CAPITOLUL 1,1-12. Am citit acum doar introducerea, de fapt doar o parte din ea, fiindcă primele două capitole constituie în realitate această introducere. Urmează apoi cuvântarea vehementă şi plină de patimă a patriarhului Iov. Este clar că avem de a face cu o carte din timpul patriarhilor. Toate împrejurările indică acest timp şi nu altul. Mai mult, este bine să stabilim acum, înainte de a o parcurge, că această carte se dovedeşte a fi scrisă în timpul lui Moise şi probabil de către Moise. Unii sunt nedumeriţi de faptul că, în Biblie, ea este aşezată după cartea Estera. Lucrul acesta însă nu are legătură cu data la care a fost scrisă. Cărţile istorice sunt cuprinse între Geneza şi Estera; urmează apoi cărţile poetice - Iov, Psalmii, Proverbele, Eclesiastul şi Cântarea Cântărilor. Aceste cărţi poetice n-au fost scrise după cele istorice, ci în timpul lor, şi putem astfel să înţelegem cu uşurinţă că această carte a lui Iov ne conduce înapoi spre timpul în care chiar prima carte istorică îşi găseşte desfăşurarea. Toate dovezile converg spre această concluzie.
De exemplu, Iov aducea arderi de tot. Ele erau pentru posibilele păcate ale fiilor lui, şi nu erau jertfe pentru păcat, aşa cum, după lege, ar fi trebuit să fie. Însă totul se petrece înainte de lege, iar jertfele care în mod obişnuit erau aduse de Avraam, Isaac şi Iacov erau, în toate cazurile, arderi de tot. Aşa că găsim un indiciu foarte simplu în chiar primul capitol. De asemenea găsim şi un fel foarte particular de idolatrie în acest timp. Cartea Iov a fost scrisă după potop; nu exista idolatrie înainte de potop. Bineînţeles, teologii spun ce le place lor despre acest subiect, şi foarte des spun lucruri cu totul neîntemeiate. Le place să creadă că trebuie să fi fost idolatrie, însă acesta nu este un motiv ca să fi fost, este doar pura lor imaginaţie. Cea mai timpurie idolatrie a constat în închinarea la soare, lună şi stele, iar pe parcursul acestei cărţi vom vedea că este singurul gen de idolatrie la care face referire Iov. Aceasta era ceea ce se obişnuia în acel timp, urmând ca mai târziu oamenii să alunece în forme mai degradate ale ei.
Prin urmare, se pare că scriitorul cărţii a trăit la mult timp după Iov şi că Iov însuşi a trăit într-un timp când exista idolatria. El menţionează acest lucru doar o singură dată, pentru a se apăra împotriva gândului care stăpânea minţile prietenilor săi, cum că ar fi fost vinovat de un astfel de păcat. Presupun că aceştia trei făceau parte dintre oamenii cu convingeri corecte (ortodocşi) din acele zile. Însă, ca ortodocşii din toate timpurile, ei aveau doar o noţiune săracă şi omenească despre Dumnezeu. Ortodoxia nu este altceva decât opinia populară despre religie în aspectul ei de regulă general acceptată, şi deşi conţine o anumită cantitate de adevăr şi fiind mult mai de preferat decât heterodoxia (învăţătura contrară adevărului), totuşi ea nu este credinţă; nu este discernământ spiritual, care înseamnă familiarizare profundă cu gândurile lui Dumnezeu. Numai că trebuie să ne aducem aminte că la vremea scrierii acestei cărţi erau foarte puţine alte lucruri scrise, probabil nu mai mult decât cartea Geneza. Spun aceasta pentru că în Iov nu avem nici o referinţă la lege. Dacă ar fi fost scrisă după ce legea a fost dată pe Sinai, ne-am fi putut aştepta să întâlnim ceva aluzii la ea, însă nu există nici una.
Mai este încă un lucru de natură să ne ajute la fixarea ei în timp, şi anume vârsta lui Iov. El a trăit cel puţin 140 de ani. Sunt anumiţi oameni care cred că el ar fi trăit 140 de ani după necazurile lui, însă nu există nici un temei pentru o astfel de concluzie. Este doar o chestiune de exprimare în ultimul capitol şi cred că acolo avem întreaga lui vârstă, perioada vieţii lui, şi nu perioada care a urmat după încercarea sa. Motivul îl voi explica îndată. Dacă aceasta este întreaga vârstă a lui Iov, acest lucru arată că nu trebuie să ne imaginăm mai mult decât declară Cuvântul lui Dumnezeu, el fiind mai tânăr decât Iacov atunci când a murit. Iacov a trăit mai puţin decât Isaac şi Avraam. Aşa că acesta ar fi un indiciu care arată către timpul patriarhilor şi, aşa cum am spus, toate împrejurările indică acea perioadă.
Mai există însă un lucru cu totul remarcabil şi singular în această carte. Totul se întâmplă afară din Israel. Cu siguranţă că pe vremea aceea exista deja nucleul lui Israel. Avraam, Isaac şi probabil Iacov trăiseră deja, şi este clar că acest om evlavios dintre neamuri, Iov, profitase din plin de cunoaşterea a ceea ce revelase Dumnezeu în lucrările Lui cu aceşti patriarhi şi în tradiţia celor ce trăiseră înainte. Am spus „tradiţie“ pentru că Scriptura nu era încă scrisă. Dacă ar fi fost să fie vreo carte a Scripturii scrisă în acel timp, aceea nu putea fi, după părerea mea, decât Geneza. Era însă prea puţin. Totuşi, cartea Geneza este una din cele mai instructive cărţi ale Bibliei, un adevărat ogor însămânţat în care-şi au germenul toate lucrurile care apar mai târziu de-a lungul Scripturii. Se aseamănă foarte mult în privinţa aceasta cu cartea Apocalipsa. Geneza constituie cu adevărat prefaţa Bibliei, în timp ce Apocalipsa este concluzia ei, şi veţi descoperi că există legături între aceste două cărţi mai izbitoare decât între oricare alte cărţi ale Scripturii. De exemplu grădina, Paradisul lui Dumnezeu şi pomul vieţii le găsim la început în Geneza şi tot la început şi în Apocalipsa. Le întâlnim în capitolul doi al Genezei şi în acelaşi capitol al Apocalipsei. În aceasta din urmă avem o revelaţie de un caracter mai înalt, bazată pe acel Paradis pe care îl ştiau toţi cititorii Genezei. Apoi, acel personaj sinistru, Satan, şarpele - în Apocalipsa este numit „şarpele cel vechi“, arătând în mod evident spre Geneza. Este denumit în multe feluri. Îl găsim desemnat ca „satan“ în Psalmul 109 , şi la fel în capitolul 21 din 1 Cronici. Acolo satan 1-a ispitit pe David şi şi-a atins scopul, făcându-l să comită un păcat grav, care a adus o suferinţă adâncă peste poporul de care el fusese aşa de mândru. Şi astfel poporul a fost deposedat de acea putere, fiindcă David era prea mândru de ea. Avem apoi aceleaşi lucruri în Zaharia. Aşa că ideea că sfera satanei în această carte a lui Iov ar fi una foarte particulară este cu totul absurdă.
Unora le place să considere această carte o dramă - un fel de dramă sacră. Cred însă că această carte ar trebui lăsată în simplitatea şi frumuseţea pe care le are, fără a-i ataşa termeni omeneşti. Ea constituie o discuţie autentică, o dezbatere înaltă. Nu se ocupă de faptul cum li se îngăduie celor nelegiuiţi să prospere, măcar că îi aşteaptă judecata lui Dumnezeu la sfârşit, ci se ocupă de o întrebare mult mai serioasă: Din ce cauză cel drept suferă acum atât de mult, şi este oare potrivit dreptăţii lui Dumnezeu ca un om neprihănit să sufere mai mult decât oricare dintre semenii lui? Acesta este subiectul dezbătut în această carte, şi scopul ei este să arate nu numai că există un Dumnezeu desăvârşit de drept şi de bun, ci că există şi un vrăjmaş desăvârşit de rău, de subtil şi de activ. Toate acestea sunt înfăţişate într-o carte a cărei acţiune se desfăşoară cu totul afară din Israel. Acest lucru îi surprinde pe iudeii raţionalişti. Fiindcă şi ei îşi au raţionaliştii lor, tot aşa cum creştinătatea îi are pe ai ei. Ei sunt acele persoane care din totdeauna n-au preţuit aşa cum se cuvine Cuvântul, ci au încercat să-l dezbrace de caracterul lui divin, îmbrăcându-l cu unul omenesc, ataşându-i tradiţia şi tot felul de istorisiri inventate, cu scopul de a-l îmbunătăţi, ca să-1 facă astfel - cred ei - mai inteligibil cititorilor, oameni care n-au fost satisfăcuţi cu adevărul dar cărora, pe vremea lor, le plăceau tot atât de mult produsele imaginaţiei omeneşti ca şi celor din vremea noastră, care nu pot fi mulţumiţi cu evanghelia dacă nu-i adaugă şi poveştile lor.
Duhul lui Dumnezeu în această carte minunată expune lucrurile aşa cum au stat ele, iar iudeilor nu le-a plăcut asta. Şi e uşor de înţeles de ce. Cum! Să se vorbească de un om dintre neamuri mai bine decât despre Iacov, tatăl nostru Israel! Scriptura îl arată pe Iacov ca fiind un om foarte inconstant; un copil adevărat al lui Dumnezeu, însă un om a cărui fire era foarte puţin zdrobită, un om care din punct de vedere natural era înclinat către şiretenie, acea şiretenie pe care o vedem în mama lui şi în fratele ei. Iacov a moştenit şi el un pic din acest sânge şi, ca o consecinţă a faptului că nu s-a judecat pe sine, supunându-se lui Dumnezeu şi încrezându-se în El, s-a aflat adesea în împrejurări foarte critice şi a încercat să iasă din ele prin metode cu totul nepotrivite.
Toate acestea ne oferă o lecţie importantă, însă în cartea Iov avem ceva foarte diferit. Avem un om pe care Dumnezeu Însuşi îl aduce înaintea lui satan. Vedem o scenă cu totul remarcabilă, unde „fiii lui Dumnezeu“ au venit împreună să se închine, ca să zicem aşa, înaintea lui Dumnezeu în ceruri. Este clar că aceşti „fii ai lui Dumnezeu“ erau îngeri, şi aceşti îngeri erau ocupaţi cu misiunea lor din partea lui Dumnezeu. Pentru că Lui îi place să Se folosească de alţii şi avem acest lucru arătat acum într-un mod minunat. Fiecare dintre noi avem lucrarea noastră, misiunea noastră. Cel mai simplu frate şi soră au o însărcinare din partea lui Hristos. Suntem mădulare în Trupul Lui şi fiecare mădular are funcţia sa. Este un lucru foarte interesant că Dumnezeu foloseşte mădularele Trupului lui Hristos ca să facă ceea ce ar fi putut face fără ele. Lui Îi place să le acorde încredere, să le exerseze, Îi place ca ele să-şi priceapă fiecare locul şi să-şi ducă la capăt misiunea în această scurtă perioadă în care Îl aşteptăm pe Hristos. Acest lucru conferă o mare nobleţe poziţiei creştinului, dar şi o foarte serioasă responsabilitate. Aceasta este o parte a căilor lui Dumnezeu.
Vedem deci că a fost o zi când îngerii s-au înfăţişat, iar lui satan i-a fost permis să se prezinte printre ei. Acesta este un lucru uimitor, pe care-l întâlnim şi în alte locuri din Scriptură. Îl avem chiar în Apocalipsa, ultima carte a Noului Testament. Vedem acolo că va veni ziua când satan şi toată oştirea lui vor fi alungaţi din ceruri. Avem apoi epistola către Efeseni, care ne învaţă că avem de luptat cu aceste puteri ale răului care au un mare avantaj faţă de cel credincios prin faptul că posedă un loc în ceruri. De ce în general creştinii nu cred asta? Fiindcă se cred mai degrabă pe ei înşişi şi nu pe Dumnezeu. Pentru că ascultă de ceea ce ei numesc teologie, mai degrabă decât de Biblie, şi în consecinţă încep să piardă contactul cu adevărul divin, îmbrăţişând din ce în ce mai mult nu numai ideile omeneşti cu privire la Scriptură, ci şi ficţiuni şi noţiuni lipsite de orice fundament. Adevărul este că nimic nu ilustrează mai mult puterea şi răbdarea lui Dumnezeu ca faptul că celui rău şi slujitorilor lui li se îngăduie încă accesul în ceruri. Nu sunt încă aruncaţi în iad sau pe pământ. Ştim că lucrul acesta se va întâmpla, dar nu înainte ca noi să fim luaţi la cer. Unii oameni gândesc că demonii vor fi aruncaţi din ceruri datorită faptului că noi urmăm să ajungem acolo, însă o astfel de idee este cu totul contrară Scripturii. Luarea în cer a credincioşilor slăviţi este înainte ca Dumnezeu să alunge pe cel rău, şi oştile lui. Şi asta pentru că El are putere absolută să o facă atunci când se potriveşte planurilor Lui. Şi, în căile Sale minunate, El a îngăduit prezenţa păcatului. El oferă lui satan orice avantaj, fiindcă tot El foloseşte răutatea şi puterea celui rău pentru împlinirea planului Său cu copiii Lui. Iată lucrul extraordinar pe care-l găsim în această carte a lui Iov.
Avem o puternică confirmare a celor spuse mai devreme într-o scenă care este descrisă în 1 Împăraţi, capitolul 22, unde se vorbeşte de Mica, omul pe care împăratul nelegiuit nu-l putea suferi, fiindcă niciodată nu-i spunea vreun cuvânt de bine. Adică Mica nu era un linguşitor. Împăraţilor le plac linguşitorii, aşa că acest proroc îl irita pe Ahab. Şi, din nefericire, împăratul bun, Iosafat, a căzut chiar în capcana în care şi noi putem astăzi cădea: părtăşia dintre lumină şi întuneric, dintre poporul drept şi cel nedrept, părtăşia cu ceea ce este cu totul împotriva lui Dumnezeu. Şi toate acesta într-un mod atrăgător şi plăcut care să nu ne facă prea mari necazuri. Nouă ne place drumul uşor, nu cel îngust; nu ne place drumul care solicită credinţă, şi aceasta este spre pierderea noastră. În acest exemplu, când Mica este forţat să vorbească, el descrie o scenă similară cu cea pe care o vedem în Iov. Acolo Dumnezeu întreabă: „Cine va merge şi va amăgi pe Ahab?“, pe acela cu care Iosafat se împrietenise, spre amărăciunea lui şi spre necinstirea Domnului, şi fără nici un efect pentru Ahab, căci acesta din urmă a pierit. Prin purtarea lui, Iosafat n-a avansat nici măcar cu un pas în ceea ce era plăcut înaintea lui Dumnezeu, şi nici compromisul lui n-a avut vreun efect asupra lui Ahab, ba din contră, acesta 1-a atras pe Iosafat în ceea ce era nevrednic de Dumnezeu şi de un copil al Lui. Duhul cel rău a spus că va merge şi-l va amăgi pe Ahab. Şi a reuşit, prin gura prorocilor mincinoşi.
Petru vorbeşte de „învăţători mincinoşi“ care fac aceeaşi lucrare rea pe care cei de care am vorbit mai înainte au făcut-o în Israel. „Învăţători“ mincinoşi, fiindcă adevărul venise. Erau „proroci“ mincinoşi atunci când adevărul nu era încă revelat, când Hristos încă nu apăruse, când toate acestea erau de domeniul viitorului. Dar acum adevărul solemn şi binecuvântat este că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat pricepere să-L cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Prin urmare acum avem o chestiune de învăţătură. Nu e nimic mai destructiv ca ceea ce este fals, ca ceea ce este contrar lui Dumnezeu şi Cuvântului Său.
Vedem că despre Iov vorbeşte nu numai scriitorul, ci Dumnezeu Însuşi. Scriitorul spune: „Era un om în ţara Uz“ (care ştiţi că se află lângă Edom, la graniţele lui, şi aparent prietenii lui au venit, mai mult sau mai puţin, din acea regiune), marele deşert din estul Palestinei, între Palestina şi Eufrat, unde beduinii se mişcă în sus şi în jos - o rasă nomadă, unii dintre ei fiind descendenţi ai lui Avraam, alţii ai lui Ismael. Şi ni se spune că „omul acesta era desăvârşit“. Asta nu înseamnă că nu exista nici un rău în el, nu acesta este înţelesul cuvântului „desăvârşit“ în Scriptură. În Vechiul Testament este cuvântul folosit pentru un om care era cu totul complet, nu doar un om moral, ci un om în conformitate cu Dumnezeu. Şi pe lângă că era complet în felul acesta, el era şi „drept“ cu oamenii. „Desăvârşit şi drept“ indicau relaţii, una cu Dumnezeu, cealaltă cu oamenii. Amândouă trebuiau să meargă împreună. O trăsătură importantă era că „se temea de Dumnezeu“. Alta era că „se abătea de la rău“. El îl ocolea, nu vroia să aibă nimic de a face cu răul. Aşa că avem aici teama de Dumnezeu, rădăcina desăvârşirii lui, şi apoi abaterea de la rău, dovada de netăgăduit a faptului că era drept. Apoi citim despre familia lui.
Însă lucrul remarcabil este această mare încercare, cea mai notabilă care a avut vreodată loc pe pământ, afară de cea a lui Hristos. Cu aceasta din urmă cartea lui Iov stă în contrast. Ce avem aici este un om încercat cu putere de Satan. Dar ce sunt toate încercările lui Iov în comparaţie cu cele ale Domnului? Şi nu numai încercările, dar chiar şi sfârşitul lor, când Iov L-a aflat pe Dumnezeu plin de milă şi de îndurare, pe când sfârşitul Domnului Isus în această lume a fost crucea. Iov a fost adus în ţărână în agonie, însă Hristos a fost adus în ţărâna morţii. Domnul vorbeşte despre El Însuşi (Psalm 22) ca despre un vierme, şi ce teribilă judecată a căzut asupra Lui la cruce! Ce a însemnat starea groaznică a trupului lui Iov pe lângă judecata pentru păcatele noastre suferită de Domnul?
Şi mai este ceva. Vom vedea în această carte că Iov şi-a permis să vorbească şi să gândească despre Dumnezeu într-un mod care l-a dezonorat. Nu numai că şi-a blestemat ziua naşterii, lucru care a fost desigur un faliment extrem din care noi putem învăţa multe. Prin ce se remarca Iov mai mult decât oricare în timpul lui? Prin răbdare. „Aţi auzit de răbdarea lui Iov“. Acesta este lucrul în care el a cedat. A devenit nerăbdător cu prietenii lui, şi trebuie să admitem că ei, prin gândurile nepotrivite faţă de el, erau de natură să pună la încercare orice fel de răbdare. Asta fiindcă tot ceea ce gândeau ei era că Iov trebuia să fie vinovat de vreun păcat groaznic necunoscut lor, care cauzase această suferinţă. Aceasta era ideea ortodoxă din acele zile, şi tot ea este şi în zilele noastre. Dacă s-a întâmplat un lucru foarte rău cuiva, trebuie să fie ceva în neregulă cu acel om! Dacă cineva este mult vorbit de rău, se spune: „Nu există fum fără foc“.
Este demn de notat că Dumnezeu a dat această carte cu scopul de a dezrădăcina toată această gândire superficială şi lipsită de har a oamenilor, ca să instaureze alt lucru, cu totul diferit, şi anume că oricare ar fi puterea lui satan, Dumnezeu este la cârmă, şi El este Acela care face ca toate să se întoarcă, în final, spre binecuvântarea celui încercat şi spre slava lui Dumnezeu. Este lucrul uimitor care caracterizează această carte, şi prin urmare nădăjduiesc că vor fi unii din cei de aici care vor deveni mult mai intim familiarizaţi cu ea decât au fost înainte.
Vorbirea mea n-ar avea nici un rost dacă rezultatul n-ar fi acesta. Acesta este scopul meu, şi împreună cu el binecuvântarea sufletelor noastre. Avem aici în mod clar pe Dumnezeu de o parte, pe om şi pe satan de cealaltă. Nu trebuie să vă gândiţi la ideea susţinută de unii că Iov ar fi fost convertit de-abia la sfârşit. Nicidecum! Iov era convertit chiar când Dumnezeu vorbea despre el. Credeţi că Dumnezeu ar fi vorbit despre un om neconvertit în astfel de termeni? „Ai văzut pe slujitorul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ“ (versetul 8). Puteţi înţelege de ce iudeilor nu le plăcea aceasta. Nu era nimeni ca Iov, un om dintre neamuri. Şi totuşi aşa stăteau lucrurile.
Starea cuiva în raport cu Dumnezeu nu stă în cantitatea de adevăr pe care îl cunoaşte, ci în felul cum foloseşte acest adevăr. Veţi găsi oameni care cunosc mult adevăr, însă sunt lipsiţi de orice principiu şi rară teamă de Dumnezeu. Veţi găsi oameni care cunosc mult şi folosesc această cunoştinţă doar spre a se înălţa pe ei înşişi. Câteodată pentru bani, altădată pentru un nume. Însă toate acestea sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Întâlnim aici un om care nu cunoştea şi nu putea cunoaşte prea mult în acele zile, dar care totuşi îşi folosea în modul cel mai potrivit cunoştinţa. Trăia crezând în ceea ce cunoştea, trăia crezând în Dumnezeu Însuşi. Iar rezultatul a fost că nu era nimeni ca el pe pământ - un om desăvârşit şi drept, care se temea de Dumnezeu şi se abătea de la rău.
Vedem deci că Dumnezeu aprobă ceea ce scriitorul inspirat spune despre Iov. Cum am putea deci să gândim că acesta din urmă n-ar fi fost convertit? Asta arată cum oamenii se lasă guvernaţi de anumite noţiuni pe care le au în cap. Ei consideră convertirea a fi îndreptăţire. Dar convertirea nu înseamnă deloc asta. Corect şi în realitate convertirea înseamnă cea dintâi întoarcere către Dumnezeu, atunci când suntem cu mult în urmă, când nu avem o credinţă corectă în răscumpărare, când poate că nu ştim că păcatele ne sunt înlăturate. Totuşi, avem cu adevărat o lumină nouă, ne urâm păcatele, le recunoaştem şi ne întoarcem către Dumnezeu. Este începutul, nu sfârşitul. Mai există, bineînţeles, şi o altă semnificaţie a acestui cuvânt, atunci când ne întoarcem înapoi la Dumnezeu după ce L-am părăsit, dar asta nu este valabilă pentru Iov, fiindcă el nu-L părăsise pe Dumnezeu până în acest moment şi nici după aceea. Se afla, într-adevăr, în cea mai cumplită tulburare, şi nu e de mirare, fiindcă Hristos încă nu venise, iar lucrarea de răscumpărare nu era încă îndeplinită; deci cum putea să aibă el acea pace şi acea libertate pe care noi le putem avea prin credinţa nu numai în Hristos, ci şi în lucrarea Lui împlinită? Iar acesta este unul din scopurile principale ale cărţii: să arate că oricât de bun poate părea un om, dacă este pus la probă cu privire la ceea ce este el însuşi, în propria lui inimă, va cădea. Mă voi ocupa în detaliu de acest subiect într-o altă zi, acum doar l-am amintit în treacăt, deoarece el constituie cheia pentru dificultăţi de tot felul. Dumnezeu este Acela care în realitate ia iniţiativa, şi nu Satan. El face prima mişcare, şi chiar dacă ea a condus la un necaz aşa de grozav asupra lui Iov, totuşi ce mângâiere ar fi fost pentru el să ştie asta! Iov însă n-a ştiut. Cei care ştiu suntem noi, Cuvântul ne descoperă acest lucru, însă el n-a avut idee că înainte ca încercarea să vină peste el pe pământ, se întâmplase ceva în cer cu privire la el.
Credeţi că numai la Iov Se gândeşte Dumnezeu? Credeţi că Dumnezeu nu Se gândeşte la fiecare dintre voi acum, şi aceasta în prezenţa celui rău? Credeţi că ceea ce avem aici a fost ceva cu totul excepţional? Povestirea faptelor, împrejurările şi felul cum s-au derulat lucrurile sunt într-adevăr singulare, însă principiul este acelaşi pentru fiecare credincios. Dumnezeu, în dragostea şi în harul Lui suveran, Îşi găseşte plăcerea în copiii Săi cu mult mai mult decât noi în oricare din copiii noştri. Şi ştiţi ce înseamnă aceasta pentru un părinte. Aşa că Dumnezeu Îşi găseşte plăcerea în voi - nu doar în Iov -, ci în voi. Sunt de acord că nu merităm aceasta; acesta este un lucru cu totul diferit. Dragostea nu se bazează deloc pe merite. Dragostea se revarsă pentru că Dumnezeu este dragoste şi pentru slava Lui în Hristos, Domnul. El este capabil să o facă cu dreptate şi eficient. Dar ce avem noi aici este o suferinţă cutremurătoare înainte ca Hristos şi lumina deplină a lui Dumnezeu să vină. Dumnezeu îngăduise toate acestea, totuşi de la El a pornit totul şi, dacă Dumnezeu începe, cum va termina El? Într-un chip vrednic de Sine Însuşi. Nu este doar o cârpeală sau o încercare de remediere, ci o lucrare radicală de judecată de sine în suflet.
Dumnezeu, în căile Lui minunate, nu aşteaptă nimic de la cel rău. El este cel care începe. Dumnezeu avea un copil al Său, şi atunci când duşmanul subtil, activ şi plin de răutate a venit de la neobositele lui cutreierări de-a lungul şi de-a latul pământului pentru a face rău, Dumnezeu a spus: „Uită-te la slujitorul Meu Iov“. Vrăjmaşul a simţit asta ca o provocare la adresa lui, aşa cum de fapt şi era. Dumnezeu, mai înainte de toate, a impus anumite restricţii, aşa cum procedează El întotdeauna. Îngăduie ca lucrurile să meargă până la un anumit stadiu, şi în cazul acesta stadiul a fost unul extraordinar, ca să constituie o lecţie pentru totdeauna după ce cartea avea să fie scrisă, ca să arunce lumină asupra întregii lupte dintre bine şi rău, pentru fiecare copil al lui Dumnezeu din ziua aceea până astăzi.
„Şi Satan a răspuns Domnului şi a zis: «Oare pentru nimic se teme Iov de Dumnezeu?»“ Adică, este vorba doar de egoism, o face doar pentru interesele lui. De unde judeca satan aceste lucruri? Din el însuşi. Este un lucru periculos să judecăm ceva din noi înşine. Bine este să judecăm din Cuvântul lui Dumnezeu. „Nu l-ai înconjurat Tu cu un gard de protecţie, pe el, casa lui şi tot ce este al lui? Ai binecuvântat lucrul mâinilor lui şi averile lui acoperă ţara. Dar ia întinde-Ţi mâna şi atinge-Te de tot ce are, şi Te va blestema în faţă. Şi Domnul a zis lui satan: «Iată, îţi dau pe mână tot ce are.»“ Dumnezeu i-a îngăduit să încerce. „Numai asupra lui să nu întinzi mâna .“
Aceasta a fost prima încercare. Aici ni se face lumină asupra unui lucru foarte important. Satan s-a arătat înaintea lui Dumnezeu, însă el se ascunde de oameni, ca astfel amăgirea să fie deplină. Citim că, atunci când totul prospera, un sol a venit. Nici un om în acea parte a răsăritului nu era aşa de prosper ca Iov, şi el era omul care trebuia adus în ţărână. Acelaşi lucru şi în privinţa fiilor şi fiicelor lui. Avem o frumoasă imagine de fericire şi de bucurie în familie, lucru în care Dumnezeu Îşi găseşte plăcerea, însă totul s-a prăbuşit împreună cu averea sa. Totul - copiii, cea mai dragă avere a lui Iov - şi de asemenea toate posesiunile lui. „Boii arau şi măgarii păşteau lângă ei, şi o ceată de sabeeni s-a aruncat asupra lor şi i-au luat; au trecut pe slujitori prin ascuţişul săbiei şi numai eu am scăpat ca să-ţi dau de ştire.“ În timp ce vorbea acesta a venit o altă veste - nu despre sabeeni şi nici despre caldeeni. „Focul lui Dumnezeu a căzut din cer şi a ars turmele de oi“. Turmele, desigur, erau mult mai mari în comparaţie cu cirezile, şi au fost toate mistuite împreună cu robii. Şi în timp ce vorbea, a venit un altul şi i-a spus despre caldeeni. Ei erau vrăjmaşi, prădătorii din răsărit la acea vreme, aşa cum sabeenii erau din sud. Şi ei s-au aruncat asupra cămilelor, o parte de mare preţ a averii lui Iov, şi le-au luat. Numai acela scăpase ca să-i dea de ştire despre această nenorocire. A venit apoi ultima lovitură - un vânt care a lovit casa în cele patru colţuri. Nici un vânt obişnuit n-ar fi putut face asta. Şi casa s-a prăbuşit peste cei dinăuntru, omorându-i.
Ce efect au avut toate acestea asupra lui Iov? Foarte puţini oameni convertiţi ar acţiona acum aşa cum a acţionat Iov atunci. „Iov s-a sculat, şi-a sfâşiat mantaua şi şi-a tuns capul. Apoi s-a aruncat la pământ şi s-a închinat“. El era un om bun, plin de îndurare chiar şi faţă de străini. Ce a însemnat pentru el să piardă tot, nu numai averea dar şi pe toţi cei dragi din afara casei lui? Iar el a zis: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce. Domnul a dat şi Domnul a luat; binecuvântat să fie Numele Domnului!“ Nu poţi concepe o mai fericită şi hotărâtă expresie a deplinei evlavii din partea unui suflet adânc încercat. „În toate acestea, Iov n-a păcătuit şi n-a vorbit nimic necuviincios împotriva lui Dumnezeu“.
Următorul capitol aduce în scenă cea de-a doua încercare. Satan a venit din nou; eşuase la primul atac. Acum el spune: „Ah! E vorba de el însuşi. Nu-i pasă prea mult de familia lui, de el însuşi îi pasă lui mult. Propria lui persoană îi este mai aproape decât averea şi de cât toţi copiii“. Prin urmare, în neobosita lui activitate de a transforma totul în rău şi în falsitate, satan spune: „Piele pentru piele! Omul dă tot ce are pentru viaţa lui.” Nu-i pasă aşa de mult de un lucru sau altul, oricât de aproape i-ar fi acesta. Ştiţi că pielea este în exterior. „Dar numai atinge-Te de oasele şi de carnea lui. Atinge-Te de lăuntrul lui, şi vei vedea ce se va întâmpla cu toată evlavia lui! “ Şi Domnul i-a îngăduit şi acest lucru. Doar îl avertizează: „Numai cruţă-i viaţa!“ Dacă Dumnezeu i-ar fi permis lui satan să-l omoare, ar fi pus capăt întregii încercări. Dumnezeu n-a interzis acest lucru ca să-1 cruţe pe Iov. Nu, fiindcă asta era exact ceea ce Iov ar fi dorit. Pentru că el îşi exprima durerea că nu i-a fost îngăduit să moară. A fost, zicea el, un lucru groaznic că i-a fost îngăduit să se nască, ca să ajungă în această stare. De ce oare nu-i permitea Dumnezeu să moară? Asta ar fi fost cea mai mare uşurare pentru el. Era deplin încredinţat că ar fi mers la Dumnezeu. Însă Dumnezeu îngăduia mai departe acest necaz cutremurător, o imagine a celei mai depline suferinţe, a agoniei amare şi a durerii, zi după zi şi noapte după noapte. Şi Iov se afla, aşa cum oamenii îl prezintă, pe o grămadă de cenuşă, scărpinându-se din cap până în picioare.
Mulţi dintre noi ştiu ce înseamnă să ai o durere nesuferită de măsea. Acesta este un lucru mic comparativ - doar o măsea. Şi totuşi mulţi dintre noi am găsit-o greu de suportat. Ei bine, gândi-ţi-vă: nu ca şi cum te-ar durea toate măselele, asta ar fi nimic, ci tot trupul din cap până în picioare, în orice regiune, fară excepţie. Cea mai groaznică boală, dintre cele cunoscute în răsărit. Celui mai evlavios om de pe pământ i s-a îngăduit de către Dumnezeu să sufere de această boală, cu scopul de a-i face un bine cu mult mai mare decât dacă n-ar fi avut niciodată vreunul din aceste necazuri. Lucrul acesta se impune ca o trăsătură importantă a cărţii. Însă, revenind, Iov nici acum nu păcătuieşte. El fusese până acum evidenţiat nu numai prin cea mai mare mărinimie în prosperitate, dar şi prin cea mai exemplară răbdare în necaz. Dacă Dumnezeu ar fi oprit totul aici, n-ar fi fost nici o lecţie. Toate nu s-ar fi întors decât spre slava lui Iov.
Exista totuşi un lucru, de care satan nu ştia nimic, însă pe care Dumnezeu îl cunoştea. Era ceva în inima lui Iov care trebuia scos la iveală, şi lucrul respectiv începe să-şi facă apariţia. Vedem că Dumnezeu stabileşte ca să sosească trei prieteni devotaţi ai lui Iov. Ei aflaseră despre ce s-a întâmplat. În Orient, veştile se răspândesc foarte repede, în special cele rele. Ei ştiau cu toţii că se întâmplase ceva foarte groaznic prietenului lor drag şi respectat, şi din diferite părţi ale ţării se întâlnesc şi vin împreună. Iar necazul lui Iov îi copleşeşte aşa de tare, încât nu pot face nimic altceva decât să plângă, să-şi rupă hainele şi să şadă pe pământ şapte zile fără să-i spună un cuvânt. Ei veniseră să-l mângâie, dar au fost aşa de şocaţi de privelişte încât au început să creadă în inimile lor că Iov trebuie să fie vinovat de ceva foarte îngrozitor. Cum ar fi fost posibil ca Dumnezeu să îngăduie aşa ceva dacă nu ar exista vreun păcat grav, de care ei nu ştiau nimic?
Aici ei erau cu totul greşiţi. Dar chiar acest lucru a produs o mare ruşine lui Iov. Lipsa unui singur cuvânt de milă, lipsa oricărei mângâieri din partea prietenilor săi, a produs ceea ce se întâmplă adesea. Un om va suporta necazul şi va îngenunchia sub apăsarea lui când este singur, dar când alte persoane vin, de la care el aşteaptă simpatie, iar ele, din contră, îi arată neîncredere, atunci se întâmplă ce s-a întâmplat cu Iov. El nu L-a blestemat pe Dumnezeu, n-a căzut în cursa în care diavolul a crezut că o să cadă, ci şi-a blestemat ziua naşterii, şi-a blestemat soarta. Nu spun că asta a fost bine, totuşi cu privire la acest lucru şi-a deschis Iov gura. După şapte zile de tăcere, şapte zile de totală stupefacţie la vederea enormităţii suferinţelor prietenului lor drag, nu trebuie să fim surprinşi că până la urmă Iov a izbucnit.
Nu este nevoie să intru în fiecare amănunt al capitolului, fiindcă totul se rezumă la aceasta: „Să piară ziua în care m-am născut şi noaptea care a zis: «S-a conceput un băiat!» Ziua aceea să fie întunecime.“ Şi astfel se exprimă el în continuare într-un limbaj poetic elevat, de o mare încărcătură emoţională. Acesta este adevăratul caracter al poeziei de cea mai bună factură: un limbaj al simţământului adânc şi al emoţiei. Iar Iov izbucneşte în acest limbaj - un fel de proză poetică pe care cartea o poartă până spre sfârşit. Lucrul proeminent aici este faptul că-şi plânge soarta lui îngrozitoare, că a fost lăsat să vină pe lume ca să sufere asemenea lucruri. Unde vedeţi aşa ceva în Hristos? „Pentru aceasta am venit.“ Domnul o acceptă. El simţea, simţea adânc, era tulburat în duh. A simţit suferinţa, însă a acceptat-o. Pentru asta venise. Dar nu aşa a fost cu Iov. El nu putea înţelege - măcar că suferinţele lui nu se puteau compara cu cele ale lui Hristos - de ce un Dumnezeu sfânt îngăduie asemenea suferinţe. Era inexplicabil pentru el.
Astfel că, până la sfârşitul capitolului, această idee este prezentată din diferite puncte de vedere, într-o manieră foarte frumoasă. Aţi observat prin urmare că nu intru în fiecare verset în amănunţime. Aşa ceva mi-ar lua destul de mult timp. Voi reda însă ceea ce cred că poate pune în evidenţă gândul lui Dumnezeu, atât cât l-am perceput eu, pentru a fi de ajutor astfel celor care n-au cântărit pe deplin lecţiile oferite de Dumnezeu în această carte. Aşa că am să abordez fiecare secţiune a cărţii: „atacul“, ca să zic aşa, sau insinuarea şi blamările prietenilor lui Iov; cuvântările lor şi răspunsul lui Iov. Voi aborda acestea de-a lungul cărţii până vom ajunge acolo unde cu toţii sunt aduşi la tăcere. Iov are ultimul cuvânt, prietenii lui tac şi un alt personaj intră în scenă. Iar după aceasta Domnul apare ca arbitru al acestei mari dezbateri. Şi, în final, rezolvarea întregii situaţii: Iov restabilit după ce îşi recunoaşte greşeala. O recunoaşte pe deplin, lucru pe care prietenii lui nu l-au făcut. Ei nu erau zdrobiţi aşa cum Iov era, şi au fost dovediţi cu totul greşiţi, având în final nevoie de rugăciunea şi de mijlocirea lui Iov pentru a fi izbăviţi. Vom vedea acest lucru la sfârşit.