comori.org
comori.org

Capitolul 10

J. N. Darby

Dragostea apostolului pentru poporul lui

După ce a atins acest subiect, apostolul, care îşi iubea profund naţiunea ca popor al lui Dumnezeu, îşi varsă inima cu privire la doctrina care era o piatră de poticnire pentru ei. Dorinţa lui, scopul afecţiunii inimii sale, era mântuirea lor. Reprezentând subiectul afecţiunilor sale, ei erau îmbrăcaţi în ochii lui cu râvna lor pentru Dumnezeu, aşa lipsită de pricepere cum era ea; din nefericire lipsită de pricepere în ceea ce Dumnezeu învăţa. Necunoscând dreptatea lui Dumnezeu, ei căutau în râvna lor să-şi stabilească propria dreptate şi nu se supuneau celei a lui Dumnezeu. Căci Hristos este sfârşitul legii pentru îndreptăţirea oricăruia care crede. Acolo se găsea dreptatea lui Dumnezeu, şi tot acolo piatra de poticnire pentru Israel.

Felul remarcabil în care apostolul citează Deuteronom 30

Cu toate acestea, apostolul îşi prezintă argumentul cu claritate şi tărie. Îl prezintă privit din punctul lui de vedere; însă cartea Deuteronom îi oferă o dovadă neaşteptată în sprijinul acestui mare principiu. El citează un pasaj din această carte care vorbeşte despre starea lui Israel, atunci când ei aveau să încalce legea şi să sufere consecinţele. „Lucrurile ascunse“, spusese legiuitorul, „sunt ale lui Dumnezeu; însă cele descoperite“ sunt pentru popor (Deuteronom 29:29 ). Cu alte cuvinte, legea era dată ca o condiţie pentru accesul la binecuvântare, lucru clar şi pozitiv. Ceea ce Dumnezeu putea face în har, atunci când Israel avea să se afle sub consecinţele legii încălcate, rămânea în sfera tainică a voii Lui supreme. În consecinţă, un alt principiu este descoperit cu limpezime, anume că, atunci când împlinirea legii devenea imposibilă şi când Israel avea să fie alungat din ţară fiindcă încălcase această lege, dacă inima lor se întorcea către Dumnezeu în ţara aceea îndepărtată, El avea să-i primească. Totul era terminat, în ce priveşte legea, ca o condiţie a relaţiei cu Dumnezeu. Israel era alungat potrivit cu capitolul la care privim (Deuteronom 30 ) – era Lo-Ami, nu mai era poporul lui Dumnezeu. Mărturia lui Dumnezeu era totuşi adresată lor; ei se puteau întoarce la El în duh şi prin credinţă. De acum nu mai era lege, ci credinţă. Dar, spune apostolul, dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că Hristos este Obiectul ei. Niciun iudeu n-ar fi tăgăduit faptul că mărturia lui Dumnezeu reprezenta nădejdea oricărui israelit adevărat atunci când totul era ruinat.

Prin urmare, acest pasaj din Deuteronom – când Moise încheie cu legea şi arată alte planuri ale lui Dumnezeu, şi pe ele întemeiază principiul de întoarcere în inimă la Dumnezeu când totul s-a sfârşit în ce priveşte legea, iar Israel se află într-un loc unde ar fi imposibil să o ţină, fiind în captivitate printre neamuri – acest pasaj are deci o semnificaţie remarcabilă în argumentaţia apostolului; şi faptul că el este citat constituie o dovadă extraordinară că Duhul Sfânt este cel care acţionează în acest raţionament al lui Pavel. Apostolul este cel care-L introduce pe Hristos în acest context; însă combinaţia adevărurilor despre diferitele poziţii ale lui Israel, a legii şi a întoarcerii în inimă atunci când ei erau pierduţi sub lege – o combinaţie a cărei piatră de căpătâi era Hristos – înfăţişează o vedere cuprinzătoare a unităţii căilor lui Dumnezeu, din punct de vedere moral şi în dispensaţiile Lui, de care doar Duhul lui Dumnezeu este capabil şi care în mod evident exprimă gândurile Lui. A se vedea Deuteronom 29 (la sfârşit) şi 30.

Cuvântul credinţei crezut în inimă

Deci ceea ce apostolul vestea este cuvântul credinţei ca nădejde a lui Israel – anume că, dacă cineva Îl mărturisea cu gura sa pe Domnul Isus şi credea în inima lui că Dumnezeu Îl înviase dintre cei morţi, avea să fie mântuit. O afirmaţie scumpă, simplă, pozitivă şi certificată, dacă mai era nevoie, de mărturia Vechiului Testament: „Oricine crede în El nu va fi dat de ruşine“. Cuvintele „inimă“ şi „gură“ sunt în contrast cu legea. În cazul pe care cartea Deuteronom îl presupune, Israel nu avea posibilitatea să împlinească legea; dar cuvântul Dumnezeului lor, le spune Moise, putea fi în inima şi în gura lor. Astfel că acum pentru iudeu (ca şi pentru oricine altcineva) rămânea un singur mijloc de apropiere de Dumnezeu: credinţa cu inima.

Observaţi că nu se spune: „Dacă iubeşti în inima ta“, sau: „Dacă inima ta este ceea ce ar trebui să fie înaintea lui Dumnezeu“, ci: „Dacă crezi în inima ta“. Un om crede cu inima atunci când crede cu o inimă interesată în lucrul respectiv. Afecţiunile lui fiind angajate pentru adevăr, el doreşte, atunci când harul îi este prezentat, ca ceea ce i se spune să fie adevărul. Doreşte acest lucru şi în acelaşi timp nu se îndoieşte de el. Nu în partea pe care o are în lucrul respectiv îşi întemeiază el credinţa, ci în însuşi adevărul lucrului, considerându-l, aşa cum am spus, ca important pentru sine însuşi. Nu starea afecţiunilor lui (o chestiune cu totul importantă, la locul ei) este subiectul aici, ci importanţa şi adevărul a ceea ce este prezentat prin Cuvânt – importanţa pentru cel ce crede, ca având nevoie de lucrul respectiv pentru mântuirea sa, mântuire de care simte nevoie şi de care ştie că nu se poate lipsi – un adevăr de care este sigur, ca de mărturia lui Dumnezeu Însuşi. Dumnezeu îi spune unui astfel de om că mântuirea îi aparţine, dar nu aceasta este ceea ce el trebuie să creadă, ci este doar ceea ce Dumnezeu declară oricăruia care crede.

Credinţa din inimă manifestată prin mărturisirea cu gura

Mai mult, această credinţă este manifestată prin dovada pe care o dă despre sinceritatea ei: mărturisirea numelui lui Hristos. Dacă cineva ar fi convins că Isus este Hristosul şi ar refuza să-L mărturisească, atunci convingerea lui n-ar sluji decât să-l condamne mai mult. Credinţa din inimă produce mărturisirea cu gura; mărturisirea cu gura este dovada sincerităţii credinţei, a onestităţii, în sensul dreptului pe care Domnul îl are asupra noastră în har. Este mărturia pe care Dumnezeu o cere în exterior. Înseamnă a sufla în trâmbiţă pe pământ înaintea vrăjmaşului (Numeri 10 ). Înseamnă să spui că Hristos a biruit şi că totul Îi aparţine de drept. Este o mărturie care-L face pe Dumnezeu să intervină ca răspuns faţă de mărturisirea numelui lui Isus. Ea nu generează îndreptăţirea, ci reprezintă recunoaşterea publică a lui Hristos şi astfel dă expresie credinţei prin care se dobândeşte dreptatea lui Dumnezeu, aşa încât să se poată spune: „El crede în Hristos pentru mântuire; are credinţa care îndreptăţeşte“.

El ne-a iubit întâi; favoarea lui Dumnezeu nu depinde de afecţiunile sufletului

Am intrat aici puţin mai mult în detalii, deoarece sensul expresiei „a crede cu inima“ este un punct care creează nedumerire pentru om; o nedumerire cu atât mai mare, cu cât inima este sinceră şi mai persistă unele urme de necredinţă şi de dreptate personală. Este imposibil ca un suflet trezit să nu simtă necesitatea de a avea o inimă dreaptă şi întoarsă către Dumnezeu; şi, de aici, nesupunându-se dreptăţii lui Dumnezeu, el consideră favoarea lui Dumnezeu ca fiind dependentă de starea afecţiunilor lui, în timp ce Dumnezeu ne-a iubit pe când noi eram încă păcătoşi. Starea afecţiunilor noastre este foarte importantă; însă ea presupune o relaţie deja existentă, potrivit căreia iubim. Noi iubim fiindcă suntem iubiţi de Dumnezeu. Dragostea Lui a făcut ceva – a făcut ceva potrivit cu necesităţile noastre şi cu slava divină. Ea L-a dat pe Isus; şi Isus a împlinit ceea ce era necesar, astfel ca noi să putem avea parte de dreptatea divină. Şi astfel El i-a aşezat pe toţi cei care (recunoscând că sunt păcătoşi pierduţi) cred în El, în relaţia sigură de copii şi de suflete îndreptăţite înaintea lui Dumnezeu, potrivit cu perfecţiunea lucrării lui Hristos. Mântuirea aparţine unui astfel de suflet în conformitate cu declaraţia lui Dumnezeu Însuşi. Iubit cu o aşa dragoste, mântuit printr-un astfel de har, bucurându-se de o asemenea favoare, el nu are altceva de făcut decât să cultive afecţiuni potrivite cu darul lui Isus şi cu cunoaşterea pe care o are despre El şi despre bunătatea Lui.

Nicio deosebire în ce priveşte starea de ruină a celor păcătoşi; nicio deosebire în ce priveşte bogăţiile îndurării

Este evident că, dacă se spune „oricine“ crede în Isus, cel dintre neamuri are aceeaşi parte ca şi iudeul. Nu este nicio diferenţă; acelaşi Domn este bogat în îndurare faţă de toţi cei care-L cheamă. Este minunat să vezi această expresie, „Nu este nicio deosebire“, repetată aici. Apostolul o folosise înainte cu adăugirea „căci toţi au păcătuit“. Păcatul, aşază pe toţi oamenii la acelaşi nivel în ruină înaintea lui Dumnezeu. Însă de asemenea nu este nicio diferenţă, „căci acelaşi Domn al tuturor este bogat în îndurare faţă de toţi“, căci oricine cheamă numele Lui va fi mântuit.

Dumnezeul cel viu şi adevărat, proclamat către naţiuni

Pe această declaraţie apostolul întemeiază un alt argument, prin intermediul căruia justifică acele căi ale lui Dumnezeu care erau împlinite în slujirea sa. Scripturile iudeilor declarau că oricine chema Numele Domnului avea să fie mântuit. Iudeii erau de acord că neamurile nu cunoşteau Numele adevăratului Dumnezeu. Era nevoie, prin urmare, ca El să fie proclamat, pentru ca ei să-L poată chema şi astfel întreaga slujire a apostolului era justificată. În consecinţă, era scris: „Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc evanghelia păcii“. Căci, tratând aceste chestiuni privitoare la iudei, el în mod natural se sprijină pe autoritatea propriilor lor Scripturi.

Însă el aplică acest principiu pentru evanghelizare atât iudeilor, cât şi neamurilor (căci legea n-a reprezentat proclamarea veştii bune). El îl citează pe Isaia în acelaşi scop. Exista o vestire – un adevăr predicat în felul acesta – pe care Israel n-o crezuse; aşa încât trebuia să existe credinţă într-un adevăr astfel proclamat, în cuvântul vestit. Versetul 18 prezintă o anume dificultate. Este sigur că apostolul intenţionează să explice faptul că avusese loc o proclamare a adevărului din partea lui Dumnezeu. Israel era fără scuză, căci vestea se întinsese peste tot; cuvintele care-L vesteau pe Dumnezeu ajunseseră până la marginile pământului. Prin urmare, mărturia nu era limitată la iudei. Neamurile o auziseră peste tot. Lucrul acesta este clar. Însă oare apostolul doar împrumută cuvintele Psalmului 19 (care în pasajul citat au aplicaţie la mărturia creaţiei), sau se referă chiar la mărturia naturii înseşi? Cred că el foloseşte pasajul ca să arate că Dumnezeu avea neamurile în vedere în mărturiile Sale; că El doreşte să sugereze acest lucru printr-un citat din propriile lor Scripturi, anume că nu doar ei, iudeii, au auzit, ci că mărturia a ajuns peste tot şi că acesta era gândul lui Dumnezeu. Pavel nu citează pasajul ca o profeţie a ceea ce avea loc în vremea harului; el împrumută cuvintele din psalm pentru a arăta că această mărturie universală era în gândul lui Dumnezeu, indiferent de mijloacele pe care le întrebuinţa pentru a da această mărturie. Şi apoi, precizând acest lucru în special pentru iudei, el adaugă: „N-a ştiut Israel?“. Nu fusese oare poporul încunoştinţat de această cuprindere a neamurilor, de mărturia proclamării harului către ele, de primirea mărturiei de către ele, aşa încât să fie aduse în relaţie cu Dumnezeu? Ba da; Moise spusese deja că Dumnezeu îl va provoca pe Israel la gelozie printr-un popor fără cunoştinţă. Iar Isaia vorbise cu îndrăzneală, declarând solemn că Dumnezeu va fi găsit de un popor care nu-L căuta; iar cu privire la Israel, că toată ziua Îşi întinsese mâinile către un popor răzvrătit şi neascultător; într-un cuvânt, că neamurile aveau să-L găsească, în timp ce Israel va fi corupt şi neascultător. Astfel, mărturia dată despre poziţiile lor – deşi apostolul o abordează gradat şi cu calm – este distinctă şi solemnă: neamurile sunt primite; Israel este în vrăjmăşie.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *