ei. Care este locul creştinului? El nu este din lume. Care este distanţa dintre el şi lume? Aceeaşi ca între Hristos şi ea. Ce a avut Hristos a face cu lumea? Când a contribuit El măcar cu o iotă la ceea ce lumii îi place şi la ceea ce ea preţuieşte? Hristos S-a dovedit a fi cel mai nefolositor dintre oameni pentru lume. Niciodată n-a ţinut vreo cuvântare despre ştiinţă, n-a contribuit cu nimic la învăţătura şi la literatura ei. Nu S-a amestecat deloc în politică şi nici măcar n-a acceptat să fie judecător al unei pricini, atunci când I s-a cerut să o facă, chiar într-un mod neoficial. Prin urmare, n-a existat niciodată vreun om mai complet separat de această lume, în timp ce trecea prin ea. Iată partea creştinului. De aceea am spus că cu cât ocupi un loc mai înalt în această lume, cu atât este mai dificil să rămâi credincios. Şi asta înseamnă să suferi cu Hristos. Sunt unii oameni care trec fără dificultate prin viaţă. Asta nu este de admirat. E ca un fel de anestezic pe care ei îl folosesc ca să le facă viaţa confortabilă, uitând cu totul că noi nu aparţinem stării de lucruri de aici de jos.
Dragii mei, nu aceasta este calea. Chemarea noastră este de a fi cu totul puşi de o parte pentru Domnul. Dacă ar izbucni un incendiu peste drum de noi, ar fi de datoria noastră să facem imediat tot ce ne stă în putere să dăm ajutor şi să salvăm vieţile şi bunurile oamenilor. Acesta nu este un lucru lumesc. Dar ar fi lumesc să mergem la tribunal şi să luptăm pentru drepturile noastre, sau să refuzăm să plătim dările impuse. Asta ar însemna chiar răzvrătire. Creştinii, trebuie să mărturisim, au uitat ce înseamnă să fii un creştin. Au pierdut standardul de viaţă, dar şi practica. În ce mă priveşte, toată viaţa am dorit să mă ţin alipit de ceea ce am descoperit a fi calea şi datoria creştinului, căutând să ajut şi pe alţii să vadă adevărul şi binecuvântarea acestora, şi să mă port cu credincioşie în ceea ce cunoşteam. Sunt sigur că am o mulţime de lucruri pentru care trebuie să mă judec, însă Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru orice încercare şi orice lucru care au făcut să fiu nimic. Iată exact ceea ce Iov trebuia să înveţe cu privire la el însuşi. El nu ştia că Dumnezeu lucrase toate acestea pentru binele lui, chiar îngăduind ceea ce şi Lui Însuşi Îi era foarte neplăcut: boala şi dispariţia familiei lui Iov. Toate acestea erau lucrarea lui Satan, însă Dumnezeu o îngăduise spre binele lui Iov, iar acesta din urmă n-avea nici cea mai mică idee despre toate acestea. Dacă Iov ar fi înţeles sfârşitul care urma şi ar fi ştiut ceea ce se întâmplase în cer înainte de încercarea lui, ar fi pierdut o mare parte din binecuvântare. De ce? Pentru că atunci, ca şi acum, copilul lui Dumnezeu trebuia să umble prin credinţă.
Oamenilor le place să umble prin vedere, şi aceasta a fost marea greşeală de la baza tuturor cuvântărilor celor trei prieteni. Ei l-au privit pe Iov; au privit la ceea ce fusese el, şi l-au privit cum era el acum, zdrobit în ţărână, şi ca urmare au spus: „Ei bine, Dumnezeu este un Dumnezeu drept, şi dacă n-ar fi ceva foarte îngrozitor în spatele acestor lucruri, El n-ar fi îngăduit niciodată aşa ceva“. Greşeau în întregime şi Iov avea dreptate să spună: „Nu, ştiu că nu este aşa, şi toată vorbirea voastră nu poate ascunde faptul că există oameni foarte nelegiuiţi care prosperă din plin, şi oameni evlavioşi care suferă nespus de mult“. Cum poate fi aşa ceva? Fiindcă satan lucrează cu putere pe pământ, şi el este acela pe care oamenii îl urmează fără să ştie. Ei sunt captivi şi sclavi ai celui rău, iar cei care nu sunt devin ţinta răzbunării şi urii lui. Dumnezeu nu schimbă această stare de lucruri, încă nu-l anihilează pe satan, ci îl îngăduie. Şi n-a existat o mai mare dovadă a acestui lucru ca în faptul că vrăjmaşul a condus această lume şi pe poporul iudeu la răstignirea Mesiei al lor, Domnul slavei. A fost El răstignit din pricina vreunei nelegiuiri? Aici avem dovada crucială. Cel care a fost absolut fără păcat a fost Cel care a suferit cel mai mult.
În consecinţă, toată teoria celor trei era o falsitate de la început până la sfârşit. Şi totuşi mulţi oameni o adoptă şi în ziua de azi. Ei gândesc că trebuie să fie ceva foarte în neregulă cu cei care trec prin momente grele. Era ceva însă care lui Iov îi lipsea. El nu se cântărise niciodată pe sine însuşi în prezenţa lui Dumnezeu. Iar Acesta nu S-a oprit deloc până nu 1-a adus în prezenţa Sa. El a intervenit într-un fel extraordinar. Dar să nu anticipăm. Elifaz, după ce 1-a mustrat cu putere pe Iov, revine la ceea ce era foarte obişnuit pentru el. Elifaz era un om mult ataşat de valoarea mare a experienţei. Dar constituie ea un standard? Nimeni nu neagă cinstea care trebuie dată celor bătrâni. Dar Elifaz foloseşte aceste lucruri în mod greşit, şi spune către Iov: „Tu eşti omul care s-a născut întâi?... Între noi sunt peri albi, bătrâni, oameni mai în vârstă decât tatăl tău... Voi istorisi ce am văzut, ce au spus înţelepţii, ce n-au ascuns, auzind de la părinţii lor, singurii cărora li se dăduse ţara şi nu venise încă printre ei nici un străin.“ El priveşte deci către vechea experienţă, către cei mai buni dintre oameni, atunci când oamenii nu erau aşa de răi ca în timpul lui. Iar acest lucru este adevărat: omul merge din rău în mai rău.
Un poet celebru, păgân, spunea acelaşi lucru, anume că nici o generaţie nu fusese aşa de rea ca cea în care el trăia, generaţie care avea să dea naştere la copii mai răi decât părinţii lor. Oricum, ei nu sunt aşa de răi ca cei care cred că lumea merge din ce în ce mai bine, pentru că acesta este apogeul greşelii. Va fi o mare schimbare. Dar ceea ce va produce această schimbare nu vor fi predicatorii, nici tractatele, nici cărţile, nici educaţia; ba chiar nici Biblia, măcar că ea este Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru că Biblia cere mai mult decât atât, cere ca oamenii să fie născuţi din Dumnezeu. Şi chiar atunci când sunt născuţi aşa, ei sunt chemaţi să se judece pe ei înşişi, chiar cei mai buni dintre ei, ca în cazul lui Iov. Către acest lucru era el condus, şi spre acel loc se îndrepta el aşa de greoi. Prin urmare, toată această cuvântare era nepotrivită aici, iar cea mai mare parte a capitolului este o descriere a faptului că dacă un om se comportă aşa va fi întotdeauna înspăimântat de ceea ce urmează să vină asupra lui. Însă Elifaz greşea. Iov n-avea un astfel de gând. El era foarte sigur că dacă L-ar putea găsi pe Dumnezeu ar fi foarte bine, şi că El îi va vorbi şi îi va face doar bine. Nu ştia însă cum avea să se termine totul.
Avem acum răspunsul lui Iov (capitolul 16). „Astfel de lucruri am auzit eu adesea; voi toţi sunteţi nişte mângâietori supărăcioşi. Când se vor sfârşi aceste cuvinte în vânt? Şi pentru ce atâta supărare în răspunsurile tale? Ca voi aş vorbi eu, dacă aţi fi în locul sufletului meu? V-aş copleşi cu cuvinte, aş da din cap la voi, v-aş mângâia cu gura şi aş mişca din buze ca să vă uşurez durerea? Dacă vorbesc, durerea nu mi se alină.“ Fără îndoială, Iov vorbea adevărul. El ar fi fost un mângâietor în necaz, n-ar fi fost un doctor fără leacuri. Ei puseseră otravă pe rănile lui în loc de ceva care să aline. „Dar acum, vai! El m-a stors de puteri... Mi-ai pustiit toată casa!“ Acum vorbeşte despre el însuşi. „Mă sfâşie şi mă urmăreşte în mânia Lui.“ El nu spune că Dumnezeu era Acela care făcea aceste lucruri. Cred că ar fi un pic prea mult să presupunem aşa ceva. El vrea să spună că Dumnezeu îngăduia toate acestea. De aceea Iov foloseşte în mod ostentativ cuvântul „EL“. Dumnezeu îngăduise diavolului să facă aceste lucruri. Altminteri Iov ar fi dat dovadă de o inconsecvenţă radicală în cuvintele lui, ceea ce cred că nu este cazul. „Dumnezeu m-a dat la bunul plac al celor nelegiuiţi“ - şi într-o manieră foarte vie el îşi descrie necazul. Însă acum (versetul 17) vedem cum Iov respinge acuzaţia că ar fi împiedicat meditaţia (sau rugăciunea) înaintea lui Dumnezeu. „Deşi nu este nici o violenţă în mâna mea şi rugăciunea mea este curată. Pământule, nu-mi acoperi sângele şi să nu fie loc pentru vaietele mele!“ Iov se consideră o victimă a acestei vrăjmăşii arătate faţă de el. „Chiar acum, iată, Martorul meu este în ceruri, Apărătorul meu este în locurile înalte.“ Nu-i veţi auzi pe ceilalţi spunând aşa ceva. Ei nu ştiau despre cer aşa de multe cum ştia Iov, nu-L cunoşteau pe Dumnezeu aşa cum Îl cunoştea Iov. Cuvintele lui de mai înainte sunt începutul unei lumini slabe care începea să străpungă norii. „Prietenii mei sunt batjocoritorii mei, dar ochii varsă lacrimi către Dumnezeu. O, dacă ar fi un mijlocitor pentru om înaintea lui Dumnezeu, cum este fiul omului pentru prietenul său!“ Cum este adusă inima lui Iov să tânjească după chiar lucrul pe care Hristos avea să-l facă!
În capitolul 17 Iov se întoarce către starea lui groaznică. „Mi se pierde suflarea, mi se sting zilele, mă aşteaptă mormântul. Sunt înconjurat de batjocoritori şi ochiul meu trebuie să privească spre insultele lor.“ Dacă aşa stăteau lucrurile cu cei trei care îi fuseseră prieteni, care erau oare simţămintele celorlalţi oameni din jurul lui Iov? Concluzia firească a unei minţi la fel de fireşti este că guvernarea morală a lui Dumnezeu este acum ceea ce ar trebui să fie, în loc de a pricepe că, din contră, Dumnezeu aşteaptă să-Şi exercite cârmuirea în mod direct atunci când Hristos, care singur este capabil să ţină frâiele, va domni. Prin urmare, chiar atunci când biserica a fost formată, ea era cu totul incapabilă de a judeca lumea. Papalitatea este un exemplu relevant în această privinţă. Ei au încercat să guverneze lumea, şi care este rezultatul? Au ajuns să fie cel mai urâcios lucru în ochii lui Dumnezeu. Nu există nimic mai nelegiuit decât papalitatea. Puteţi să-mi vorbiţi despre ororile păgânismului şi ale budismului. Da, dar ei nu-L amestecă în toate acestea pe Hristos, pe Petru sau pe Pavel. Papalitatea cunoaşte suficient de mult despre creştinism ca să o facă extrem de vinovată. Este o idolatrie mult mai ticăloasă să te închini fecioarei Maria decât Iunonei sau lui Venus. Pentru că una este pură ignoranţă sub întunericul diavolului, în timp ce cealaltă înseamnă închinare adusă creaturii după ce Hristos a venit, după ce lumina adevărată a strălucit. Nu există nimic mai vinovat decât idolatria creştină.
Iov îşi plânge starea în cuvinte foarte solemne, şi o compară cu ceea ce fusese înainte. „M-a făcut un proverb printre oameni şi am devenit ca unul pe care îl scuipi în faţă.“ Iată că acum este vorba şi de alţi oameni, nu numai de cei trei. „Ochiul mi se întunecă de durere; toate mădularele mele sunt ca o umbră. Oamenii drepţi sunt înmărmuriţi de aceasta şi cel nevinovat se răscoală împotriva celui nelegiuit. Dar cel drept rămâne tare pe calea lui.“ Iată spre ce privea Iov. „Chiar dacă m-ar ucide, tot voi nădăjdui în El.“ Acestea sunt cuvintele lui, acesta este duhul lui. Avea mai multă credinţă decât oricare din cei trei.
Apoi, în capitolul următor (18), avem un alt om, Bildad din Şuah, iar el vorbeşte şi mai violent decât Elifaz. „Când vei pune capăt acestor cuvântări?“ Nu simţea nimic pentru Iov, nu-l înţelegea deloc. „Arată înţelegere, şi apoi vom vorbi. Pentru ce ne socoteşti drept animale? Pentru ce ne priveşti ca pe nişte întinaţi? Oare pentru tine, care te sfâşii în mânia ta, s-ajungă pustiu pământul şi să se strămute stâncile din locul lor? Da, lumina celui rău se va stinge“ - o lovitură pe la spate pentru Iov - „şi flacăra focului lui nu va mai străluci. Se va întuneca lumina în cortul lui şi se va stinge candela deasupra lui.“ Aşa îl socotea el pe Iov. „Paşii lui cei puternici se vor strâmta; şi chiar sfatul lui îl va răsturna. Căci este dus în laţ chiar de picioarele lui şi umblă peste firele unei plase“ - aceasta era doar imaginaţia lui Bildad. Şi în felul acesta continuă el până la sfârşitul capitolului. Nu voi mai stărui asupra lui, pentru a mă concentra mai mult asupra răspunsului lui Iov. Oricum, toată cuvântarea lui Bildad era greşită.
„Şi Iov a răspuns şi a zis: «Până când îmi veţi întrista sufletul şi mă veţi zdrobi cu cuvinte? Iată că de zece ori m-aţi batjocorit; nu vă este ruşine să mă nedreptăţiţi? Dacă am rătăcit cu adevărat, greşeala mea rămâne cu mine. Dacă vă lăudaţi împotriva mea, credeţi că mi-aţi dovedit că sunt vinovat? Atunci să ştiţi că Dumnezeu mă urmăreşte şi mă înconjoară cu laţul Lui.»“ Iată credinţa lui Iov. El ia toate ca din mâna lui Dumnezeu, fără să ştie ce se întâmplase în cer. Fusese ales să treacă prin cel mai cumplit necaz, iar el, care avea să ajungă proverbial pentru răbdarea lui, şi-a pierdut răbdarea şi a izbucnit. Astfel, chiar un om evlavios a eşuat în totalitate. Ah! în Hristos vedem contrastul acestui lucru. Aici greşesc oamenii făcându-l pe Iov o imagine a Domnului Isus. Nu, ci Iov reprezintă un om care a falimentat, un om născut din Dumnezeu care a eşuat. Noi avem nevoie de Hristos, şi nu putem face nimic fără El. Aceasta este morala adevărată a cărţii lui Iov.
„Iată, strig: «Violenţă!» şi nimeni nu aude; strig tare şi dreptate nu este. El mi-a tăiat orice ieşire şi nu pot trece; a răspândit întuneric pe cărările mele. M-a despuiat de slava mea, mi-a luat cununa de pe cap.“ Toate acestea Iov le simţea foarte adânc. Ce drept are oricare dintre credincioşi la o cunună acum? Sau la slavă acum? Nu are el o natură păcătoasă care trebuie judecată constant în fiecare zi? Merită acest lucru o cunună? Ziua când vom fi încununaţi va fi atunci când orice părticică a omului vechi se va duce, şi tot ce vom avea în noi va fi numai de la Hristos. În această privinţă Iov avea atât de multe de învăţat. „M-a zdrobit din toate părţile şi pier; mi-a smuls speranţa ca pe un copac. S-a aprins de mânie împotriva mea“ - aici Iov greşea - „S-a purtat cu mine ca şi cu un vrăjmaş. Oştile Lui au pornit deodată înainte, şi-au croit drum împotriva mea şi au tăbărât în jurul cortului meu. A depărtat pe fraţii mei de la mine şi cei ce mă cunosc s-au înstrăinat de mine!“ Ştiţi ce înseamnă acest lucru pentru inima unui om, dacă l-aţi experimentat. „Rudele mele m-au părăsit şi prietenii mei m-au uitat. Cei ce locuiesc în casa mea şi slugile mele mă privesc ca pe un străin, în ochii lor sunt un necunoscut. Chem pe robul meu, şi nu răspunde; trebuie să-l implor cu gura mea.“
Ce dureros! Ajuns într-o stare aşa de grea, el cerea prietenilor săi să aibă milă, iar ei nu răspundeau decât cu o suspiciune care-l rănea până în adâncul sufletului. „De ce mă urmăriţi ca Dumnezeu? Şi nu vă mai săturaţi de carnea mea?“ Cu alte cuvinte: Nu am suferit destul ca să fiţi mulţumiţi? „Oh! de mi-ar fi scrise cuvintele, de-ar fi înscrise într-o carte! Să fie săpate cu o daltă de fier şi cu plumb, în stâncă, pe vecie... Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi El Se va ridica la urmă pe pământ.“ Aceasta este o extraordinară expresie a credinţei, cu atât mai mult dacă o comparăm cu ceea ce am discutat în urmă cu privire la învierea omului - nu a celui drept - ci a omului. Vă amintiţi că Iov începe cu „omul care este născut din femeie“ - nici un cuvânt despre cineva născut din Dumnezeu. Omul fără Dumnezeu, fără Hristos; şi care este sfârşitul? Un copac tăiat din rădăcină mai poate răsări din nou, însă nu şi omul. Şi nu se va mai trezi „cât vor fi cerurile“.
Aşa stau lucrurile şi cu învierea celor drepţi? Nu. Acest lucru îl spune şi Iov aici. „Ştiu că Răscumpărătorul meu“ - Acela care va răzbuna poporul lui Dumnezeu pe vrăjmaşii lui, şi care Se îngrijeşte de cei ai Săi în orice dificultate şi primejdie - „este viu şi că El se va ridica la urmă pe pământ“. El este Acela care, după ce totul va falimenta, va apare. „Chiar dacă mi se va nimici pielea, totuşi în carnea mea voi vedea pe Dumnezeu.“ Adică, va fi o înviere reală, e adevărat nu în „carne şi sânge“, ci după cum vă amintiţi, Hristos a fost acelaşi după înviere, şi a cerut ucenicilor să-L pipăie şi să vadă că erau carne şi oase, nu „carne şi sânge“, care constituie viaţa naturală a omului acum. Când va veni învierea va fi vorba de „carne şi oase“ într-un mod slăvit, şi în loc ca sângele să fie sursa de viaţă, această sursă va fi duhovnicească, de un caracter divin. În această viaţă naturală, sângele poate fi vărsat şi omul moare. Vărsarea de sânge este imaginea de căpătâi a morţii prin violenţă, iar binecuvântatul nostru Domn a ştiut aceasta şi a trecut prin ea. Însă înviat fiind din morţi, poseda un trup tangibil, care putea fi pipăit, însă şi cu proprietăţi supranaturale. Acum noi suntem limitaţi, atât de limitaţi încât chiar şi un om puternic poate fi oprit de o uşă de numai câţiva centimetri grosime. Ea îl opreşte. Şi, cu siguranţă, un zid de granit poate opri pe oricine. Dar când va sosi acea zi, vom trece prin toate aşa cum Domnul nostru a făcut. Înadins Domnul a intrat în cameră când uşile erau încuiate. Cineva poate spune că piatra a fost dată la o parte de pe mormântul Lui. Dar n-a fost dată pentru ca Domnul să poată ieşi, ci ca ucenicii să vadă că El nu mai era acolo. Ce înseamnă toată grosimea pământului pentru El? Trupul slăvit are o putere proprie şi poate străbate prin orice.
Nu aşa stau lucrurile acum cu omul. El este foarte limitat şi slab. Un lucru mic îl poate opri şi chiar omorî. Dar nu va mai fi aşa atunci când trupul va fi înviat în putere, în neputrezire şi în slavă. Iov avea să fie înviat şi să trăiască din nou, într-un mod slăvit, în putere şi în neputrezire. „Îl voi vedea şi îmi va fi binevoitor.“ Nu era deloc înspăimântat de această perspectivă. Îi plăcea să se gândească la El, şi aştepta cu certitudine intervenţia Sa. „Ochii mei Îl vor vedea, şi nu ai altuia.“ Ce contrast între Iov şi Balaam! Balaam nu putea vedea pentru el însuşi, ci doar profetic. El n-avea nici parte, nici sorţ. Însă Iov, având orice parte şi sorţ, ştia acest lucru perfect. „Sufletul meu tânjeşte de dorul acesta înăuntrul meu.“
Vedem deci că aceasta urma să fie învierea celor drepţi. Ea are loc înainte ca cerurile să nu mai fie. Până atunci, toată creaţia aşteaptă eliberarea de sub robia stricăciunii în care suferă acum. Hristos va fi acela care va face acest lucru, pentru că aceasta va fi lucrarea Lui. Nimeni deci nu trebuie să se mire că în ziua aceea dreptatea va domni pe pământ iar satan va fi anihilat. El va fi închis şi nu i se va mai permite să înşele pe nimeni până la sfârşitul celor o mie de ani, când va acţiona ca o sită care va separa pe cei născuţi din Dumnezeu de ceilalţi. Apoi va fi aruncat în iazul de foc pentru totdeauna. Însă cei drepţi vor fi împărăţit deja o mie de ani înainte. Fie ca inimile noastre să se ţină acum alipite de Domnul şi să ne aducem aminte că Domnul este slujit şi slăvit prin credinţa simplă de zi cu zi, implicându-L pe El în orice lucru, încrezându-ne în El şi judecându-ne pe noi înşine.