comori.org
comori.org

Capitolul 9

J. N. Darby

Cum poate fi împăcată mântuirea oricărui om cu promisiunile speciale făcute de Dumnezeu evreilor

Mai rămânea o chestiune importantă de dezbătut, anume cum putea această mântuire, comună iudeilor şi neamurilor, deopotrivă înstrăinaţi de Dumnezeu – această doctrină cum că nu exista nicio diferenţă între ei – să fie împăcată cu făgăduinţele speciale făcute iudeilor. Dovada vinei şi a ruinei lor sub lege nu afecta făgăduinţele unui Dumnezeu credincios. Urma apostolul să declare că aceste promisiuni erau anulate pentru a introduce binecuvântarea neamurilor? Au fost oameni care n-au ezitat să-l acuze pe apostol că-şi dispreţuia poporul şi privilegiile acestuia. Capitolele 9, 10 şi 11 constituie un răspuns la această întrebare; şi, cu o rară şi admirabilă perfecţiune, ele arată poziţia lui Israel vizavi de Dumnezeu şi de evanghelie. Acest răspuns deschide o uşă largă pentru înţelegerea căilor lui Dumnezeu.

Suveranitatea lui Dumnezeu dovedită în familia lui Avraam

Apostolul începe prin a-şi afirma interesul deplin pentru binecuvântarea lui Israel. Starea lor era o sursă de durere necurmată pentru el. Departe de a-i dispreţui, el îi iubea la fel de mult cum îi iubise Moise. Dorise chiar să fie despărţit de Hristos pentru ei*. El recunoaşte că le aparţineau toate privilegiile acordate lor de Dumnezeu până atunci. Însă nu admite că cuvântul lui Dumnezeu ar fi eşuat (versetele 4-6); apoi prezintă pe larg dovada suveranităţii libere a lui Dumnezeu, conform căreia, fără să afecteze promisiunile făcute iudeilor, El putea primi şi neamurile în binecuvântare potrivit cu alegerea Sa.


* A se citi în acest pasaj: „Am dorit“. Moise, în durerea lui, spusese: „Şterge-mă din cartea Ta!“ (Exod 32:32 ). Pavel nu fusese mai prejos decât el în dragostea sa pentru popor.

În primul rând, acest adevăr s-a manifestat în familia lui Avraam însuşi. Iudeii pretindeau dreptul lor exclusiv la făgăduinţe în virtutea descendenţei din Avraam şi susţineau că doar lor li se cuveneau aceste promisiuni, fiindcă se trăgeau din el. Însă nu toţi cei din Israel sunt Israel. Şi nici nu erau toţi copii doar fiindcă erau sămânţa lui Avraam. Căci în cazul acesta ar fi trebuit să fie inclus şi Ismael; însă iudeii nici măcar nu voiau să audă de aceasta. Prin urmare, Dumnezeu era suveran. Dar s-ar fi putut afirma că Agar era o roabă. Cazul lui Esau însă excludea şi această obiecţie. Aceeaşi mamă, Rebeca, născuse doi fii dintr-un singur tată, iar Dumnezeu îl alesese pe Iacov şi îl respinsese pe Esau. Prin urmare, pe principiul suveranităţii şi al alegerii hotărâse Dumnezeu ca sămânţa să fie chemată din familia lui Isaac. Şi, înainte ca Esau şi Iacov să se nască, Dumnezeu a declarat că cel mai în vârstă va sluji celui mai tânăr. Iudeii deci trebuiau să admită suveranitatea lui Dumnezeu în acest punct.

Suveranitatea exercitată faţă de Israel în îndurare şi faţă de faraon în judecată

Era deci Dumnezeu nedrept (versetul 14)? El Şi-a declarat limpede către Moise suveranitatea Sa, ca un principiu, în ce priveşte binele. Acesta este primul dintre toate drepturile Sale. Însă în ce împrejurare Şi-a exercitat El acest drept? Într-o împrejurare în care a fost pus în discuţie dreptul lui Israel la binecuvântare, drept de care iudeii căutau să se prevaleze. Tot Israelul ar fi trebuit să fie nimicit dacă Dumnezeu ar fi acţionat pe principiul dreptăţii; numai suveranitatea lui Dumnezeu putea constitui o uşă de scăpare. Dumnezeu S-a refugiat, ca să zicem aşa, pe tărâmul suveranităţii Sale pentru a putea cruţa pe cine voia, şi astfel a cruţat El pe Israel (dreptatea i-ar fi condamnat pe toţi din popor, aşa cum erau ei strânşi în jurul viţelului de aur ca să i se închine). Această imagine ilustrează latura îndurării; cea cu faraon, latura judecăţii. Vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al poporului Său tratase cerinţele lui Dumnezeu cu dispreţ, înălţându-se cu mândrie împotriva Lui – „Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui? … Nu voi lăsa pe Israel să plece“ (Exod 5:2 ). Faraon fiind în această stare de răzvrătire, Domnul îl foloseşte ca să dea un exemplu despre mânia şi judecata Sa. Astfel El arată îndurare cui vrea şi împietreşte pe cine vrea (versetele 17,18). Omul se plânge de aceasta, aşa cum se plânge şi de harul care îndreptăţeşte fără plată.

Afirmarea drepturilor lui Dumnezeu

În privinţa drepturilor, să le comparăm pe cele ale lui Dumnezeu cu cele ale creaturii Lui care a păcătuit împotriva Sa. Cum poate omul, care este făcut din ţărână, să îndrăznească să vorbească împotriva lui Dumnezeu? Olarul are autoritate să facă ce vrea cu lutul. Nimeni nu poate spune lui Dumnezeu: „Ce faci?“. Suveranitatea lui Dumnezeu este cel dintâi dintre toate drepturile, temelia lor şi a întregii moralităţi. Dacă Dumnezeu nu este Dumnezeu, atunci ce este? Esenţa problemei este aceasta: Dumnezeu îl judecă pe om, sau omul pe Dumnezeu? Dumnezeu poate face tot ceea ce doreşte. El nu poate fi judecat. Acesta este dreptul Lui. Însă, când apostolul prezintă în fapt cele două cazuri, mânia şi harul, el Îl descrie pe Dumnezeu ca arătând îndelungă răbdare către nişte vase deja pregătite (de ele însele) pentru mânie, cu scopul de a da la sfârşit oamenilor un exemplu despre mânia manifestată în executarea dreptăţii Sale; apoi Dumnezeu este descris ca manifestându-Şi slava în vase ale îndurării pe care El le-a pregătit pentru slavă. Prin urmare, sunt trei puncte stabilite cu o exactitate uimitoare: 1. autoritatea de a face orice, nimeni neavând dreptul să spună nici măcar un cuvânt; 2. minunata răbdare faţă de cei nelegiuiţi, asupra cărora, în cele din urmă, mânia Sa se va abate; 3. descoperirea slavei Sale în vase pe care El Însuşi le-a pregătit, prin îndurare, pentru slavă şi pe care le-a chemat fie dintre iudei, fie dintre neamuri, potrivit cu declaraţia lui Osea.

Suveranitatea lui Dumnezeu înlătură pretenţiile iudeilor de a avea parte în mod exclusiv la binecuvântare

Învăţătura stabilită aici este deci suveranitatea lui Dumnezeu ca argument împotriva pretenţiilor iudeilor cu privire la posedarea în mod exclusiv a tuturor promisiunilor, ca fiind descendenţi din Avraam; căci, printre descendenţii lui, câţiva fuseseră excluşi prin exercitarea acestei suveranităţi; şi, cu ocazia viţelului de aur, doar suveranitatea îi cruţase pe cei care pretindeau dreptul de descendenţi. Era necesar, prin urmare, ca iudeul să recunoască această suveranitate, altfel ori ar fi trebuit să admită că şi edomiţii au drepturi depline şi, la fel, ismaeliţii, ori să renunţe el însuşi la aceste drepturi, din moment ce doar familia lui Moise şi cea a lui Iosua ar fi trebuit probabil să fie cruţate atunci când poporul s-a dedat idolatriei. Dacă însă rezolvarea stătea în suveranitatea lui Dumnezeu, El o putea exercita acum şi în favoarea neamurilor, ca în cazul iudeilor. Dumnezeu cheamă pe cine vrea.

Felul distinct în care Petru şi Pavel citează din profetul Osea

Dacă privim atent la aceste citate din Osea, vom descoperi că Petru, care scrie în exclusivitate iudeilor convertiţi, foloseşte doar pasajul de la sfârşitul capitolului 2, unde Lo-Ami şi Lo-Ruhama devin Ami şi Ruhama. Pavel citează şi el de la sfârşitul capitolului 1, unde scrie: „În locul unde li s-a zis: „Nu sunteţi poporul Meu“, li se va zice (nu poporul Meu, ci) fii ai Dumnezeului Celui viu“. Acest din urmă pasaj el îl aplică neamurilor chemate prin har.

Însă şi alte pasaje din proroci confirmă pe deplin judecata pe care apostolul o pronunţă prin Duhul asupra iudeilor. Isaia declară solemn că, dacă Dumnezeu nu le-ar fi lăsat o mică rămăşiţă, ar fi ajuns ca Sodoma şi Gomora; numeros aşa cum era poporul, totuşi doar o mică rămăşiţă avea să fie mântuită; căci Dumnezeu urma să împlinească pe deplin şi repede pe pământ cuvântul Său. Iată cum stăteau lucrurile din punct de vedere moral: neamurile căpătaseră prin credinţă dreptatea pe care nu o căutaseră; iar Israel, căutând s-o obţină prin împlinirea unei legi, nu căpătase această dreptate. De ce? Fiindcă o căutau nu prin credinţă, ci prin faptele legii. Căci ei se loviseră de piatra de poticnire (adică de Hristos), după cum este scris: „Iată, pun în Sion o Piatră de poticnire şi o Stâncă de cădere; şi cine crede în El nu va fi dat de ruşine“ (versetele 30-33).

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *