Cuvântarea lui Bildad se bazează pe exact acelaşi principiu ca cea a lui Elifaz. E bazată în întregime pe cârmuirea morală a lui Dumnezeu, adică pe faptul că este imposibil ca El să producă necazul şi să culce în ţărână pe un om cu adevărat drept şi că este cu totul sigur că El va nimici pe orice om nelegiuit. Totul este bazat pe ceea ce se întâmplă în lume acum. Nu este pic de credinţă în cuvintele lui. Este doar conştiinţa înaintea lui Dumnezeu; însă conştiinţa, oricât de folositoare şi de importantă este ea, nu poate şi nu va putea niciodată să-L reveleze pe Dumnezeu. Ea sesizează starea noastră rea, şi cu cât este curăţită mai mult de harul divin prin răscumpărare, cu atât discernământul ei este mai clar. Dar nu se putea vorbi despre asta atunci. Totul era mai mult sau mai puţin confuz, iar Dumnezeu era privit doar ca un Dumnezeu drept. Însă El este Dumnezeul oricărui har. Mulţi confundă harul lui Dumnezeu cu bunătatea Lui, însă bunătatea lui Dumnezeu este un lucru cu totul diferit de harul Său. Bunătatea lui Dumnezeu este aceea care izvorăşte sub forma oricărei îndurări, în răbdare şi înţelegere pentru slăbiciunea noastră. Însă harul lui Dumnezeu nu înseamnă doar dragostea Lui, ci dragostea Lui care se ridică deasupra păcatului, care triumfa peste întreaga noastră răutate.
Este clar că aşa ceva n-a fost şi nu putea fi înainte ca Hristos să vină, nici măcar când El Se afla încă pe pământ. În moartea Lui pe cruce a fost pentru prima oară când dragostea lui Dumnezeu a ieşit în întâmpinarea întregii răutăţi a omului. Omul nu se arătase niciodată mai ticălos ca acolo, în jurul crucii Domnului Isus. Şi lucrul acesta a fost universal. Oamenii sunt aceiaşi şi astăzi şi nu vor fi niciodată altfel până când Domnul nu va schimba faţa tuturor popoarelor. Aceeaşi mulţime care a strigat „Osana, Fiul lui David!“ şi L-a elogiat, a strigat cu o singură gură, după câteva zile, „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!“ Şi cum de s-a întâmplat aşa ceva? Era acolo puterea lui Satan, combinată cu necredinţa lor. Ovaţiile lor nu fuseseră nimic. Ovaţiile nu sunt decât simţăminte omeneşti înflăcărate pe moment, care pot face loc unei reacţii cu totul opuse în foarte scurt timp. Chiar în copiii lui Dumnezeu nu e bine să te încrezi niciodată, căci, în multe privinţe, ei sunt unii dintre cei mai nesocotiţi oameni din lume. Şi asta pentru că Satan îi urăşte, le întinde curse, iar ei sunt foarte apţi de a fi înşelaţi de aparenţe. Ei lasă impresia că niciodată nu iau seama la Cuvântul lui Dumnezeu, sunt întotdeauna doritori de ceva nou, şi în consecinţă ajung mereu într-o încurcătură sau alta.
Întotdeauna a fost aşa. Şi Pavel a avut o astfel de experienţă. „Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel care v-a chemat prin harul lui Hristos, la o altă evanghelie“. O evanghelie fabricată de om. Acelaşi lucru se întâmplă cu creştinii şi astăzi. Ei sunt conduşi de om şi sunt aşa de doritori ca omul să-i ovaţioneze, încât sacrifică totul şi fac orice compromis ca să obţină aprobarea oamenilor. În consecinţă ei nu au nici un pic de discernământ în lucrurile divine, pentru că aşa ceva putem avea nu numai avându-L pe Hristos, dar şi cunoscând ce înseamnă să fim răstigniţi faţă de lume şi lumea faţă de noi. Aceasta trebuie să fie o lucrare completă şi care să atingă orice domeniu al vieţii, iar copiii lui Dumnezeu se dau înapoi de la ea. În consecinţă, ei citesc orice de natură să le ţină moralul ridicat, întocmai ca un copil care, trecând noaptea printr-un cimitir, fluieră ca să-şi facă curaj. Orice le poate susţine starea, orice mic sentiment, orice frază - poate una chiar fără valoare sau rea -, toate pavează calea care duce departe de Acela care ne-a chemat. Doar crescând în har şi depinzând de acest har putem fi păziţi de cursele care înconjoară poporul lui Dumnezeu. În timpul când Domnul a fost răstignit, poporul lui Dumnezeu erau iudeii, şi acesta este motivul pentru care ei au fost mai răi decât toţi.
Iar acum, în lumea în care trăim, cine este cea mai vinovată? Cine se coace acum pentru cea mai aspră judecată a lui Dumnezeu? Creştinătatea. Babilonul este mai urâcios pentru Dumnezeu decât Fiara. Aceasta din urmă reprezintă voinţa proprie care se răzvrăteşte pe faţă împotriva lui Dumnezeu, însă Babilonul este desfrânata aceea care se pretinde a fi logodnica lui Hristos. Şi această pretenţie este însoţită de cea mai cruntă nelegiuire şi liberalism în învăţătură, poleite cu nume pretenţioase ca Biserica ortodoxă, sfântă, catolică, apostolică sau mai ştiu eu cum. Acesta este Babilonul, acum locul celei mai mari confuzii posibile, iar în viitor obiectul mâniei lui Dumnezeu.
Babilonul creştinătăţii este mult mai rău decât Babilonul caldeenilor. Ce privilegii au avut aceştia din urmă? Erau păgâni şi nu posedau decât gândurile lor. Creştinătatea însă are Noul Testament. Pretinde, de asemenea, că are Duhul Sfânt şi că Îl poate da unui copil mic sau unui preot. Pretinde că poate face orice, chiar să aducă foc - nu din cer, ci din iad - ca să ardă pe martirii lui Dumnezeu. Poate face orice nelegiuire şi orice înseamnă afront împotriva lui Dumnezeu. De aceea avem nevoie să fim călăuziţi, avem nevoie de îndrumarea lui Dumnezeu ca să nu fim înşelaţi de aparenţe, promisiuni şi dorinţe bune care niciodată nu durează mai mult de o zi sau de un ceas. Căci cu cât dorinţele sunt mai mari - dacă nu există supunere faţă de Dumnezeu - cu atât mai repede putem fi atraşi în ceea ce este împotriva lui Dumnezeu.
Nu vreau să spun că nici un creştin nu poate fi ca galatenii. Ei credeau că sunt într-o stare mai bună ca înainte, că totul merge bine, că nu erau aşa de înguşti ca alţii, nici aşa de bigoţi ca Pavel care, credeau ei, era prea axat pe un singur punct de vedere. Ei erau oameni largi, liberali. Aşa că, în consecinţă, au căzut în acea cursă teribilă a diavolului. Acelaşi lucru se repetă în fiecare perioadă. Cred că sunt persoane pe faţa pământului care sunt la fel de atacate de Satan ca şi galatenii. Însă acesta nu este un motiv ca să fim descurajaţi. A nu fi descurajat este consecinţa necesară a faptului că avem adevărul, o consecinţă pe care Satan o urăşte şi împotriva căreia nu va precupeţi nici un efort.
De ce a ajuns Iov în această încercare? Pentru că Dumnezeu a spus: „Nu este nimeni ca el pe pământ, un om desăvârşit“. Mai exista însă un lucru pe care nici Iov nici prietenii lui nu-l înţelegeau: harul. El ştia că Dumnezeu era un Dumnezeu credincios, iar evlavia lui 1-a condus să înţeleagă că toată încercarea era de la Dumnezeu. Şi aşa era, pentru că diavolul deja dispăruse. El îşi făcuse lucrarea în primele două capitole, fusese învins şi făcut de ruşine, drept care a dispărut şi nu a mai apărut deloc.
Este cea mai mare greşeală să crezi că toate vin de la diavolul, în mileniu va exista păcat şi moarte cu toate că diavolul va fi legat atunci. Într-adevăr, izbucnirea violentă a lui Iov a fost pricinuită de cei trei prieteni ai lui. Ei erau oameni evlavioşi, dar la ce folos dacă nu au fost călăuziţi de Dumnezeu? Iată un lucru plin de învăţăminte - nu ne putem încrede în călăuzirea unui om, fie el şi evlavios. Chiar având cele mai bune intenţii, avem nevoie de călăuzirea lui Dumnezeu şi să fim păstraţi în ea. Iată trei oameni evlavioşi în purtarea lor, totuşi atât de departe de gândul lui Dumnezeu, atât de bazaţi pe aparenţe, care i-au făcut să creadă că trebuia să fie ceva foarte rău în Iov, după ce în viaţa lui de dinainte el se arătase a fi fără egal. Cu siguranţă că ne-am aştepta ca, după ce Dumnezeu a zis că nu mai era nimeni ca el, toţi oamenii evlavioşi să gândească la fel. Afirmaţia lui Dumnezeu era adevărată, totuşi lipsea ceva important, ceva care a provocat de fapt încercarea, pentru că Iov până să-L aibă pe Hristos ca obiect al inimii lui, locul acesta era deţinut de propria sa evlavie şi de multa consideraţie pentru el însuşi.
Aceasta este una dintre cele mai mari greşeli pe care un credincios le poate face - să gândească bine despre el însuşi, să se creadă cineva. Pavel spune ceva foarte frumos, care ne învaţă exact contrariul: „socotind pe ceilalţi mai presus de noi înşine“. Iar „ceilalţi“ înseamnă orice creştin. Totuşi, creştinii pot fi plini de tot soiul de greşeli. Care este însă persoana ale cărei greşeli le cunosc mai bine decât pe ale oricărei alta? Eu însumi. Prin urmare pot socoti în mod cinstit pe un altul ca fiind mai bun decât mine. Bineînţeles că şi ceilalţi sunt chemaţi la acelaşi lucru, iar unii dintre ei au mai multe motive să o facă, dar aceasta este cu totul altceva. Ceea ce este important este să ştim cine suntem, că nu reprezentăm nimic în ce priveşte călăuzirea şi că suntem mai puţin decât nimic în ochii lui Dumnezeu. Firea noastră este declarată a fi în vrăjmăşie cu Dumnezeu, iar noi îi cunoaştem fiecare, în ce ne priveşte, lucrările. Alţii poate că nu le văd, dar noi le ştim bine, aşa că orice creştin ar trebui să ştie cine este el însuşi, nu ca Iov, care se admira pe sine fiindcă nu era ca ceilalţi. Aşa a vorbit fariseul: „Doamne, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni“.
Da, e o stare foarte grea; nimic nu poate fi mai rău într-un credincios. Şi aceşti sfinţi din acele vremuri se aflau într-un pericol iminent, fiecare dintre ei, chiar şi Iov. El avea o cunoştinţă mai bună despre Dumnezeu în comparaţie cu ei şi se ţinea strâns lipit cu tenacitate de această cunoştinţă, ştiind că toată încercarea prin care trecea era de la Dumnezeu, şi că Acesta era Cel ce îngăduise să vină necazul peste el. În consecinţă, nu putea înţelege deloc de ce Dumnezeu nu pusese nici un fel de piedică la tot ceea ce se întâmplase. Iov avea în general o conştiinţă bună, nu era vinovat de nici un păcat conştient. Era însă vorba de „eu“ şi nu de păcat, de faptul că el nu se judecase niciodată pe deplin în prezenţa lui Dumnezeu.
Mi-ar place să ştiu câţi din această încăpere s-au judecat pe ei înşişi în felul acesta. Ar fi bine să vedem dacă aşa stau lucrurile. Cu siguranţă, aceasta este o lecţie foarte importantă de învăţat, totuşi una pe care nimeni nu vrea să o înveţe, pentru că este extrem de dureroasă şi umileşte complet gândurile noastre plăcute despre noi înşine. Poate că suntem ocupaţi cu evanghelia şi vedem că această evanghelie ne este în întregime clară. Dar asta nu atinge „eul“. Ar trebui să conducă la aşa ceva, dar poate să n-o facă deloc. Aşa că pot exista oameni foarte zeloşi în evanghelie care să nu se cunoască deloc pe ei înşişi. Ei sunt în general ocupaţi cu alţi oameni şi n-au prea mult timp pentru a reflecta serios şi a se judeca. Prin urmare lucrarea activă a lor în Domnul produce dureri dacă nu este corectată la timp de Hristos şi dacă ei nu învaţă în mod practic să judece orice acţiune a cărnii prin puterea Duhului lui Dumnezeu. Aici greşeau prietenii lui Iov. Era clar că nu era doar o chestiune a cârmuirii în dreptate a lui Dumnezeu, ci era vorba de secretul harului. Acum harul este dezvăluit, este proclamat, propovăduit şi manifestat, şi constituie, prin urmare, un lucru mult mai serios. Asta era ceea ce galatenii uitaseră cu totul. Nu învăţaseră încă această lecţie. Fuseseră convertiţi prin Pavel, fuseseră aduşi în bucuria deplină a unei evanghelii propovăduite aşa cum n-a mai fost niciodată propovăduită, mai bine decât ar face-o oricare dintre noi. Fuseseră aduşi în această stare prin propovăduirea acestui om binecuvântat şi totuşi ei nu profitaseră de acest lucru ca să se judece pe deplin. Şi tocmai de asta avem şi noi cea mai mare nevoie, ca să putem fi păziţi de capcanele ce ne înconjoară, care ne sunt întinse în orice moment, chiar de către prieteni la fel de dragi cum erau cei trei pentru Iov. Ei au fost pricina căderii lui, într-o manieră pe care numai Dumnezeu ar fi putut-o stabili.
Cum am amintit deja, Bildad urmează linia lui Elifaz şi spune: „Până când vrei să vorbeşti astfel?“ Nu putea să-l înţeleagă pe Iov nici în cea mai mică măsură. „Până când vor fi cuvintele tale un vânt puternic?“ Asta fiindcă Iov nu putea înţelege de ce se întâmplaseră toate acestea, deşi era sigur de perfecţiunea lui Dumnezeu, de credincioşia Lui, de faptul că Dumnezeu îl iubea şi că el Îl iubea pe Dumnezeu. Iov nu vroia să lase nimic pe seama împrejurărilor.
În afară de suferinţa cumplită exterioară, Iov avea şi suferinţe interioare. Un val după altul se abăteau asupra lui şi era purtat pe o mare a nenorocirii aşa cum nimeni nu mai cunoscuse de când era lumea. Era rănit de insinuările prietenilor lui (pe care le-a combătut cu tărie, considerându-le false), care vroiau să-i demonstreze că nu era sincer şi că nu-L iubea pe Dumnezeu. Nu era conştient de nici un păcat, totuşi recunoştea că Dumnezeu este Cel care-l apasă. Asta constituie enigma lui Iov, enigmă pe care, în acele zile, doar Dumnezeu printr-o intervenţie specială o putea rezolva. Elihu, care a apărut mai târziu, înţelesese într-o anumită măsură cum stăteau lucrurile, însă Domnul a fost Acela care a pus capăt incertitudinii.
Acum, după ce Hristos a venit, o astfel de incertitudine nu mai are temei. Numai că, dragii mei prieteni, trebuie să tratăm evanghelia nu aşa cum o face creştinătatea în general, ca pe un fel de iudaism cu ceva mai multă lumină şi îmbunătăţit, ci ca pe un lucru cu totul nou, ca pe o creaţie şi o lumină absolut noi. Nu este doar o făclie slabă a acestui pământ, ci lumina cerului revelată în Domnul nostru Isus. Cei din vechime nu aveau aşa ceva. Priveau spre El, însă într-un fel cu totul pământesc, ca spre Mesia, Acela care-i va scoate din greutăţi. Cunoştinţa lor despre aceste lucruri era însă superficială, şi nu trebuie să confundăm anticipaţiile profetice cu experienţa celor credincioşi. Prorocii nu înţelegeau întotdeauna ceea ce proroceau. Ei trebuiau să caute şi să înveţe care era semnificaţia celor prorocite, aşa cum facem şi noi acum. Însă chiar dacă am înţelege toate profeţiile, ele nu ne-ar oferi ceea ce ne oferă evanghelia.
Evanghelia este descoperirea dreptăţii lui Dumnezeu. Cei din vechime erau cu toţii preocupaţi cu dreptatea omului produsă de bunătatea divină, prin credinţă, privind spre Mesia. Însă ei nu aveau nici o idee despre condamnarea totală a omului, şi că dreptatea lui Dumnezeu este un lucru cu totul nou, comunicat sufletului. Asta este ceea ce creştinătatea niciodată n-a suportat şi posedat, pentru că foarte puţin creştinism este mult prea de-ajuns pentru creştinătate.
Revenind însă la textul nostru, vedem cum Iov este mustrat pentru simţămintele lui. Dar ce poate face omul decât să simtă? Ei însă nu simţeau cu el. Erau liniştiţi, întreţinând gânduri de judecată, iar acest lucru turna vitriol pe rănile sărmanului Iov. Ei nu legau rănile, alinându-le cu vin şi cu untdelemn, ci dimpotrivă, le adânceau şi le înveninau.
Şi aceştia erau cei trei prieteni ai lui Iov! Ce lecţie! Bildad merge mai departe: „Dacă fiii tăi au păcătuit împotriva Lui, i-a dat pe mâna fărădelegii lor.“ Aici ei credeau că l-au prins. Cum ar fi putut Dumnezeu să-i omoare toţi copiii dacă nu ar fi fost ceva foarte rău în ei? Era acelaşi principiu fals. Şi ceea ce arată falsitatea lui este testul universal. Gândiţi-vă la Hristos. A fost ceva rău în El de a suferit cel mai mult, cu mult mai mult decât Iov? Aşa că totul era o presupunere falsă, bazată pe un principiu fals, anume că trebuie să fie ceva rău într-o persoană care suferă adânc. „Dar tu, dacă alergi la Dumnezeu, dacă implori pe Cel Atotputernic, dacă eşti curat şi drept“, ah! iar au ajuns aici, nu erau doar copiii cei ce păcătuiseră! „Dacă eşti curat şi drept“ - Iov era mai mult decât ei aşa, „atunci negreşit El Se va trezi pentru tine.“ Cu siguranţă că nu avea să se întâmple aşa, fiindcă Domnul vroia ca necazul să-şi facă lucrarea deplină, iar El a îngăduit toate aceste discuţii ca să scoată la iveală tot ceea ce era în inimile lor, ca la sfârşit să intervină pentru a dărâma toate aceste principii care-i guvernau pe cei trei şi la care Iov nu putuse să răspundă corect.
Iov le putea dărâma argumentele, dar asta este altceva. Un om deştept poate, desigur, să răstoarne un raţionament greşit, dar acesta este un lucru cu totul diferit de a putea aduce adevărul. Pentru adevăr este nevoie de Dumnezeu, de Cuvântul şi de Duhul Lui, şi nu putem avea toate acestea când trecem printr-o încercare, fără o deplină dependenţă de Dumnezeu. Iar dacă voinţa proprie este în vreun fel la lucru, ca în cazul lui Iov şi al prietenilor săi - voinţa proprie este un lucru care întunecă foarte mult - nu vom putea niciodată să avem certitudinea voii lui Dumnezeu. De aceea voinţa proprie trebuie sesizată şi judecată ca atare.
Apoi Bildad apelează la un alt lucru. Elifaz vorbise de experienţa lui personală, însă Bildad îşi apără punctul de vedere aducând în scenă tradiţia oamenilor. Acestea sunt cele două căi pe care oamenii se pot îndepărta de la adevăr: încrederea în ei înşişi şi încrederea în alţii cu nimic mai buni decât ei, încrederea în oricine altcineva numai în Dumnezeu nu. Aşa că el spune: „Întreabă, te rog, pe cei din generaţiile trecute“, pentru că oamenii cred că locul unde trebuie să mergem este puţin mai în urmă. Ei bine, dragii mei, noi dorim să ne întoarcem la început, la începutul lui Dumnezeu. Mulţi vorbesc despre părinţii Bisericii, totuşi aceştia sunt prea târziu. De ce nu vorbesc ei despre apostoli? Pentru că sunt pe cât de posibil de departe de ei. Nu există nici cea mai mică asemănare, decât doar în felul cum sunt denumite lucrurile, realitatea însă este cu totul diferită. Aşa stau lucrurile şi aici. S-au întors ei în grădina Eden? Aceasta nu face parte din generaţiile trecute, ci este începutul în care Dumnezeu S-a revelat pe Sine Însuşi.
Cu toţii argumentau doar pe tărâmul dreptăţii. Nici unul nu a exprimat până acum, şi mult timp după aceasta, vreun gând al harului. Iar Iov a ajuns tocmai la sfârşit la un astfel de rezultat, prin intervenţia lui Dumnezeu. Atunci era doar praf şi cenuşă şi s-a recunoscut ca nefiind nimic, ba chiar mai rău decât nimic. Şi atunci a urmat binecuvântarea, atunci a fost restabilit de către Dumnezeu, şi nu înainte. Bildad continuă: „Nu te vor învăţa ei, nu îţi vor vorbi şi nu vor scoate cuvinte din inima lor?“ Da, dar noi dorim cuvinte din inima lui Dumnezeu, pe care doar inima Lui le poate produce. „Creşte papura fără baltă? Creşte trestia fără umezeală?“ Aceasta era chiar starea lor, baltă şi umezeală, fără esenţă; iar gândurile lor nu erau mai bune decât papura care creşte în baltă şi decât trestia care care se înalţă din locurile umede. Bildad mai vorbeşte şi despre cel făţarnic, care nu este mai bun decât o pânză de păianjen. Aceasta erau ei, măcar că nu erau făţarnici, însă erau greşiţi în argumentele lor, iar un argument greşit nu este niciodată altceva decât o pânză de păianjen.
Apoi el descrie într-o manieră vie şi remarcabilă pe cel făţarnic, cu o uşoară aluzie la Iov. „Iată, Dumnezeu nu va lepăda pe omul integru.“ Însă Dumnezeu încerca şi apăsa pe cel integru chiar în acel moment, însă ei nu-şi puteau închipui una ca asta, nu puteau înţelege şi nici crede aşa ceva; astfel că toate raţionamentele lor erau false şi, mai mult decât atât, foarte aspre. Şi este un lucru trist să fii dur cu ceea ce este bun şi adevărat, la fel ca şi să fii bun cu ceea ce este fals şi rău. Aici ajunseseră ei, din pricina lipsei de călăuzire şi de adevăr.
Am ajuns la un capitol foarte important (capitolul 9), în care se observă totuşi lipsa lui Hristos. Iov nu neagă ce spuneau ei despre cel făţarnic. El este cu totul de acord. Totuşi el spune cam aşa: „Greşiţi dacă vă gândiţi că eu sunt un făţarnic“. „Ştiu bine că este aşa. Şi cum ar putea fi omul drept înaintea lui Dumnezeu?“ Aici se afla marea lui dificultate. Credea cu toată inima că Dumnezeu îi era credincios, nu numai lui, ci copiilor Lui în general; totuşi care era temelia pe care se baza totul? Încă nu exista o temelie. Totul era de domeniul nădejdii. Nădejdea în Hristos care trebuia să vină, fără să se cunoască cum va împlini El această nădejde. Ştiau că totul va fi bine, dar cum, nu-şi puteau da seama. Hristos avea să fie dreptatea celui credincios - ce lucru minunat! Ieremia vorbeşte despre dreptatea Domnului, însă nu cred că el a înţeles ceva despre asta. Cum ar fi putut? Nimeni nu putea şti. Priviţi la apostoli chiar. Aveau întreg Vechiul Testament şi întreaga învăţătură a Domnului Isus din vremea slujirii Lui, şi totuşi nu puteau înţelege. Crucea a început să-i lumineze, apoi învierea şi în cele din urmă, pe deplin, Duhul Sfânt trimis din cer.
Iov descrie într-un mod grandios cum este Dumnezeu în căile Lui, puterea Lui de nestăpânit şi autoritatea Lui. Ştia că omul era slab şi supus greşelii. Totuşi Iov nu se îndoia că Dumnezeu îl va păzi în toate greutăţile, dar pe care temei al dreptăţii nu-şi putea închipui. Dacă omul era un sărman păcătos iar Dumnezeu îi arăta îndurare, cum era omul îndreptăţit? Nu puteţi pune dreptatea şi păcatele laolaltă până la Hristos, care a murit pentru păcate şi a înviat pentru îndreptăţirea celui credincios. Acolo păcatele sunt cu desăvârşire şterse. Dar cum putea şti Iov despre aşa ceva? Nici un om nu ştia, nimeni de pe pământ. Ideea lor despre Mesia era mai mult ca despre un mare împărat care avea să fie plin de bunătate şi de îndurare pentru poporul Lui de pe pământ. Dar că El avea să fie făcut pentru noi dreptate, înţelepciune, sfinţenie şi răscumpărare ei nu puteau înţelege deloc. Nu era putere, nici bucurie, nici pace, ci mereu acea dorinţă ca Dumnezeu să le arate îndurare ca unor sărmani şi nenorociţi păcătoşi. Nu exista ideea de mântuire.
Iov descrie puterea lui Dumnezeu într-un chip minunat. „Zguduie pământul din temelia lui, de i se clatină stâlpii. Porunceşte soarelui, şi soarele nu mai răsare; şi îşi pune pecetea peste stele. Numai El întinde cerurile şi umblă pe valurile înalte ale mării.“ Foarte grandios şi foarte adevărat. „El face Ursa Mare, Orionul şi Pleiadele şi stelele din ţinutul de miazăzi. El face lucruri mari şi nepătrunse, minuni fără număr. Iată, El trece pe lângă mine şi nu-L văd, se duce şi nu-L zăresc. Iată, El apucă: cine-L va opri? Cine-I va zice:«Ce faci»“ Aici este exact locul în care Iov se afla. Era foarte sigur că totul era de la Dumnezeu, şi tocmai asta complica lucrurile. Fiindcă avea conştiinţa curată înaintea lui Dumnezeu şi Îi cunoştea îndurarea; totuşi, de ce toate acestea? Nu putea înţelege deloc, şi nici ceilalţi trei. „Dumnezeu nu-Şi întoarce mânia, sub El se pleacă toţi sprijinitorii mândriei. Şi eu, cum să-i răspund?“ Aici el începe să-şi simtă slăbiciunea. Iov nu era un om mândru, dar aşa cum se întâmplă cu toţi oamenii, până când ei învaţă lecţia de care am vorbit, avea o părere foarte bună despre el însuşi. Şi asta trebuia dărâmată. Dacă un om este să fie binecuvântat, binecuvântarea nu va veni pe baza unei păreri bune despre el însuşi. Aceasta este o greşeală, este cea mai mare piedică împotriva binecuvântării lui Dumnezeu. „Chiar dacă aş fi drept, nu I-aş răspunde.“ Iată evlavia lui Iov. „Aş implora îndurarea judecătorului meu. Şi chiar dacă mi-ar răspunde când Îl chem, tot n-aş putea crede că mi-a ascultat glasul.“
Aceasta era însă o mare lipsă de cunoaştere a lui Dumnezeu. Pentru că El răspunde şi aude. Mai mult, acum El Îşi găseşte plăcerea în copiii Săi, acum când sunt curăţiţi şi Îl cunosc. El doreşte ca ei să fie în deplină intimitate cu El Însuşi.
„El, care mă izbeşte cu o furtună, care îmi înmulţeşte fără pricină rănile.“ O, fără pricină! Asta era cam mult spus. Dumnezeu avea o pricină bine ştiută, avea în vedere un sfârşit binecuvântat. Urmărea ca Iov să ajungă mai fericit şi cu o stare mai strălucitoare decât oricând. Şi, până la venirea lui Hristos, aceasta nu se putea face decât transformându-l pe Iov într-un morman de oase frânte, ca să înveţe că toată bunătatea era în Dumnezeu, iar tot ceea ce era rău era în el însuşi. „Să alerg la putere? El este atotputernic. La judecată? Cine mă va apăra? Dacă m-aş îndreptăţi eu însumi, gura mea m-ar condamna; dacă aş fi desăvârşit, El mă va dovedi ca vinovat. Nevinovat! Sunt; dar nu ţin la viaţă; îmi dispreţuiesc viaţa. Mi-este totuna, de aceea am spus: El nimiceşte pe cel nevinovat ca şi pe cel rău.“ Aceasta era o blasfemie grozavă pentru cei trei, dar aşa gândea Iov.
Putem înţelege acest lucru. Poate veni un dezastru îngrozitor, trimis de Dumnezeu, în care pot pieri oameni nevinovaţi alături de cei nelegiuiţi, ca de exemplu în timpul unei molime trimise de Dumnezeu în cârmuirea Lui morală. Asemenea lucruri se întâmplă, negreşit, şi Iov se ţine strâns lipit de această realitate. Toate cuvântările lor nu-l pot dezlipi de acest lucru limpede la care ei îşi închideau ochii. „Pământul“, spune el, „este dat pe mâinile celui nelegiuit.“ Şi nu este adevărat lucrul acesta? Nu este satan prinţul şi dumnezeul acestei lumi? Şi cine este mai nelegiuit ca el? „El acoperă ochii judecătorilor; dacă nu el, apoi cine altul?“ Asta înseamnă că ochii lor sunt acoperiţi într-un fel sau altul ca să nu poată vedea lumina, aşa că ei judecă după aparenţe. Şi e clar că aceasta nu este o judecată dreaptă. Aceste lucruri se întâmplă; oamenii nevinovaţi suferă, cei vinovaţi scapă. Şi ele nu se întâmplă numai în Turcia, Rusia sau China, ci şi în Anglia, în Londra. Şi nimeni nu le poate împiedica. Lucrurile nu merg aşa cum ar trebui şi va fi aşa până când Domnul va lua frâiele în mâini.
„Dacă zic: «Vreau să-mi uit suferinţele, să-mi las întristarea şi să fiu voios», sunt îngrozit de toate durerile mele. Ştiu că nu mă vei ţine ca nevinovat. Şi dacă voi fi judecat vinovat, pentru ce să mă mai muncesc în zadar? Chiar dacă m-aş spăla cu zăpadă, chiar dacă mi-aş curăţi mâinile cu leşie, Tu tot m-ai cufunda în mocirlă, de nu m-ar mai suferi nici hainele de pe mine!“ Asta înseamnă că Dumnezeu îl va dovedi greşit până la urmă. Şi e adevărat. Dacă te sprijini pe tine însuţi, te sprijini pe o temelie care nu este aprobată de Dumnezeu. Dacă însă te sprijini pe Hristos, eşti bazat pe singura temelie de nezguduit care nu poate fi niciodată luată de la tine. Aşa şi încheie el. „Căci El nu este om ca mine, ca să-I pot răspunde şi ca să mergem împreună la judecată. Nici nu este vreun mijlocitor între noi, care să-şi pună mâna peste noi amândoi.“ Aceasta este ceea ce a devenit Hristos. A devenit Mijlocitorul dintre Dumnezeu şi oameni, şi nu numai un mijlocitor, ci un mijlocitor care este la fel de divin ca Cel înaintea căruia mediază pentru noi. Dacă n-ar fi fost mâna lui Dumnezeu la cruce, n-ar fi putut exista o răscumpărare divină. Dumnezeu a fost Acela care Şi-a părăsit Fiul; care Şi-a întors faţa de la El, şi prin urmare a fost introdusă dreptatea lui Dumnezeu. Şi nimic nu poate sta împotriva ei. Acelaşi Dumnezeu care osândea sub lege, a mântuit sub har, datorită lui Hristos.
În capitolul 10 avem plângerea lui Iov, asupra căreia nu voi zăbovi prea mult, fiindcă mai întâlnim astfel de pasaje de-a lungul cărţii. Scopul meu nu este să analizez fiecare cuvânt, ci să ofer o vedere generală asupra acestei cărţi. „Sufletul meu este dezgustat de viaţă! Voi da drumul liber plângerii mele.“ Iov este acum disperat de lipsa oricărei înţelegeri din partea prietenilor săi. „Voi vorbi în amărăciunea sufletului meu.“ Parcă ar vrea să spună: „Iată-mă singur cu necazurile mele; sunt lângă mine trei prieteni, care însă nu au nici un dram de simpatie pentru mine, nici un pic de milă pentru toate câte sufăr. Ei sunt în siguranţă, neatinşi de nimic, şi sunt foarte uimiţi că toate acestea au venit peste mine. Şi prin urmare ei gândesc că sunt un mare nelegiuit. Dar nu este aşa.“ „Voi spune lui Dumnezeu: «Nu mă condamna. Arată-mi pentru ce Te cerţi cu mine»“ Şi Dumnezeu i-a arătat. „Îţi place să chinuieşti, să dispreţuieşti lucrarea mâinilor Tale, şi faci să-Ţi strălucească bunăvoinţa peste sfatul celor răi? Oare ai ochi de carne sau vezi cum vede omul muritor? Zilele Tale sunt ca zilele celui muritor şi anii Tăi ca anii omului?“ Iov se vede pe el însuşi ca un fluture zdrobit sub roată. Există acea roată teribilă pentru răufăcători, iar el, doar un fluture, este cu totul zdrobit sub puterea imensă a lui Dumnezeu. Totul în el era doar durere cumplită, din cap până-n picioare.
Iov avea o conştiinţă cu totul curată, de aceea zice: „Unde este păcatul meu? Vreau să-l văd“. „Tu ştii bine că nu sunt vinovat.“ El putea spune aşa ceva lui Dumnezeu, şi era cu totul adevărat. Dar nu despre asta era vorba, ci de faptul că era mulţumit cu acea umbră de dreptate pe care cel mai bun dintre oameni o poate avea aici pe pământ prin el însuşi, dar care nu constituie nicidecum o temelie care să reziste înaintea lui Dumnezeu. „Mâinile Tale m-au legat împreună şi m-au făcut un întreg, ele m-au întocmit în întregime... Şi totuşi Tu mă nimiceşti“ - după toată dragostea pe care ai arătat-o faţă de mine. „Adu-Ţi aminte, Te rog, că Tu m-ai lucrat ca lutul.“ Nu-l făcuse ca pe un înger, ca pe unul care putea fi deasupra suferinţelor. „Nu m-ai muls ca laptele? Nu m-ai închegat ca brânza? M-ai îmbrăcat cu piele şi carne, m-ai ţesut cu oase şi cu tendoane; mi-ai dat bunăvoinţa Ta şi viaţa, mi-ai păstrat duhul prin îngrijirile şi paza Ta. Iată totuşi ce ascundeai în inima Ta“ - aveai aceste lucruri în inimă înainte ca eu să mă nasc şi ai plănuit ca eu să trec prin ele, şi nu înţeleg de ce! „Ştiu acum ce aveai de gând; ca, dacă păcătuiesc, să mă pândeşti şi să nu-mi ierţi fărădelegea.“ El cerea să fie iertat dacă era vinovat de ceva ce nu-i era cunoscut. „Dacă aş fi vinovat, vai de mine! Dacă aş fi drept n-aş îndrăzni să-mi ridic capul.“ El este cu totul umilit acum, sau oricum, este pe calea spre acolo. „Sunt sătul de ruşine şi cufundat în amărăciunea mea.“ Acum începe să folosească cuvinte lipsite de evlavie. „Mă urmăreşti ca un leu; şi iarăşi ai vrea să-Ţi arăţi puterea împotriva mea. Îmi pui înainte noi martori împotrivă, Îţi creşte indignarea împotriva mea şi mă năpădeşti neîncetat cu nenorociri şi cu mizerie. Şi atunci de ce m-ai scos din pântecele mamei mele? O, de-aş fi murit, şi ochiul să nu mă fi văzut!... Să înceteze, deci, să plece de la mine şi să răsuflu puţin, înainte de a mă duce, ca să nu mă mai întorc, în ţara întunericului şi a umbrei morţii, în ţara negurii adânci“ - vedeţi ce puţin cunoşteau ei despre un viitor luminos - „unde domneşte umbra morţii şi neorânduiala şi unde lumina este ca întunericul adânc!“