Capitolul 4,1-8. Nu voi citi mai mult de atât, pentru că vom intra progresiv în fragmentul propus. Marea dezbatere începe, cauzată de izbucnirea lui Iov, care era de acum deplin biruit de dezastrul pe care Dumnezeu îl îngăduise să vină asupra lui. Fiind un om evlavios, Iov ştia foarte bine că Dumnezeu ar fi putut să împiedice acest dezastru dacă El n-ar fi avut un scop, scop pe care Iov nu-l putea înţelege deloc. Însă este bine să notăm un lucru înainte de a trece mai departe, şi anume că satan dispare complet. El fusese cu totul învins. Îi fusese îngăduit înainte de toate să distrugă tot ce Iov avea, averea şi copiii. Cred că nu e nici un creştin care să nu realizeze cât de groaznică a putut fi această încercare. Şi avea să urmeze una şi mai mare. Pentru că atunci când satan a văzut că a eşuat în a-l face pe Iov să-L blesteme pe Dumnezeu luându-i averea şi copiii, a adus o altă nenorocire asupra lui, lovindu-l cu cea mai adâncă suferinţă fizică. Ar fi fost o mare mângâiere pentru Iov dacă lui satan i s-ar fi îngăduit să-l omoare. Iov nu se temea deloc de ce avea să fie după moarte, însă încercarea trebuia făcută pe acest pământ.
Nu era deci deloc vorba de ce avea să fie după moarte, ci Iov trebuia să înveţe el însuşi, şi să înveţe şi pe alţii, că lucrurile în prezent nu sunt deloc aşa cum Dumnezeu ar vrea, că anumite lucruri îngăduite de Dumnezeu nu reprezintă voia Lui, nici nu sunt spre slava Lui, numai că El, în final, le face să slujească planului Său, măcar că din exterior totul ar părea că merge rău. Însă prietenii lui Iov s-au situat pe un teren total opus, anume că lumea în care trăim nu este deloc o lume rea şi că din contră, ceea ce se întâmplase indica atitudinea lui Dumnezeu şi faptul că nimic nu putea să facă rău celor ce-L urmau şi Îi slujeau. Fără îndoială că aceştia trei erau oameni cu o poziţie confortabilă în viaţă şi nu cunoşteau prea mult ce înseamnă încercarea. Dumnezeu a ales un om mai bun decât ei trei laolaltă. El a ales un om pe care-l iubea în mod deosebit pentru integritatea lui. Totuşi Iov trebuia să înveţe ceea ce era el însuşi. Nu se punea problema de ceea ce făcuse. Prietenii lui n-au putut trece niciodată peste „ceea ce un om a făcut“. Ei gândeau că trebuie să fi fost ceva foarte rău la mijloc. Nimeni, e adevărat, nu putea vedea acest rău, aşa că - gândeau ei fără să îndrăznească să o spună de la început - el trebuie să fie un făţarnic. Ei l-au judecat pe Iov după necazul pe care era chemat să-l sufere, în timp ce adevărul avansa gradat, foarte încet, arătându-se pe deplin la sfârşit, deşi Iov nu avea nici o idee de cum avea să se termine totul. Acum singurul gând al lui Iov era să moară ca să nu mai sufere aceste chinuri. Era încolţit de cea mai amară suferinţă şi de spaime de tot felul. Cum putea un Dumnezeu ca Cel pe care-L cunoştea el să facă un asemenea lucru? Fiindcă el credea că Dumnezeu era Acela care apăsa asupra lui, iar asta îl făcea să sufere şi mai grozav. Şi la acest lucru contribuia nu satan, ci prietenii lui!
Ce serioasă este această lecţie! Prietenii noştri ne pot face câteodată cel mai mare deserviciu. Asta este ceea ce au făcut ei lui Iov. Totuşi Dumnezeu nu falimentează niciodată şi El avea să întoarcă toate lucrurile spre cea mai mare binecuvântare a lui Iov. El însă nu ştia nimic despre asta, despre cum avea să fie; tot ceea ce ştia era că, după cum păreau lucrurile, nici un om drept nu mai suferise cum suferea el. Şi cum se putea una ca asta dacă Dumnezeu îl iubea? Era sigur că Dumnezeu îl iubea şi că el Îl iubea pe Dumnezeu, totuşi nu putea înţelege cum de fusese posibil aşa ceva. Şi totuşi era un lucru foarte posibil, pentru că lumea este aşa cum este, şi diavolul este ceea ce este; pentru că firea omenească este ceea ce este şi pentru că chiar cei mai dragi prieteni ai lui Iov mai degrabă au agravat suferinţa lui în loc de a-l ajuta măcar în cea mai mică măsură. Iată ce ţesătură complicată ne este înfăţişată în cartea Iov, o carte măreaţă în felul ei, cu atât mai instructivă cu cât ea se întâmplă înainte de lege. Dacă legea ar fi intervenit, n-ar mai fi fost nici o posibilitate de schimbare a lucrurilor, fiindcă legea era un sistem de cârmuire divină pentru un popor pe pământ, sub care, dacă oamenii umblau bine, totul avea să fie bine; iar dacă umblau rău, necazul avea să vină peste ei din partea lui Dumnezeu. Acest lucru ar fi semănat foarte mult cu acela asupra căruia prietenii lui Iov insistau aşa de mult. Ceea ce învăţăm de aici este că aceste gânduri sunt naturale pentru inima omului, care crede că Dumnezeu ne tratează acum după ceea ce merităm. Iov ştia perfect de bine că nu va fi aşa în lumea cealaltă, nu avea nici o îndoială cu privire la asta. Este adevărat că el nu beneficia de acelaşi temei al cunoaşterii de care noi beneficiem avându-L pe Hristos - acelaşi Hristos care a făcut ca răscumpărarea să fie o certitudine binecuvântată şi stabilă, o stare în care noi suntem aduşi prin harul divin, şi care rămâne pentru totdeauna. Dar nu e numai aceasta. Hristos este Acela care ne poartă în cunoaşterea lui Dumnezeu în fiecare zi, prin tot ceea ce întâlnim în drumul nostru şi prin tot ceea ce ne încearcă inima şi conştiinţa. Înţelepciunea noastră este să învăţăm cum să-L aplicăm pe Hristos oricărei dificultăţi.
Însă aşa ceva nu putea fi atunci. Este demn de remarcat faptul că prietenii lui dragi - pentru că îi erau dragi, aşa cum şi el le fusese întotdeauna drag lor - au fost aceia care au început să-1 privească bănuitori. L-au auzit pe sărmanul Iov în strigătul lui pătimaş la suferinţa teribilă care venise peste el. O! el ar fi putut să o îndure dacă ei n-ar fi fost acolo, dacă n-ar fi fost nimeni care să-1 privească. Ar fi putut să suspine şi să strige la Dumnezeu şi cu siguranţă că aşa ar fi făcut, însă ceea ce a dat naştere conflictului au fost prietenii lui. Au şezut acolo timp de şapte zile, privind la acel om nenorocit, ascultându-i strigătele şi gândind că de fapt Iov n-ar fi trebuit să-şi deschidă gura! N-aveau nici o idee despre ce însemna să suferi. Erau foarte reci, foarte calmi şi gândeau că ei sunt oamenii adevăraţi. Dar Dumnezeu gândea altfel, iar Iov cunoştea în inima lui că ei făcuseră o greşeală gravă şi că îl judecau greşit nu numai pe el ci şi pe Dumnezeu. Avea cu totul dreptate în privinţa aceasta, şi lucrul pe care nu 1-a acceptat deloc în toată dezbaterea a fost acela că ar fi existat vreo nelegiuire ascunsă sau vreo urmă de ipocrizie în el. Nu, nu, nu; ei erau cu totul greşiţi în această privinţă, şi el nu va renunţa la asta până când orzul nu se va face neghină. Ştia perfect de bine că nu putea fi vorba de aşa ceva. Şi aşa a fost. Vroia să rămână tare şi să se lupte pentru asta. Şi aşa a şi făcut.
Toate aceste lucruri au scos la iveală ceea ce nu era deloc cuviincios, şi anume un puternic resentiment pe care Iov 1 -a simţit împotriva nedreptăţii prietenilor săi. Dacă nu i-ar fi iubit şi nu i-ar fi respectat n-ar fi fost aşa de dureros pentru el, dar fiindcă tocmai aşa stăteau lucrurile suferea mult din această pricină. Ştia foarte bine că tăcerea lor arăta că nu aveau simpatie adevărată în inimă faţă de el. Stăteau acolo, cu gânduri rele şi întunecate cu privire la el, totuşi neavând încă curajul să le exprime. Însă în cele din urmă Elifaz îşi ia inima în dinţi; fiind cel mai bătrân dintre ei, avea cu siguranţă mult mai mult calm, demnitate şi stăpânire de sine decât ceilalţi doi. El începe să vorbească pe un ton apologetic: „Dacă vom îndrăzni să-ţi vorbim, te vei supăra? Dar cine ar putea să tacă?“ Fusese surprins de izbucnirea puternică a lui Iov. „Iată, tu ai învăţat pe alţii şi ai întărit mâinile slăbite. Cuvintele tale au susţinut pe cei ce se clătinau şi ai întărit genunchii care se îndoiau“. El recunoştea caracterul excelent din trecut al prietenului său, însă ce însemna tot acest necaz venit peste el? Era aşa de schimbat, încât de îndată ce l-au văzut ei şi-au rupt hainele şi s-au aruncat la pământ. Erau uimiţi de înfăţişarea lui. Tot corpul îi era acoperit de o rană aşa de groaznică, încât chiar viermii apăruseră alături de bulgării de ţărână. În afară de asta, orice mângâiere şi orice putinţă de uşurare a suferinţelor se depărtaseră de la el.
Pentru ei, totul era bine; erau într-o stare confortabilă, fără dureri, şi nu puteau să pătrundă nici în cea mai mică măsură în suferinţa teribilă a lui Iov. Iar Elifaz admite că el fusese un om bun cu ceilalţi, cum dar nu se putea învăţa pe el însuşi acum? Trecând prin acest necaz cumplit, el trebuia să fie un model! Într-adevăr, cu toţii ar trebui să fim modele, cu toţii ar trebui să fim ca Domnul Isus, mai ales când suntem în necaz şi suferim cumplit, însă nu întotdeauna este aşa cu cel credincios. Iov n-a putut evita să-şi exprime suferinţa; ea trebuie să se arate într-un fel sau altul, prin lacrimi, gemete sau izbucniri. A fost însă Unul care a suferit fără să murmure, Unul care întotdeauna S-a plecat cu supunere, care a acceptat ca din partea lui Dumnezeu cel mai adânc dispreţ şi persecuţia amară, ba chiar să fie numit Beelzebul; Unul care n-a avut un loc unde să-Şi plece capul, care a fost complet dependent de alţi oameni, unii dintre ei pescari săraci, sau femei care L-au urmat ca să-I slujească.
Aşa au stat lucrurile cu Domnul! El ştie ce simte un om când trece pe un astfel de drum. Ştiţi cu toţii foarte bine că până şi celui mai de pe urmă om îi place să fie independent, şi că cel mai nesuferit lucru pentru fiinţa umană este să fie dependentă de bunătatea altora. Totuşi Domnul slavei aşa a trăit, iar când a venit vremea marii suferinţe, putem aprecia în mică măsură ce avea să fie crucea pentru El din suferinţa pe care a îndurat-o la gândul acesteia. El a trecut întotdeauna prin necaz înainte ca necazul să vină. Noi încercăm să nu ne gândim la necaz. Domnul niciodată nu Şi-a împietrit inima cu privire la ceea ce avea să vină peste El. Câteodată, oamenii folosesc mijloace de a-şi întări trupul împotriva simţămintelor produse de încercare şi împotriva durerilor, însă nu aşa au stat lucrurile cu Domnul Isus. Nu; El a băut din oţet, nu însă şi din băutura menită a-I amorţi simţurile. Pe aceea a refuzat-o. Acela era un potir oferit de mila omenească pentru tâlharii obişnuiţi, cu scopul de a le uşura durerile, un fel de anestezic, cum îl numim noi. Dar Domnul nu 1-a vrut. N-a acceptat nici un fel de alinător al durerii pentru El Însuşi. Oamenii acceptă anestezicul chiar pentru scoaterea unui simplu dinte, în timp ce peste Domnul Isus a fost o suferinţă care nu poate fi măsurată. Nu găsim în El spiritul ofensiv al lui Iov.
Fără îndoială însă că prietenii lui Iov erau oameni foarte provocatori, şi ei au fost cei care l-au provocat. Totuşi Domnul Isus stă în deplin contrast cu toate aceste lucruri. Iată o chestiune foarte instructivă pe care o putem urmări de-a lungul cărţii şi la care putem privi fiecare, personal, mult mai îndeaproape decât o pot face eu aici. Eu nu pretind acum decât să ofer o schiţă care să ne fie de ajutor - timpul nu-mi permite mai mult. Însă contrastul este cu totul admirabil între Domnul şi cel mai bun dintre oameni pus într-o poziţie care nu era nimic în comparaţie cu suferinţele Sale. Şi totuşi Iov stătea acolo, privit cu oarecare dispreţ şi cu multă suspiciune de cei trei prieteni ai săi, care nu erau vrednici să fie puşi alături de el.
Elifaz continuă: „Şi acum, necazul a venit peste tine şi tu eşti slab! Te-a atins pe tine şi te tulburi!“ Da, fără îndoială! Nu era însă şi Elifaz tulburat aşa de tare. Îi părea foarte rău, desigur - asta se poate spune uşor. „Nu este frica ta de Dumnezeu sprijinul tău? Nădejdea ta, nu-i integritatea căilor tale?“ El este uimit că Iov ar fi putut să-şi uite teama şi nădejdea pe care le avusese înainte. El nu putea vorbi de credinţă în răscumpărare, fiindcă nu exista aşa ceva atunci; toată binecuvântarea pentru un credincios al Vechiului Testament consta în ceea ce urma să vină. Dar, până atunci, frica de Dumnezeu îi dădea încrederea că Dumnezeu se va îngriji de el. Acum, nădejdea noastră nu mai constă în integritatea căilor noastre. Aceasta ar fi o temelie prea şubredă pentru un creştin. De ce? Pentru că Hristos este temelia noastră. Nu căile noastre drepte sunt izvorul nădejdii noastre. Nu este nimic altceva decât Hristos care ne oferă o încredere solidă în Dumnezeu. Aşa că Elifaz vorbeşte potrivit cu acea amestecătură caracteristică acelor vremuri, afară de cazul când Dumnezeu oferea o revelaţie în Vechiul Testament.
Întotdeauna a existat acel amestec dintre credincioşia lor şi credinţa în Hristos care avea să vină. Acesta este motivul pentru care nu putea exista o pace solidă. Sunt o mulţime de oameni în această stare acum. Ei amestecă credincioşia lor personală cu Hristos, şi care este rezultatul? Amestecul „eului“ cu Hristos are întotdeauna un efect distrugător - întotdeauna afectează şi întunecă temelia păcii noastre. Trebuie să am o pace cu totul în afara mea. Trebuie să am o încredere bazată pe Acela în care nu există defect şi care a împlinit o lucrare care mă face şi pe mine fără defect înaintea lui Dumnezeu. Aceasta este exact ceea ce a făcut Hristos.
„Adu-ţi aminte, te rog: care nevinovat a pierit?“ continuă Elifaz. Ei bine, Elifaz, ce zici despre Abel? Cel mai timpuriu exemplu din Biblie. Acest Abel a pierit. Vorbim de pieirea din aceasă lume; Iov n-a pus deloc problema lumii viitoare, şi ei nu se refereau la aceea, ci la cea de acum. Nu era la ei o chestiune de credinţă, ci de vedere. Ei îşi trăgeau toate concluziile din ceea ce vedeau. Acesta este întotdeauna un teren fals pentru un credincios. „Unde a fost nimicit cel drept?“ Abel a fost drept şi a fost ucis de cel nedrept. Abel n-a avut nici o vină în asta, ci fiindcă Domnul a primit jertfa lui, Cain n-a putut suporta şi 1-a omorât. Aşa că el a pierit în ce priveşte viaţa pe acest pământ, şi acesta este singurul aspect pus în discuţie în aceste pasaje din Iov.
Cei trei au tras concluzia, privind la starea lui Iov, că Dumnezeu are o acuzaţie foarte serioasă la adresa lui. Însă nu exista nici urmă de aşa ceva. Dumnezeu era chiar Acela care 1-a privit cu admiraţie şi care, provocându-l pe satan, îl făcuse de ruşine în tentativele lui de a-l determina pe Iov să-L blesteme. Acum însă Dumnezeu foloseşte o cale la care nimeni nu s-ar fi gândit. Prin prietenii lui, El îl face pe Iov să blesteme - nu pe El - ci ziua în care se născuse, fiindcă îi fusese îngăduit să trăiască. Iov nu pricepea ce urma Dumnezeu să facă, nu învăţase lecţia pe care Acesta vroia să o înveţe. Elifaz înfăţişează într-o manieră sugestivă şi izbitoare ceea ce constituie un principiu general modern: „După câte am văzut eu, numai cei ce ară fărădelegea şi seamănă nelegiuirea, îi seceră roadele.“ Însă aceasta nu este o regulă absolută. Sunt unii care au arat şi semănat fărădelegea şi totuşi au cules belşug în această lume şi s-au ales cu bogăţia şi cinstea cele mai înalte. Ba unii au devenit chiar regi sau împăraţi. Aşa că Elifaz, prin ceea ce spune, arată că nu privise destul de departe. „Aceia pier prin suflarea lui Dumnezeu.“ Este adevărat, iar Iov n-a negat niciodată acest lucru, fără ca însă să facă din el un adevăr absolut sau o minciună absolută.
Apoi el vorbeşte despre lei, folosindu-i ca o imagine pentru a arăta că, oricât de mare şi de impunător este un leu, totuşi el poate fi zdrobit - şi aşa este şi cu oamenii care-şi asumă rolul de lei în această lume. Apoi vorbeşte de o viziune a nopţii. Dumnezeu a folosit adesea aceste viziuni de noapte. Este adevărat că noi avem ceva mult mai bun; avem viziunea zilei, avem marea viziune a lui Hristos arătat în trup, avem viziunea lui Dumnezeu care S-a descoperit pe Sine Însuşi, vorbind şi acţionând pentru noi în această lume a păcatului şi a morţii. Elifaz spune despre ce a văzut şi a auzit atunci. „Un cuvânt s-a furişat până la mine şi urechea mea i-a prins şoaptele. În clipa când viziunile nopţii frământă gândul, când oamenii sunt cufundaţi într-un somn adânc, teama şi frica au venit peste mine şi toate oasele mi-au tremurat.“ Este evident că nu primise destul har, pentru că harul nu-l face pe om să se teamă în felul acesta. Cea care face aşa ceva este judecata, şi acesta este lucrul de care aceşti oameni evlavioşi erau plini. Erau plini de un duh de judecată.
Şi acesta este chiar lucrul pe care noi suntem chemaţi să-l judecăm. „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi“. Când în cineva care poartă numele Domnului există ceva rău, suntem chemaţi să judecăm un astfel de lucru. Dar în Iov nu era un asemenea rău. Şi când răul nu există nu suntem chemaţi să judecăm şi nu trebuie să cedăm gândurilor noastre, ci mai degrabă să aşteptăm ca Dumnezeu să facă toate lucrurile limpezi. Priviţi la modul cum Domnul S-a purtat cu Iuda. El îl cunoştea, nu însă şi ceilalţi, iar Domnul n-a vrut să acţioneze conform cu ceea ce El deja ştia, ci ceilalţi au trebuit să judece. Elifaz continuă: „Un duh a trecut pe dinaintea mea... Tot părul mi s-a zbârlit... Şi stătea acolo; nu i-am putut distinge înfăţişarea; o formă era înaintea ochilor mei. Şi am auzit un glas care şoptea încetişor: «Poate omul muritor să fie mai drept decât Dumnezeu? Poate un om să fie mai curat decât Cel ce l-a făcut? Iată, El n-are încredere în slujitorii Săi, El găseşte greşeli la îngerii Săi: cu cât mai mult la cei ce locuiesc în case de lut, care îşi au temelia în ţărână şi pot fi zdrobiţi ca molia. De dimineaţă până seara sunt loviţi, pier pentru totdeauna şi nimeni nu ţine seama de ei. Li se taie firul vieţii: mor, şi fără înţelepciune.»“ Toate acestea erau foarte adevărate, dar nu se potriveau deloc cu cazul de faţă. Fusese o lecţie foarte bună pentru Elifaz; cum o învăţase el este alt lucru. Însă mai erau multe alte lucruri de învăţat care urmau să iasă la iveală, şi anume că în spatele oricărui necaz, a oricărei încercări, al oricărui lucru care poate fi adus de răutatea diavolului peste credincioşi în această lume, există un Dumnezeu al harului. Şi mai mult decât atât, că El caută ca simţământul harului să umple şi inimile noastre, şi asta a făcut El în cele din urmă cu Iov.
Cu cât mai mult ar trebui ca acest simţământ al harului să fie în noi, cei care prin credinţă L-am văzut pe Fiul lui Dumnezeu şi care, tot prin credinţă, am învăţat că Isus a suferit pentru ca noi să fim aduşi, chiar acum, într-o relaţie stabilă, veşnică şi binecuvântată cu Dumnezeu. Aceste lucruri au fost, bineînţeles, necunoscute lui Iov şi oricărui om din timpul Vechiului Testament. Elifaz merge mai departe (capitolul 5): „Strigă acum! Cine îţi va răspunde? Spre care dintre sfinţi te vei îndrepta? Nebunul piere ucis de mânia lui, omul simplu moare ucis de patima lui. Am văzut pe un nebun prinzând rădăcină; apoi deodată i-am blestemat locuinţa.“ Iată reacţia lui! Nici o rugăciune pentru el, ci i-a blestemat locuinţa. Nici un pic de milă pentru el. Acesta este duhul produs de graba de a judeca şi de a-ţi baza judecata pe aparenţe. „Să nu judeci după înfăţişare“, spunea legea. Noi suntem chemaţi să aşteptăm fapte temeinice. Luaţi un om care are o înfăţişare rea. Câteodată un om rău îmbracă o înfăţişare cumsecade. Nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de aceste lucruri. Câteodată un om bun se poate afla în aşa împrejurări încât aparenţele să fie cu totul împotriva lui. Atunci trebuie să avem mare grijă. Aşa că judecata după înfăţişare este un lucru foarte periculos. Şi tocmai asta făceau cei trei. „Fiii lui n-au siguranţă, sunt călcaţi în picioare la poartă şi nimeni nu-i scapă.“ Acesta a fost un cuvânt foarte dureros pentru Iov. El fusese foarte veghetor cu copiii lui. I-a supravegheat cu multă rugăciune către Dumnezeu şi cu arderi de tot, aşa cum era natura lucrurilor atunci, felul în care se exprima evlavia în acele timpuri. Elifaz n-a aplicat-o la persoană, totuşi există multe căi de a face o aluzie. „Secerişul lui este mâncat de cei flămânzi, care îl iau chiar şi din spini, şi averile lui sunt înghiţite de capcană.“ Ceva foarte asemănător cu ceea ce i se întâmplase lui Iov. Nu spun că Elifaz îi imputa aceasta, dar acesta era duhul care era la lucru.
„Nenorocirea nu răsare din ţărână şi suferinţa nu încolţeşte din pământ. Omul se naşte ca să sufere, după cum scânteia se naşte ca să zboare. Eu aş alerga la Dumnezeu.“ Da, Elifaz, ai dreptate - tu eşti adevăratul om! El nu credea că Iov căuta spre Dumnezeu. Elifaz însă era foarte calm şi putea spune: „Da, dacă eu aş fi în locul tău l-aş căuta pe Dumnezeu, şi Lui I-aş încredinţa cauza mea, în loc să strig şi să mă plâng atâta“ (aşa cum făcuse sărmanul Iov). „Lui Dumnezeu I-aş încredinţa soarta mea, care face lucruri mari şi nepătrunse, lucruri minunate fără număr. El varsă ploaia pe pământ şi trimite apă pe faţa câmpiilor. El înalţă pe cei smeriţi şi aduce în siguranţă pe cei necăjiţi.“ Totuşi, nu încearcă Dumnezeu câteodată pe oameni? Iar ploile sunt câteodată nu numai pentru înmulţirea roadelor, ci pentru distrugerea lor. Ele pot fi în aşa fel încât să pună la încercare mult pe sărmanii fermieri şi gospodari. Tot ceea ce spun cei trei sunt lucruri particulare, care nu înglobează toată realitatea. Cu toţii îl hăituiesc pe Iov ca să afle acea nelegiuire ascunsă care ei credeau că se află la temelia acestei încercări. Erau cu totul greşiţi. „El zădărniceşte planurile oamenilor vicleni şi mâinile lor nu pot să le împlinească. El prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor şi planurile oamenilor înşelători sunt răsturnate.“ Nici un gând despre oamenii răi care prosperă; el vorbeşte doar despre unii care sunt pedepsiţi, iar ideea principală este: Iov trebuie să fie unul din ei.
Vedem totuşi că la final Elifaz enunţă un adevăr real, cu totul diferit de ce a fost mai înainte. „Iată, ferice de omul pe care-l corectează Dumnezeu!“ Nu s-a gândit deloc că acesta ar fi cazul lui Iov. „Ferice de omul.“ Ştia că Iov era foarte nefericit, prin urmare nu-l socotea nicidecum ca făcând parte din această categorie. „De aceea, nu nesocoti mustrarea Celui Atotputernic. El face rana şi tot El o leagă; El răneşte şi mâna Lui vindecă.“ Cu siguranţă că există o nuanţă de blândeţe în reproşurile lui Elifaz, în comparaţie cu ale celorlalţi, aşa cum vom vedea mai târziu. „De şase ori te va scăpa din necaz şi de şapte ori nu te va atinge răul. El te va scăpa de moarte în timp de foamete şi de loviturile sabiei în vreme de război. Vei fi la adăpost de biciul limbii, vei fi fără teamă când va veni dezastrul“, şi aşa mai departe. Iar sfârşitul va fi acesta: „Vei şti că sămânţa ta este numeroasă şi odraslele tale ca iarba de pe câmp. Vei intra în mormânt la bătrâneţe, ca snopul strâns la vremea lui. Iată ce am cercetat, şi aşa este! Ascultă, să le ştii pentru tine.“ Lucrul remarcabil este că chiar acesta a fost sfârşitul şi Elifaz n-a bănuit că el se va împlini în cazul lui Iov. Era doar o predică într-o manieră vagă şi măcar că 1-a îndemnat pe Iov să o aplice, n-avea nici o idee că Dumnezeu Însuşi o va aplica şi că El îl va scoate pe Iov mai binecuvântat ca oricând.
Acum Iov răspunde (capitolul 6): „Oh! de ar fi cu putinţă să mi se cântărească durerea“ - exact punctul unde cei trei greşeau; ei priveau numai la suprafaţă - „şi să mi se pună toate nenorocirile în cumpănă.“ Nu, ei nu aveau o cumpănă dreaptă, erau parţiali. „Ar fi mai grele decât nisipul mărilor: de aceea, cuvintele mele sunt îndrăzneţe.“ Cei trei erau încurcaţi. Iov admite că limbajul lui nu era ceea ce ar fi trebuit să fie. Suferea aşa de mult încât cuvintele lui erau marcate de violenţa emoţiilor pe care le trăia. „Căci săgeţile Celui Atotputernic m-au străpuns.“ Observaţi cum îşi varsă tot năduful. „Duhul meu le suge otrava şi fiorii lui Dumnezeu s-au înşirat pentru luptă împotriva mea.“ Elifaz pomenise despre lei. Însă Iov aduce un caz mult mai potrivit cu situaţia de faţă. „Zbiară măgarul sălbatic când are verdeaţă?“ Dacă are hrana trebuincioasă mai zbiară el ca şi cum ar suferi de foame? „Mugeşte boul când are nutreţ?“ Nu, ci mănâncă mulţumit. „Ce-i fără gust se poate mânca fără sare?“ Iov pare să spună: „Iată, durerea este hrana mea, şi nu există nimic care să o facă mai agreabilă, ci totul este otravă“ - otravă pe care duhul lui o sorbea din plin. „Are vreun gust albuşul de ou?“ Cel mai bun lucru pe care îl avea era ceea ce este cu totul lipsit de gust şi dezagreabil. „Orice lucru de care sufletul meu nu vrea să se atingă, acela-i hrana mea, fie el cât de dezgustător. O, de mi s-ar asculta cererea şi de mi-ar împlini Dumnezeu dorinţa! De ar vrea Dumnezeu să mă zdrobească, să-Şi întindă mâna şi să mă reteze!“
Observaţi că nu avea nici cea mai mică frică de moarte. Era deasupra ei, însă o privea nu atât de mult ca pe un câştig - nu putea face asta, nu-L avea pe Hristos care să o transforme într-un câştig - ci privea moartea ca pe încetarea necazului său, ca pe sfârşitul suferinţei lui. Şi aşa ar fi fost. Moartea putea fi o soluţie, însă nicidecum la înălţimea a ceea ce Dumnezeu vroia să-i arate. Însă am menţionat acest lucru ca să arăt că nu exista deloc în el teama de lumea nevăzută. „Îmi va rămâne măcar această mângâiere, această bucurie în durerile cu care mă copleşeşte: că niciodată n-am tăgăduit cuvintele Celui Sfânt.“ Asta era ceea ce făceau prietenii lui. Tăgăduiau cuvintele Celui Sfânt. Ei, în zelul şi în judecata lor superficială, nu erau deloc călăuziţi de Cel Sfânt, ci acţionau după gândurile lor şi judecau după propriile simţăminte doar la suprafaţa suferinţei intense a sărmanului Iov.
„La ce să mai sper, când nu mai pot? Şi care îmi este sfârşitul, ca să mai aştept? Tăria mea este oare o tărie de piatră? Este trupul meu de bronz?“ - ca să pot îndura toate acestea fără să le simt. „Nu sunt eu fără ajutor în mine însumi şi n-a fugit orice putere de la mine? Cel ce este disperat are drept la mila prietenului.“ Ei erau aşa de lipsiţi de milă, iată ceea ce-l amăra, iată ce nu-şi putea explica, pe lângă faptul de cum îngăduise Dumnezeu să vină toate acestea peste el, anume că nu auzise nici un cuvânt de milă. „Fraţii mei s-au arătat înşelători ca un pârâu, ca albia torenţilor care trec, care sunt tulburaţi de gheaţă şi în care se ascunde zăpada; vine arşiţa vremii şi seacă, vine căldura soarelui şi dispar din locul lor.“ Ei nu erau de nici un folos pentru el. „Şerpuiesc pe potecile cursului lor, se afundă în pustie şi pier.“ El foloseşte imaginea deşertului, pe care toţi îl cunoşteau foarte bine. Este cu totul diferit să treci printr-un deşert iarna şi să treci prin el vara - iarna când n-ai nevoie prea mult de apă, şi în zăduful verii când simţi nevoia măcar a unei picături care să-ţi răcorească limba. Aşa că atunci când caravanele din Tema treceau vara prin deşert, îşi aminteau de acei torenţi din iarnă, dar când se apropiau plini de nădejde de ei nu aflau nici măcar o picătură de apă. „Aşa sunteţi voi“, spune Iov, „a fost un timp când puteam primi mângâiere de la voi, dar acum totul s-a schimbat. Nu aveţi nimic pentru mine, decât suspiciune lipsită de orice temei“. "„Aşa şi voi, acum nu sunteţi nimic pentru mine; vedeţi un lucru de spaimă şi vă îngroziţi.“
Da, aceasta era starea lor, erau şocaţi, nu vroiau nici măcar să se apropie de el. Nu vroiau să-i simtă răsuflarea greu mirositoare, ori să-i atingă pielea, de frică să nu se molipsească şi ei. Se ţineau deoparte, erau înspăimântaţi. „V-am zis eu oare: «Daţi-mi ceva, cheltuiţi din averile voastre pentru mine?»“ Adică, „eu n-am nevoie nici de cel mai mic lucru, iar voi mă trataţi ca şi cum aş încerca să vă trag şi pe voi în nenorocirea mea. Nu, nu cer nimic de la voi, decât să nu mă judecaţi greşit“. „Învăţaţi-mă şi voi tăcea; faceţi-mă să înţeleg în ce am greşit. Cât de puternice sunt cuvintele drepte! Dar ce dovedesc mustrările voastre? Vreţi să mă mustraţi pentru cuvinte?“
Iată ceea ce făceau ei. Iov rostise nişte cuvinte nepotrivite iar ei se agăţaseră de ele imediat: „Da! începe să se arate vechiul Iov. Ce-ar zice lumea dacă l-ar vedea şi auzi acum?“ „Totuşi cuvintele unui deznădăjduit nu sunt făcute pentru vânt. Voi năpăstuiţi pe orfan, săpaţi pe prietenul vostru. Uitaţi-vă la mine, vă rog!“ - îi roagă să se uite la el. „Doar nu vă voi minţi în faţă! întoarceţi-vă, vă rog, nu fiţi nedrepţi“ - îi roagă să se întoarcă la o judecată sănătoasă asupra situaţiei. Prietenul lor sărman trecea printr-o încercare cutremurătoare şi nu-şi putea da seama de ce. Nu era vorba de vreo fărădelege. El trebuia să înveţe că propria lui dreptate nu constituie o temelie. Iov trebuia să aibă dreptatea lui Dumnezeu care singură poate rezista, totuşi el nu ştia cum poate fi aşa ceva. Răspunsul avea să vină mai târziu. „Este vreo nedreptate pe limba mea şi nu deosebeşte gura mea ce este rău?“ Aceasta ca răspuns la purtarea lor.
„Nu are omul o viaţă de trudă pe pământ?“ (capitolul 7). Aici el trece la un alt punct de vedere: necazul lui se prelungea atât de mult! Nu era doar o încercare năpraznică, foarte scurtă de obicei în această lume. Când oamenii suferă fizic, durerea atinge un apogeu apoi dispare. Nu aşa stăteau lucrurile cu Iov, care, acoperit fiind de răni peste tot, suferea în cea mai adâncă agonie. O, dacă Dumnezeu ar înlătura-o! O, dacă i-ar pune El capăt! „Cum suspină robul după umbră, cum îşi aşteaptă muncitorul plata, aşa am eu parte de luni de durere şi partea mea sunt nopţi de suferinţă.“ Lucrătorii se odihnesc în fiecare zi de munca lor; poate fi o muncă istovitoare, totuşi ei au noaptea în care se pot odihni şi linişti. Însă Iov nu se bucura de aşa ceva. „Mă culc şi zic: «Când mă voi scula? Când se va sfârşi întunericul?» Şi mă satur de frământări până la revărsatul zorilor.“
Câteodată avem şi noi câte o experienţă de felul acesta. Dar cât de mică este ea în comparaţie cu a lui Iov, şi cât de repede trece! Însă Dumnezeu îl pusese pe Iov în cuptor ca să-l scoată de acolo mai curat ca oricând. „Trupul îmi este acoperit cu viermi.“ Gândiţi-vă la aceasta! „Pielea-mi crapă şi supurează. Zilele mele zboară mai iuţi decât suveica ţesătorului, se duc fără nădejde. Adu-Ţi aminte, Dumnezeule, că viaţa mea este doar o suflare; ochiul meu nu va mai vedea binele,“ etc. „De aceea sufletul meu alege mai degrabă gâtuirea, mai bine moartea decât aceste oase.“ Nu că s-ar fi gândit că sinuciderea ar fi o soluţie, dar moartea ar fi pus într-adevăr capăt întregii suferinţe. Asta ar fi făcut omul firesc; şi-ar fi pus capăt zilelor. Dar Iov nu se gândea la aşa ceva. Era sub apăsarea mâinii lui Dumnezeu, însă îi cere Acestuia să pună capăt suferinţei. „Sunt dezgustat... nu voi trăi în veci... Lasă-mă, căci doar o suflare mi-e viaţa!“
Apoi el foloseşte acea expresie remarcabilă pe care o găsim în alte două părţi ale Vechiului Testament: „Ce este omul, ca să-Ţi pese atât de mult de el, ca inima Ta să se ocupe de el?“ Este o mare diferenţă între acest loc şi cel din Psalmul 8 , ca şi în ce priveşte Psalmul 144 . „Ce este omul?“ Dacă privim la om fără Hristos nu este nimic extraordinar de comentat; dar când privim la Hristos vedem cel mai minunat lucru, fie în adâncimea umilinţei Lui, fie în măreţia înălţării Lui slăvite. Despre asta este vorba în Psalmul 8 . Dar în Iov avem omul sub disciplina lui Dumnezeu, sub cârmuirea Lui morală. „O“, spune el, „ce este omul, ca să sufere o astfel de cârmuire cumplită? Dacă aş fi o mare, n-aş simţi-o; şi dacă aş fi una dintre acele vietăţi gigantice care o populează poate că aş putea să îndur mai mult decât pot acum“. Dar ce este omul? - sărmanul, sensibilul om; plin de simţiri, de gânduri, înveninat de propriul lui necaz. „O“, spune el, „de s-ar sfârşi odată!“
În Psalmul 144 avem un alt aspect. Psalmistul aşteaptă ca împărăţia să fie instaurată prin puterea divină şi spune: „Ce este omul?“ Omul se împotriveşte. Acolo sunt naţiunile, dar ce înseamnă ele? Fă judecată asupra lor, doboară-le cu braţul Tău înălţat! Acesta este punctul de vedere din acest Psalm. Aşa că vedeţi acest „om“ în toată măreţia lui Hristos, apoi în toate suferinţele lui Iov, şi în cele din urmă în toată nevrednicia neamurilor. Acestea sunt cele trei comparaţii diferite în trei locuri diferite din Scriptură. „Când vei înceta odată să mă priveşti, ca să mă laşi singur să-mi înghit scuipatul?“ adică un moment în care să-şi poată trage răsuflarea. „Tu, Păzitorul oamenilor.“ Iov era perfect conştient că Dumnezeu era cu ochii asupra lui tot timpul. Totuşi el nu era în prezenţa lui Dumnezeu în felul în care a intrat după aceea, după ce s-a cunoscut mai bine pe el însuşi şi pe Dumnezeu. Acesta este lucrul pe care noi avem privilegiul să-l învăţăm într-un mod mult mai simplu şi mai binecuvântat.
„Dacă am păcătuit, ce Ţi-am făcut Ţie, Tu, Păzitorul oamenilor? Pentru ce m-ai pus ţintă loviturilor Tale, de am ajuns o povară chiar pentru mine însumi? Pentru ce nu-mi ierţi păcatul şi pentru ce nu-mi uiţi fărădelegea?“ El se încrezuse în Dumnezeu şi nu putea să înţeleagă ce avea Acesta împotriva lui. „Căci acum voi adormi în ţărână şi când mă vei căuta, nu voi mai fi!“