comori.org
comori.org

Capitolul 11

J. N. Darby

Trei dovezi ale faptului că Dumnezeu n-a lepădat pe poporul Său

Prin urmare, se ridică imediat întrebarea: A lepădat deci Dumnezeu pe poporul Său? Răspunsul îl reprezintă capitolul 11. Apostolul oferă trei dovezi că lucrurile nu stăteau aşa. În primul rând, el însuşi era un israelit; există o rămăşiţă pe care Dumnezeu a păstrat-o, precum în zilele lui Ilie – o dovadă a favorii constante a Domnului, a interesului pe care El îl manifestă faţă de poporul Său, chiar atunci când ei sunt necredincioşi; aşa încât, atunci când un proroc, cel mai credincios şi mai energic dintre ei, nu ştia şi nu vedea şi pe altcineva care să fi rămas credincios lui Dumnezeu alături de el, Dumnezeu Îşi avea ochii asupra rămăşiţei care nu-şi plecase genunchiul înaintea lui Baal. În al doilea rând, chemarea neamurilor şi înlocuirea lui Israel cu ele nu însemna lepădarea definitivă a acestuia în planurile lui Dumnezeu; căci El făcuse acest lucru pentru a-l provoca pe Israel la gelozie. Ceea ce se întâmplase deci nu era în vederea lepădării lor. În cel de-al treilea rând, Domnul avea să vină din Sion şi să îndepărteze nelegiuirile de la Iacov. Ceea ce apostolul sau, mai degrabă, Duhul Sfânt spune aici trebuie privit mai în detaliu.

Alegerea suverană a harului în timpul lui Ilie

Pavel, citând cazul lui Ilie, arată că, atunci când Israel era într-o aşa stare că până şi Ilie a pledat împotriva lui, Dumnezeu totuşi nu-i lepădase, ci Îşi păstrase pentru Sine şapte mii de bărbaţi. Aceasta era alegerea harului suveran. La fel stăteau lucrurile acum. Însă totul era prin har, nu prin fapte. Cei aleşi deci au obţinut binecuvântarea, iar restul au fost orbiţi, după cum este scris: „Dumnezeu le-a dat un duh de adormire“ etc.

Israel provocat la gelozie prin favoarea lui Dumnezeu arătată neamurilor

Alunecaseră ei deci ca să cadă? Nu! Ci, prin căderea lor, mântuirea a venit către neamuri pentru a-l provoca pe Israel la gelozie – o a doua dovadă că nu se avea în vedere lepădarea lui. Dar dacă împuţinarea şi căderea lui Israel au fost o binecuvântare pentru neamuri, ce avea să fie plinătatea întoarcerii lor? Dacă cele dintâi roade sunt sfinte, atunci şi plămădeala este; dacă rădăcina este sfântă, şi ramurile sunt. În ce priveşte şirul continuu al celor care se bucură de făgăduinţe în această lume, Avraam este rădăcina, şi nu neamurile; Israel reprezenta tulpina şi ramurile naturale. Şi acum se arată ceea ce s-a întâmplat cu măslinul bun al făgăduinţei în această lume, a cărui rădăcină este Avraam (Dumnezeu Însuşi fiind sursa frunzelor şi a roadelor), iar Israel, tulpina şi ramurile. Existaseră câteva ramuri rele şi fuseseră tăiate; iar altele, dintre neamuri, fuseseră altoite în locul lor, bucurându-se astfel de grăsimea caracteristică pomului făgăduinţei. Însă ele, care erau din măslinul sălbatic, fuseseră altoite pe principiul credinţei. Multe dintre ramurile israelite, moştenitoare de drept ale făgăduinţelor, fuseseră tăiate din pricina necredinţei; căci atunci când împlinirea promisiunilor le-a fost oferită, ele au respins-o. Ele se sprijineau pe propria lor dreptate şi dispreţuiau bunătatea lui Dumnezeu. Astfel neamurile, făcute părtaşe promisiunilor, stăteau pe principiul credinţei. Dacă însă abandonau acest principiu, ele îşi pierdeau locul în pomul făgăduinţei, aşa cum iudeii necredincioşi şi-l pierduseră pe al lor. Bunătatea avea să fie partea lor în această dispensaţie a cârmuirii lui Dumnezeu, în ce-i priveşte pe cei care aveau parte de făgăduinţele Lui, dacă ei rămâneau în această bunătate; dacă nu, aveau să fie tăiaţi. Aceasta se întâmplase iudeilor; avea să fie la fel cu neamurile, dacă acestea nu rămâneau în acea bunătate. Aşa este cârmuirea lui Dumnezeu cu privire la ceea ce reprezintă pomul Său pe pământ. Exista însă un plan al lui Dumnezeu împlinit prin toate aceste căi, anume orbirea parţială a lui Israel (căci ei nu erau lepădaţi), până când toate neamurile care trebuiau să aibă parte de binecuvântarea din aceste zile aveau să intre în posesia ei. După aceasta, Israel avea să fie mântuit ca întreg; nu va mai fi vorba de indivizi cruţaţi şi adăugaţi adunării, în care Israel nu mai avea loc ca naţiune; ci vor fi mântuiţi ca întreg, ca popor. Hristos va veni din Sion, care reprezenta aşezământul puterii Sale, şi va înlătura nelegiuirea de la Iacov, Dumnezeu iertându-le toate fărădelegile.

Planurile imuabile ale lui Dumnezeu şi promisiunile faţă de evrei împlinite în îndurare

Aceasta este cea de-a treia dovadă că Israel nu era lepădat. Căci, deşi vrăjmaşi în ce priveşte evanghelia în timpul prezent, ei sunt încă iubiţi din pricina părinţilor lor. Căci ceea ce Dumnezeu a ales şi a chemat, El nu mai leapădă. El nu Se căieşte de planurile Sale, nici de chemarea prin care le pune în aplicare. Însă, dacă planul lui Dumnezeu rămâne neschimbat, felul în care el este împlinit scoate la iveală înţelepciunea minunată a lui Dumnezeu. Neamurile se aflaseră de mult timp în neascultare şi în necredinţă. Dumnezeu intervine în har. Iudeii s-au opus acţiunilor acestui har. Ei au pierdut orice drept la făgăduinţe din pricina acestei necredinţe, aşa încât trebuie să primească efectul promisiunii pe temeiul purei îndurări şi al harului suveran al lui Dumnezeu*, în acelaşi fel ca neamurile. Căci Dumnezeu îi închisese pe toţi în necredinţă, pentru ca doar îndurarea să fie soluţia pentru toţi. De aceea apostolul exclamă: „O, adânc al bogăţiilor şi al înţelepciunii!“. Promisiunile sunt împlinite, iar pretenţia la dreptatea omenească este înlăturată; iudeii, care au pierdut totul, primesc totul pe temeiul bunătăţii lui Dumnezeu. Aparenta pierdere de către ei a tuturor lucrurilor constituie doar mijlocul de a primi toate din partea harului suveran, în loc de a le avea în virtutea dreptăţii omeneşti sau a unei promisiuni pe care n-ar fi pierdut-o. Totul este har; iar Dumnezeu este mereu credincios, şi aceasta în ciuda necredincioşiei omului. Omul este binecuvântat; iudeul primeşte efectul făgăduinţei; însă şi unul şi celălalt trebuie să pună aceasta în seama purei îndurări a lui Dumnezeu. Nu avem nimic despre Adunare aici; este vorba doar de pomul făgăduinţei şi de cei care în virtutea poziţiei lor au parte succesiv de făgăduinţele care ţin de mărturia pe pământ. Iudeii necredincioşi n-au fost niciodată tăiaţi din Biserică, pentru simplul motiv că n-au făcut niciodată parte din ea. Ei fuseseră în poziţia de moştenitori naturali ai dreptului la făgăduinţe. Adunarea nu este măslinul iudeilor după carne, aşa încât ei să fie din nou altoiţi în ea. Nimic nu poate fi mai limpede: şirul celor care aveau drept la făgăduinţe de la Avraam încoace era reprezentat de Israel; unele dintre ramuri au fost atunci tăiate. Pomul făgăduinţei rămâne pe pământ; neamurile sunt altoite în el în locul iudeilor, apoi ele devin necredincioase (mai exact, aşa se presupune), şi vor fi la rândul lor tăiate, iar iudeii, reaşezaţi în vechiul măslin, potrivit promisiunilor şi cu scopul de a se bucura de ele; însă totul se datorează purei îndurări. Este clar că nu prin evanghelie obţin ei binecuvântarea; căci, în ce priveşte evanghelia, sunt vrăjmaşi din pricina neamurilor; în ce priveşte alegerea, sunt iubiţi din pricina părinţilor.


* Versetul 31 trebuie tradus: „Tot aşa şi aceştia n-au crezut acum în îndurarea arătată vouă, ca să primească şi ei îndurare“ (sau, ca să fie şi ei obiecte ale îndurării). Astfel iudeii au devenit obiecte ale îndurării, după ce au pierdut acest drept la făgăduinţe. Dumnezeu nu va eşua însă în a le împlini. El le acordă efectul acestor făgăduinţe în îndurare, la sfârşit, după ce va intra numărul deplin al neamurilor.

Privilegiile şi responsabilitatea care ţin de locul binecuvântării

Mai remarcaţi aici un principiu important: beneficierea de privilegii prin poziţie ne face responsabili pentru ele, fără să se spună dacă individul este născut din nou. Ramura iudaică s-a aflat în pomul făgăduinţei şi a fost tăiată; la fel neamurile. N-a fost nimic vital sau real; ci ei s-au aflat în locul binecuvântării, „părtaşi la rădăcina şi grăsimea măslinului“, prin faptul că au fost altoiţi în el.

Aceste comunicări ale gândului lui Dumnezeu sfârşesc această porţiune a cărţii, anume cea în care apostolul reconciliază harul suveran arătat păcătoşilor (punându-i pe toţi la acelaşi nivel în ruina comună a păcatului) cu privilegiile speciale ale poporului Israel, bazate pe credincioşia lui Dumnezeu. Ei pierduseră tot ceea ce însemna drept la aceste privilegii. Dumnezeu avea să-Şi îndeplinească făgăduinţele în har şi prin îndurare.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *