Trebuie să ne reamintim că, deşi cartea Iov este inspirată, ar fi o mare greşeală să credem că şi cuvântările din ea sunt inspirate. Cuvintele lui satan cu siguranţă că nu erau inspirate şi ele sunt redate totuşi în carte, iar greşelile vorbitorilor constituie o parte a beneficiului pe care îl putem avea din această porţiune a Scripturii. Fiecare dintre cei trei prieteni era cu totul greşit în ceea ce spunea, la fel ca şi Iov. De abia când apare Elihu ni se prezintă gândul lui Dumnezeu atât cât priveşte inspiraţia omului, iar apoi cuvântul lui Dumnezeu Însuşi dă rezolvare deplină întregii situaţii.
Acesta este un lucru foarte important, pentru că există o anumită tendinţă de a considera că, văzând că apar în Biblie, cuvintele unor anumiţi oameni ar fi şi inspirate. Cartea respectivă este inspirată în sine, dar noi trebuie să judecăm cele spuse de, să zicem, Saul sau chiar David, pentru că nu tot ceea ce au spus ei în viaţa lor cotidiană a fost inspirat. Poate fi ceva mai mult sau mai puţin adevărat, sau ceva real şi absolut adevărat, însă totul este o chestiune de a căuta şi de a compara Scriptura cu Scriptura. Când cele spuse vin direct din gura lui Dumnezeu, a unui proroc sau apostol - scrierile inspirate - toate acestea sunt absolut Cuvântul lui Dumnezeu. Dar nu aşa stau lucrurile când avem de a face cu o scenă istorică, fie Samuel, împăraţi sau Cronici, sau cartea Iov, unde găsim conversaţii redate de Duhul Sfânt, şi ar fi o greşeală să ne imaginăm că, din cauză că Dumnezeu le-a consemnat, ele ar reprezenta gândul Lui.
Vedem clar din ceea ce se întâmplă la sfârşitul cărţii că aceste cuvântări n-au reprezentat gândul Lui. Să-l luăm de pildă pe Ţofar. Multe din cele spuse de el sunt adevărate, dar nu se pot aplica la cazul de faţă. Cuvântarea lui a fost nefondată, fiind bazată pe ideea că orice îngăduie Dumnezeu acum este în realitate judecata Lui. Nu aşa stau lucrurile. Astăzi cel rău este la cârmă şi el îi impulsionează pe oameni. Duhul rău lucrează în fiii neascultării şi nimic nu merge cum ar trebui. Prin urmare a-ţi baza raţionamentul pe starea actuală a lucrurilor înseamnă să te faci vinovat de o mare greşeală. Ar însemna, pe scurt, să confunzi starea de acum cu cea de la judecata pe care Domnul o va face la tronul Său, în viitor. Atunci gândul lui Dumnezeu va fi pronunţat cu privire la toate căile şi cuvintele noastre, însă starea prezentă este una confuză, în care oamenii nu sunt deloc ceea ce ar trebui să fie, în care chiar copiii lui Dumnezeu sunt foarte departe de ceea ce vor fi în curând. Totul este acum imperfect şi departe de gândul lui Dumnezeu; toate câte se întâmplă pe pământ formează o masă confuză, iar judecata încă nu face loc dreptăţii, şi nu-i va face până când Domnul nu va şedea pe scaunul Său. Acum judecata este în mâna unor oameni care sunt foarte adesea la fel de nelegiuiţi ca cei pe care-i condamnă şi execută. Cu toţii ştim că în materie de judecată se pot face greşeli triste. Dar vine ziua când judecata va fi cu adevărat dreaptă. Este remarcabil faptul că Pavel îi caracterizează pe legiuitorii din zilele lui ca fiind nedrepţi (l. Corinteni 6:1). Totuşi Dumnezeu îi foloseşte. Ei sunt magistraţi, sunt judecători, iar Dumnezeu îi numeşte nedrepţi când este vorba de poporul Lui care are un standard de dreptate mult mai ridicat decât ei. Ei, cei ai Lui, Îl cunosc pe Hristos, iar toate lucrurile pentru care corintenii mergeau înaintea legii trebuiau rezolvate între ei. Aşa că ei erau cu totul greşiţi prin faptul că procedau aşa cum lumea proceda. Lumea trebuie să meargă la tribunal. Ce-ar putea face altceva? Nu-şi poate rezolva singură problemele. Însă copiii lui Dumnezeu au un cu totul alt tribunal, iar apostolul spune că este aşa de uşor să rezolvi asemenea probleme, încât până şi cel mai neînsemnat dintre ei poate face acest lucru. Bineînţeles, nu vrea să spună că cei mai neînsemnaţi sunt cei potriviţi pentru a face aşa ceva, ci este o mustrare pentru faptul că ei se duceau înaintea lumii. Cu siguranţă că cei mai potriviţi pentru a rezolva astfel de chestiuni sunt acei dintre fraţi cu experienţă îndelungată şi cu greutate. Apostolul însă face de ruşine aici duhul lumesc din acel timp. Ne aflăm într-o lume în care cu toţii putem face greşeli, câteodată din ignoranţă, cel mai adesea însă din pricina unei voinţe proprii care ne orbeşte. Însă îndurarea lui Dumnezeu veghează peste toate.
Astfel îl vedem pe Ţofar cum ia toată situaţia în mâini. Să fi fost o persoană divină şi n-ar fi vorbit mai autoritar. Pentru el era foarte clar că Iov este un om rău, căruia îi place să se audă vorbind, fără să-i pese de alţi oameni. Pe scurt, Ţofar rosteşte o cuvântare nepotrivită, necuviincioasă la adresa lui Iov, dând dovadă de mândrie şi aroganţă, şi asta cu atât mai mult cu cât era cel mai tânăr dintre cei trei, şi prin urmare cel mai puţin capabil. „Să rămână această năvală de cuvinte fără răspuns şi să fie limbutul îndreptăţit?“ Iată cât de departe merge Ţofar. „Tu zici: «Felul meu de a vedea este drept şi sunt curat în ochii Tăi.»“ Iov nu spusese aşa ceva. Nu spusese că felul lui de a vedea este drept. Ce spusese era că Dumnezeu Îşi cunoaşte căile şi că el nu este făţarnic aşa cum credeau ei. A recunoscut că ar fi putut să păcătuiască în vreun fel necunoscut lui, lucru care să fi provocat această furtună asupra lui. Aici se încurcau lucrurile. El credea că umblase cu o conştiinţă bună înaintea lui Dumnezeu, iar ceilalţi nu erau capabili să-l dovedească vinovat. Totuşi îl învinuiau în modul cel mai sever şi nemilos, aşa că Iov cere ca Dumnezeu să vorbească. Şi Dumnezeu a vorbit. Dar cele spuse de El n-au fost spre cinstea lui Ţofar, nici a lui Bildad şi nici măcar a lui Elifaz, care avea un duh mult mai liniştit şi mai calm. Iar mânia lui Dumnezeu nu s-a abătut asupra lor numai din pricina mijlocirii lui Iov, altfel moartea ar fi fost partea lor.
Ţofar spune câteva lucruri foarte bune, dacă sunt aşezate la locul lor. El spune: „Poţi tu căutând, să-L găseşti pe Dumnezeu?“ Ştim că nimeni nu poate face aşa ceva; Dumnezeu trebuie să Se reveleze pe Sine Însuşi. „Căci El cunoaşte pe făcătorii de rele, vede nelegiuirea pe care omul n-o poate zări.“ Toate acestea sunt insinuări împotriva lui Iov. „Şi totuşi nebunul va îndrăzni, deşi se naşte ca mânzul unui măgar sălbatic.“ Fără îndoială, aceasta este starea omului după cădere, anume că, uneori, faptele lui pot fi comparate cu cele ale unui animal - necontrolate, ca ale unui măgar sălbatic - sau chiar cu acelea ale unei fiare sălbatice care sfâşie şi distruge tot înaintea ei, precum leul sau ursul. Omul este capabil să facă asemenea lucruri. „Dacă îţi pregăteşti inima şi îţi întinzi mâinile spre El.“ Acesta era un sfat excelent, era exact ceea ce Iov ceruse: să-L aştepte pe Dumnezeu până când Acesta îi va da răspunsul la nedumerirea lui. Însă sensul dat de Ţofar era în întregime greşit.
„Dacă te depărtezi de fărădelegea care este în mâna ta.“ Nu era vorba de fărădelege, ci de mulţumirea cu el însuşi a lui Iov. El era un om cu adevărat pios, care se temea de Dumnezeu, însă cu o părere bună despre propriul lui caracter. Iată un lucru pe care nimeni nu trebuie să şi-l îngăduie. Este cu desăvârşire greşit ca cineva să se bazeze pe el însuşi, indiferent cât de ireproşabilă ar fi comportarea lui. Nu ne putem baza pe nici o creatură, şi cu atât mai puţin pe noi înşine. Era Unul care trebuia să vină, care acum a venit, iar noi avem pricepere să-L cunoaştem pe „Cel ce este adevărat“. Este evident însă că pe timpul lui, Iov nu putea avea această pricepere. „Atunci îţi vei ridica fruntea fără teamă, vei fi tare şi fără frică.“ Astfel Ţofar continuă până la sfârşitul capitolului cu un limbaj corect, însă cu un gând total greşit, fiindcă el presupunea că ar exista o anumită nelegiuire nevăzută şi necunoscută. De ce însă o presupunea, dacă nu era nici văzută şi nici cunoscută?
Avem în Noul Testament un exemplul remarcabil al unei reacţii cu totul diferite de cea a lui Ţofar. Unul din cei doisprezece ucenici era un om necinstit, care urma să-L trădeze pe Domnul Isus. Domnul, care cunoştea acest lucru perfect de bine, niciodată n-a dezvăluit aceasta într-o manieră care să acţioneze asupra conştiinţei celorlalţi unsprezece. El a îngăduit ca totul să meargă până la sfârşit, şi numai când Iuda a ales calea morţii - pentru el prin mâna lui însuşi şi pentru Domnul prin mâna iudeilor şi a neamurilor - atunci Domnul a scos la iveală totul. Dacă El ar fi vrut ca ceilalţi să-l judece pe Iuda, l-ar fi dat în vileag mai înainte. Dar El ştia că în felul acesta Scriptura nu s-ar mai fi împlinit, Scriptură care declarase că acela avea să-L vândă, şi prin urmare lucrurile trebuiau să meargă până la capăt. Aşa că Domnul n-a dezvăluit nelegiuirea lui Iuda până când ea nu s-a manifestat lumii întregi.
În capitolele 12-14 găsim răspunsul lui Iov, care probabil că le plăteşte prea mult cu aceeaşi monedă. „În adevăr, numai voi sunteţi oameni şi odată cu voi va muri şi înţelepciunea.“ Meritau o astfel de mustrare. „Am şi eu minte ca voi.“ Iov era mult mai plin de tact decât ei, fiindcă nu încerca să ia o poziţie de superior. „Nu sunt mai prejos decât voi.“ El nu spune că este mai presus, ci, simplu, că nu e mai prejos. „Şi cine nu ştie lucruri ca acestea?“ Ceea ce spuneau ei erau doar banalităţi, banalităţi morale pe care orice om familiarizat cât de cât cu Dumnezeu le-ar fi ştiut. Nu fuseseră capabili să arunci nici un pic de lumină asupra acestei situaţii în care un om evlavios şi temător de Dumnezeu era încercat nespus de mult. N-au contribuit cu absolut nimic la dezlegarea acestui mister. N-au făcut decât să-şi arate gândurile şi simţămintele lor nepotrivite, care i-ar fi făcut să secere mânia, dacă ar fi fost ziua mâniei. Era însă ziua harului, şi Dumnezeu i-a smerit făcându-i să fie îndatoraţi lui Iov pentru că nu fuseseră loviţi după cum meritau. „Eu sunt de batjocura prietenilor mei, când cer ajutorul lui Dumnezeu şi El îmi va răspunde: cel drept, cel nevinovat este de batjocură! Dispreţ în nenorocire! iată gândul celor tihniţi: dă brânci cui îi alunecă piciorul!“ Aceasta constituie o zugrăvire fidelă a situaţiei. Ei erau tihniţi, nu se întâmplase nimic cu ei, nimic din ceea ce i se întâmplase lui Iov. „Jefuitorilor li se lasă corturile în pace, cei ce provoacă pe Dumnezeu sunt în siguranţă, măcar că Dumnezeul lor este în mâinile lor.“ Nimic nu le-ar fi putut dărâma mai complet argumentele.
Fusese odinioară acel rebel Nimrod, primul om care a început să vâneze animale şi apoi să-i supună pe semenii lui pentru scopurile sale, fără ca Dumnezeu să-i fi dat autoritate. Şi totuşi Dumnezeu a îngăduit acest lucru. Nimrod a zidit cetăţi mari şi a devenit faimos. Aceasta este starea actuală de pe pământ, care nu poate oferi o mărturie adecvată despre ceea ce Dumnezeu gândeşte despre oameni. Judecata Lui nu se arată încă, decât poate cu mici excepţii, când şi când. Acesta este motivul pentru care trebuie să fie o judecată, anume că lucrurile n-au fost judecate încă aşa cum vrea Dumnezeu, dar vor fi.
„Întreabă animalele“ - iată un lucru triumfător. Iov pare să spună: „Chiar animalele ştiu mai multe decât voi şi dovedesc mai mult decât toate cuvântările voastre!“ „Întreabă animalele, şi te vor învăţa; păsările cerului, şi îţi vor spune; vorbeşte pământului, şi te va învăţa; şi peştii mării îţi vor povesti.“ Întreaga creaţie de jos, de pe pământ, este o dovadă că lucrurile nu stau încă aşa cum ar vrea Dumnezeu. Nu se vânează ele unele pe altele, nu înghite cel mare pe cel mic şi nu este omul acela care ucide pentru propria-i plăcere şi animale şi păsări şi peşti? Nu doar pentru hrană, ci şi ca să-şi placă lui însuşi. Pe scurt, omul face multe pentru poftele lui, luxul lui, şi pentru orice altceva afară de Dumnezeu. „Cine nu vede în toate acestea dovada că mâna Domnului a făcut asemenea lucruri? El ţine în mână sufletul a tot ce trăieşte, suflarea oricărui trup omenesc. Nu deosebeşte urechea cuvintele, cum gustă cerul gurii mâncărurile? La bătrâni este înţelepciunea.“ Aici el arată că nu urmărea deloc să condamne pe cei ce erau cu adevărat înţelepţi, şi că acceptă că cei bătrâni posedă înţelepciunea şi acea pricepere pe care doar experienţa le poate oferi. „La El este înţelepciunea.“ Acum se întoarce către Dumnezeu. „La El este înţelepciunea şi puterea; sfatul şi priceperea ale Lui sunt. Iată, ce dărâmă El, nu va fi zidit din nou; pe cine-l închide El nimeni nu-l va scăpa. Iată, El opreşte apele şi totul se usucă“ - şi ce stare nenorocită este în lume atunci când nu este apă. Dar apoi El poate face şi reversul: „El le dă drumul şi inundă pământul.“ Apele cară totul dinaintea lor. „Cu El este puterea şi înţelepciunea; ai Lui sunt cel ce se rătăceşte şi cel ce rătăceşte pe alţii.“ Aşa stau lucrurile şi astăzi. „El face pe sfătuitori să umble cu picioarele goale şi tulbură mintea judecătorilor.“ Fără îndoială că aceşti sfătuitori şi judecători erau persoane deosebite din pricina cunoştinţei şi înţelepciunii lor. Dar există întotdeauna o limită în această lume, şi adesea trebuie să te mulţumeşti cu dezamăgirea.
„El dezleagă legătura împăraţilor, şi le pune o frânghie în jurul coapselor. El îi face pe preoţi să umble cu picioarele goale, El răstoarnă pe cei puternici. El face să tacă buzele celor meşteri la cuvânt şi ia mintea celor bătrâni... El face popoarele să crească şi El le nimiceşte; El le întinde marginile până departe, şi El le aduce înapoi.“ Totul e în continuă schimbare. Prin urmare, nu există nimic care să arate că judecata lui Dumnezeu este stabilită aici pe pământ. Totul curge şi se schimbă, aşa că nimic nu putea fi mai neadevărat ca temelia de pe care cei trei îl atacau pe Iov. „El ia mintea conducătorilor oamenilor de pe pământ şi îi face să rătăcească într-un pustiu fără drum, unde bâjbâie prin întuneric fără lumină, şi El îi face să rătăcească întocmai ca un om beat.“ Iată ce se întâmplă acolo unde oamenii se încred în oameni.
Dar acum (capitolul 13) el spune: „Iată, ochiul meu a văzut toate acestea, urechea mea a auzit şi a înţeles.“ Ei se lăudaseră cu ceea ce văzuseră strămoşii lor. „Ce ştiţi voi, ştiu şi eu, nu sunt mai prejos decât voi. Dar vreau să vorbesc acum Celui Atotputernic, vreau să-mi apăr cauza înaintea lui Dumnezeu.“ Tocmai asta făcea. Dar cum? El nu ştia încă. Nu exista Noul Testament şi nu era încă Acela care să stea între Dumnezeu şi om. Aşa că Iov nu ştia cum poate să ajungă la El. O! dacă L-ar putea găsi, dacă ar putea sta înaintea Lui. Ştia foarte bine ce avea să găsească acolo - un Dumnezeu credincios. Totuşi, într-un fel sau altul, existau dificultăţi şi enigme între Dumnezeu şi sufletul lui, pe care nu le putea înţelege. Iov spune: „Voi sunteţi nişte făuritori de minciuni.“ Toate argumentele lor erau fondate pe om şi pe lume. Toată temelia unui credincios este alcătuită din ceea ce este în Dumnezeu şi din ceea ce El oferă şi descoperă. O avem înfăţişată, în toată perfecţiunea ei, în Hristos. Însă ei se bazau pe gândurile şi pe experienţele oamenilor. Iov continuă: „Sunteţi cu toţii nişte doctori de nimic.“ Aţi venit să mă vindecaţi, aţi auzit de starea mea groaznică; aţi venit să mă faceţi sănătos şi să mă tămăduiţi de boală şi de suferinţă, şi până la urmă ce aţi făcut? Aţi turnat otravă pe rănile mele, nu vin, nici untdelemn. N-aţi pus balsam pe rănile unui sărman care suferă.
„O, dacă cel puţin aţi fi tăcut, ce înţelepciune aţi fi arătat!“ Adesea, este un semn al înţelepciunii când un om stă liniştit şi tace. Dar dacă începe să vorbească despre ceea ce nu înţelege? Exact aşa stăteau lucrurile cu cei trei. „Acum, ascultaţi, vă rog, apărarea mea şi luaţi aminte la răspunsul buzelor mele! Vreţi să vorbiţi lucruri nedrepte din dragoste pentru Dumnezeu?“ Asta făceau ei, pretindeau că vorbesc pentru Dumnezeu. „Şi să spuneţi minciuni ca să-L apăraţi? Vreţi să ţineţi cu El şi să faceţi pe apărătorii lui Dumnezeu? Dacă vă va cerceta El, vă va găsi bine oare?“ Dumnezeu tocmai asta făcea. „Sau vreţi să-L înşelaţi, cum înşelaţi pe un om? Nu, nu! Ci El vă va dezaproba.“ Cât de exact s-a împlinit acest lucru! „El vă va dezaproba dacă în ascuns căutaţi la faţa omului... Spusele voastre de neuitat sunt proverbe de cenuşă, întăriturile voastre sunt întărituri de noroi. Tăceţi, lăsaţi-mă, vreau să vorbesc, orice mi s-ar întâmpla. Îmi voi lua carnea în dinţi şi îmi voi pune viaţa în joc. Iată, dacă mă va ucide, totuşi voi nădăjdui în El.“
Exista o credinţă mult mai puternică în Iov decât în oricare din ceilalţi trei. El n-a vrut să spună „Dacă mă va trimite la pierzare“, nu, nici nu se gândea la aşa ceva. „Dacă mă va ucide“ - ştia că cel mai bun lucru nu era viaţa pe acest pământ, tocmai învăţa asta, ci că lucrul cel mai preţios era viaţa viitoare. Acolo totul va fi aşa cum vrea Dumnezeu, aici însă există confuzie şi tot felul de lucruri nepotrivite. „El Însuşi îmi va fi scăparea“ - nu se îndoia de loc de acest lucru - „căci nu un nelegiuit va veni înaintea Lui.“ Iov era departe de a fi nelegiuit. Nu spun că ceilalţi ar fi fost nelegiuiţi, însă cu siguranţă că au vorbit prea rău pentru nişte oameni pioşi aşa cum se considerau. „Are cineva ceva de spus împotriva mea? Căci acum dacă aş tăcea aş muri.“ Era o uşurare pentru el să vorbească în chinul pe care îl îndura. Tot ceea ce vroia era să fie corectat dacă ar fi fost greşit. El spune: „Numai două lucruri să nu faci cu privire la mine şi atunci nu mă voi ascunde de Faţa Ta; îndepărtează mâna Ta de deasupra Mea“ - chinul exterior - „şi să nu mă mai tulbure groaza Ta“ - chinul interior. „Apoi cheamă-mă şi-Ţi voi răspunde; sau lasă-mă să vorbesc eu, şi răspunde-mi Tu! Câte fărădelegi şi păcate am făcut?“
A spus Iov că nu era păcat în el? Niciodată n-a afirmat aşa ceva. Niciodată n-a avut îndrăzneala să spună: „Sunt curat în ochii Tăi“. Nu, nicidecum. Din nefericire, el s-a bazat prea mult pe curăţia lui, aşa cum o vedea el şi aşa cum o vedeau alţii. Însă trebuia să înveţe că a fi curat în ochii lui Dumnezeu este un lucru cu totul diferit. El începe să înveţe acest lucru din ce în ce mai mult. „Pentru ce Îţi ascunzi Faţa şi mă socoteşti ca pe un vrăjmaş al Tău? Vrei să înspăimânţi o frunză suflată de vânt?“ Iov se vedea cu totul neputincios. „Vrei să urmăreşti un pai uscat? Căci Tu scrii lucruri amare împotriva mea şi mă faci să moştenesc nelegiuirile tinereţii mele. Pentru ce să-mi pui picioarele în butuci, să-mi pândeşti toate căile, să pui hotar paşilor mei, când trupul meu se sfârşeşte ca o haină mâncată de molii?“
Avem acum înainte un capitol remarcabil (capitolul 15). Vedem aici cât de departe erau oamenii din acele zile, aşa neştiutori cum erau ei, de a confunda învierea celor nedrepţi cu cea a celor drepţi. Acest capitol ne înfăţişează omul înviat din mormânt. Nu spun din morţi. Învierea dintre cei morţi înseamnă unii înviaţi, iar alţii lăsaţi. Învierea din mormânt va avea loc după ce toţi sfinţii vor fi înviaţi, şi când vor rămâne să fie înviaţi doar cei nelegiuiţi. Aceasta va fi învierea din mormânt, nu dintre cei morţi (pentru că aceasta presupune că alţii vor rămâne neînviaţi), pentru că nu va mai rămâne nimeni neînviat atunci. Sunt două învieri. Ceea ce este numit de către creştinătate „înviere generală“ este doar o născocire; n-are nici o bază în Scriptură. Este cu totul împotriva celor mai clare cuvinte ale lui Dumnezeu. Acum în această lume cei drepţi şi cei nedrepţi sunt amestecaţi. Neghina creşte împreună cu grâul. Dar asta numai până când va veni judecata, adică până când va veni Domnul. Şi atunci când El va veni, cei drepţi vor fi separaţi, nu numai chemaţi dintre cei morţi (alţi morţi vor fi lăsaţi în mormintele lor), dar şi luaţi în cer acolo unde El este acum. Ei vor fi ca El - „învierea celor drepţi“. Dar va mai rămâne marea masă a omenirii, şi aceasta este ceea ce Iov descrie în acest capitol. Observaţi cât de minunat se potrivesc cuvintele lui. „Omul născut din femeie“ - nici un cuvânt despre cineva născut din Dumnezeu. Cei născuţi din Dumnezeu vor fi cei drepţi. Însă „omul născut din femeie“ - toţi suntem aşa - „are viaţa scurtă, dar plină de necazuri.“
Acum, dacă am vorbi despre cei ce sunt născuţi din Dumnezeu, aceasta ar fi tot ceea ce am putea spune? Cu siguranţă că nu! A pleca din viaţa aceasta este fără îndoială un câştig, dar şi a trăi se merită, atunci când Hristos este ţinta şi obiectul nostru. Iar unii ca aceştia ar putea spune în măsura lor, în ciuda tuturor slăbiciunilor şi greşelilor, că „pentru mine a trăi este Hristos“. „Se naşte ca o floare“ - toţi părem la naştere ca nişte flori, dar cât de repede se dezvoltă totul şi ne dovedim ceea ce suntem în realitate - „fuge ca o umbră şi piere“. Ştim cu toţii cât de ridicată este mortalitatea printre copii. Aici ea se arată cel mai frecvent.
„Totuşi, asupra lui Tu ai ochiul deschis! Şi pe mine mă tragi la judecată şi pier. Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat? Nici unul măcar! Dacă zilele lui sunt hotărâte, dacă i-ai numărat lunile, dacă i-ai însemnat hotarul pe care nu-l va putea trece“ - totul este incertitudine, o stare precară în ceea ce-l priveşte pe om, însă toate sunt hotărâte de Dumnezeu - „întoarce-Ţi măcar privirile de la el, ca să se poată linişti, ca să aibă măcar bucuria pe care o are muncitorul la sfârşitul zilei. Un copac, şi tot are nădejde: căci, dacă este tăiat, înmugureşte din nou şi lăstarii săi nu încetează... Dar omul, când moare, rămâne întins“. Nu este nici o nădejde pentru el în această viaţă pământească; moare şi totul se termină. O plantă, dimpotrivă, poate fi distrusă aparent în întregime, dar poate răsări din nou, mai ales dacă are apă. „Omul, când îşi dă sufletul, unde mai este? Cum pier apele din lacuri şi cum seacă şi se usucă râurile, aşa se culcă omul şi nu se mai scoală.“ Aici oamenii se opresc adesea, nu însă şi Duhul lui Dumnezeu prin Iov. Fiindcă este clar că el spune în realitate ceea ce Scriptura aprobă din plin - „cât vor fi cerurile, nu se mai deşteaptă“. O expresie demnă de remarcat. Ar fi putut spune - lucru natural şi mai uşor de înţeles - „cât va fi pământul“; însă omul trăieşte şi moare, şi nu mai înviază „cât vor fi cerurile“.
Cu siguranţă că ceea ce se spune aici este foarte remarcabil, anume că omul fără Dumnezeu - omul născut doar din femeie, nu şi din Dumnezeu - nu se mai deşteaptă şi nu se mai scoală din somnul lui câtă vreme vor fi cerurile. Să luăm acum ultima carte a Noului Testament. În capitolul 20 al Apocalipsei vedem că, după ultima izbucnire a lumii şi după binecuvântările împărăţiei de o mie de ani, toţi cei ce nu vor fi convertiţi în mileniu vor cădea victime ale lui satan, după ce acesta va fi dezlegat, şi vor fi strânşi de către el împotriva Ierusalimului de pe pământ. (Ei nu se pot atinge de Ierusalimul de sus, de cetatea sfântă.) Vedem însă că este vorba acolo şi de o „tabără a sfinţilor“. De ce se află această tabără acolo, la acel timp? Satan adunase toate popoarele într-un ultim mare efort de a-i distruge pe cei drepţi aflaţi atunci pe pământ; prin urmare toţi aceştia se vor îndrepta spre Ierusalim, şi cum oraşul va fi neîncăpător pentru mulţimea sfinţilor veniţi din toate colţurile lumii, aceştia vor forma o tabără mare în jurul „cetăţii preaiubite“, şi cu toţii vor constitui ţinta atacului lui Satan, care-i va conduce pe toţi cei răzvrătiţi de pe pământ. Şi ce se întâmplă atunci? Un foc se coboară de la Dumnezeu şi îi mistuie pe toţi. Apoi satan este aruncat în iazul de foc, unde va fi pedepsit în veci. Şi asta nu e totul. Cerul şi pământul dispar, iar toţi cei morţi înviază, nu numai cei ce fuseseră mistuiţi de focul din cer, ci şi toţi cei nelegiuiţi de la începuturile lumii şi până atunci. Aceasta este învierea celor nedrepţi, cu toţii laolaltă, fără nici măcar un singur om drept. Poate că vă întrebaţi ce se va întâmpla cu cei drepţi. Vor fi mutaţi, aşa cum noi suntem la venirea Domnului înainte de mileniu. Ei vor fi cu Domnul. Nu ni se vorbeşte despre ei, nici nu era nevoie. Lor nu li s-a promis niciodată că vor şedea pe scaunul de domnie; nouă da. Ei au fost liniştiţi şi în siguranţă tot timpul cât au trăit pe acest pământ, aşa că nu se vor bucura de altceva decât de linişte şi, fiindcă n-au suferit niciodată cu Hristos nici nu vor fi slăviţi împreună cu El. Fără îndoială însă că vor fi schimbaţi.
Acest principiu important al schimbării va fi aplicat tuturor celor găsiţi în viaţă - tuturor sfinţilor de pe pământ la acea vreme. Îi găsim apoi în capitolul următor. „Cortul lui Dumnezeu este cu oamenii“. Ei sunt oamenii, nu cortul. Cortul lui Dumnezeu sunt sfinţii slăviţi, sunt cei care au fost deja cu El şi au împărăţit, mai precis, după părerea mea, Biserica. Totuşi şi ceilalţi vor fi binecuvântaţi de-a lungul veşniciei. Însă cortul lui Dumnezeu este cu oamenii, şi cred că aceşti oameni sunt sfinţii mutaţi de pe vechiul pământ pe cel nou. Cum şi de ce, nu ştiu să vă spun, ceea ce ştiu este că aşa va fi, şi asta pentru că o spune Cuvântul lui Dumnezeu.
Aşa că aceste adevăruri se întrezăresc în mod clar în cuvintele lui Iov. Cel nelegiuit va rămâne în mormânt până la sfârşitul pământului. Nu doar până la sfârşitul veacului, ci până la sfârşitul absolut nu numai al pământului, ci şi al cerului. Pentru că cineva ar putea gândi că la începutul mileniului pământul va cunoaşte o mare schimbare, şi aşa va fi. Dar nu atunci va fi sfârşitul de care vorbim, ci atunci când cerurile nu vor mai fi, la capătul tuturor dispensaţiilor lui Dumnezeu. Atunci toţi cei nelegiuiţi de la început până la sfârşit vor fi înviaţi pentru judecată. Acest lucru se potriveşte întru totul cu capitolul 5 din Ioan. Vă aduceţi aminte cum Domnul prezintă acolo marele principiu al vieţii şi al judecăţii. El este sursa vieţii, tot El şi executorul judecăţii. Oferind viaţa El are părtăşie cu Tatăl Său. „Căci după cum Tatăl înviază morţii şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea“. Însă Fiul şi numai El va judeca pe cei morţi, ca şi pe cei vii. Dar la timpul acela, toţi vrăjmaşii Lui vor fi morţi, toţi cei nelegiuiţi de la începutul lumii. Şi vor fi cu toţii condamnaţi la pierzare veşnică. Şi mi se pare un lucru minunat că Dumnezeu îi va introduce în binecuvântare pe cei pe care-i iubeşte cu mult timp înainte ca cei blestemaţi să fie osândiţi pe vecie.
Vă voi lăsa pe dumneavoastră să apreciaţi ce vedere pătrunzătoare a avut Iov de odinioară în comparaţie cu teologii de astăzi. Toţi, indiferent de denominaţiunea din care fac parte, împărtăşesc această eroare gravă: amestecă pe cei drepţi şi nedrepţi într-o singură înviere pe care ei o numesc generală, fără însă a avea nici cel mai mic sprijin în Scriptură, ba mai mult, stând împotriva întregii lumini a cuvântului lui Dumnezeu, atât a Vechiului cât şi a Noului Testament.
Nu cred că este nevoie să spun mai mult. Iov se întoarce de la această scenă solemnă şi cheamă pe Domnul spunând: „Atunci m-ai chema şi Ţi-aş răspunde; şi Ţi-ar fi dor de lucrarea mâinilor Tale“. Inima lui începe să prindă un pic de curaj. „Dar astăzi îmi numeri paşii: nu veghezi Tu oare asupra păcatului meu. Cum se prăbuşeşte muntele şi se năruie... aşa distrugi Tu speranţa omului“, însă Domnul nu-l va lăsa din mână pe Iov până când acesta nu va vedea că el nu este doar un om care priveşte la Dumnezeu, ci unul care cunoaşte dragostea Lui, acea dragoste care s-a ocupat de el şi 1-a disciplinat ca să devină mai binecuvântat decât fusese vreodată. Acesta este scopul cărţii Iov.