Nicio condamnare; o poziţie nouă în Hristos Isus; puterea unei vieţi noi
„Deci acum nu este nicio condamnare pentru cei în Hristos Isus“ (Romani 8:1 ). Apostolul nu vorbeşte aici despre eficacitatea sângelui în a înlătura păcatele (deşi, bineînţeles, sângele este esenţial şi constituie baza tuturor celorlalte lucruri), ci despre noua poziţie situată deasupra oricărui lucru pasibil de judecata lui Dumnezeu. Hristos S-a aflat într-adevăr sub efectul condamnării în locul nostru; dar, odată înviat, El este înaintea lui Dumnezeu. Se poate pune acolo problema păcatului, a mâniei, a condamnării sau a imputării? Imposibil! Toate acestea au fost rezolvate înainte ca El să ajungă în acest loc şi Se află acolo tocmai pentru că toate au fost rezolvate. Aceasta este poziţia creştinului în Hristos şi, de vreme ce ea se datorează învierii, reprezintă o eliberare reală. Este vorba de puterea vieţii noi, în care Hristos a fost înviat dintre cei morţi şi în care noi trăim în El. Ea reprezintă, ca viaţă a celui credincios, puterea, eficace şi continuă, de aceea numită lege, prin care Hristos a fost înviat dintre cei morţi – legea Duhului de viaţă în Hristos Isus; iar ea m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii care stăpânea până acum în mădularele mele şi care aducea roadă pentru moarte. Ni se prezintă deci legătura noastră cu Hristos în înviere, mărturia puterii vieţii care este în El, iar aceasta prin Duhul Sfânt, care leagă caracteristica de „nicio condamnare“ a poziţiei noastre cu puterea unei vieţi noi, în care nu mai suntem supuşi legii păcatului, fiind morţi faţă de el în moartea Sa; sau faţă de lege, a cărei autoritate de asemenea a încetat pentru cel care a murit, căci ea are putere asupra unui om atâta vreme cât acesta trăieşte. Hristos, purtând blestemul ei, a confirmat-o pe deplin chiar prin acest lucru. Vedem, la sfârşitul primului capitol din Efeseni, că puterea lui Dumnezeu este cea care eliberează; şi cu siguranţă că aşa trebuie să fie. Este puterea care a lucrat o schimbare glorioasă, care ne-a introdus în creaţia cea nouă.
Eliberarea este o lucrare divină cunoscută prin credinţă
Această eliberare de legea păcatului şi a morţii nu este doar o experienţă (ea va produce experienţe preţioase), ci este o lucrare divină, cunoscută prin credinţa în lucrarea Celui care L-a înviat pe Hristos dintre cei morţi, cunoscută în toată puterea ei prin împlinirea pe care a avut-o în Isus, şi de a cărei eficacitate avem parte prin credinţă. Dificultatea de a o primi constă în faptul că experienţa noastră se află în contradicţie cu ea. Faptul că Hristos mi-a îndepărtat păcatele şi că Dumnezeu Şi-a arătat dragostea faţă de mine prin acest lucru este o chestiune ce poate fi în mod simplu primită prin credinţă, prin har. Însă afirmaţia că sunt mort este de natură să stârnească o contradicţie cu starea de lucruri din inima mea. Trebuie străbătut procesul din Romani 7 şi înţeles faptul că osândirea păcatului în carne a fost realizată în jertfirea lui Hristos pentru păcat, iar eu sunt viu prin El, judecând păcatul ca pe un lucru distinct (ca fiind un vrăjmaş cu care am de-a face, nu ca fiind eu însumi). Doar aşa pot avea o pace trainică. Faptul că Hristos mi-a înlăturat păcatele nu reprezintă întreaga lucrare săvârşită la cruce. Eu trăiesc prin El, Cel care a fost înviat, şi Îl am pe El de acum ca soţ; iar El fiind viaţa mea – adevăratul meu „eu“ – pot spune că am murit fiindcă El a murit. „Am fost răstignit cu Hristos şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine“ (Galateni 2:20 ). Dacă Hristos trăieşte în mine, atunci am murit, fiindcă El a murit, tot aşa cum cineva, care este luat ca partener într-o companie, beneficiază de realizările companiei care au avut loc înainte ca el să devină partener. Că aşa stau lucrurile, ne demonstrează versetul 3. Dumnezeu a condamnat păcatul în Hristos; apostolul nu spune că l-a condamnat în noi. Rezultatul în noi se găseşte în versetul 4. Lucrarea eficientă, prin care noi ne socotim morţi, a fost împlinită în Hristos în rolul Său de jertfă pentru păcat. Acolo a fost condamnat păcatul în carne. Dumnezeu a făcut acest lucru, căci întotdeauna apostolul Îl aduce înainte pe Dumnezeu şi ceea ce El a făcut, atunci când prezintă evanghelia Lui. Lucrul de condamnat este într-adevăr în noi; lucrarea care i-a pus capăt în ce priveşte starea noastră reală conştientă înaintea lui Dumnezeu a fost împlinită în Hristos, care a binevoit, în harul Său, aşa cum vom vedea, să Se aşeze pe Sine în poziţia necesară împlinirii ei. Totuşi, prin participarea la viaţa care este în El, ea devine o realitate practică pentru noi. Numai că această realizare trebuie să se lupte cu opoziţia cărnii, însă nu în aşa fel încât să trebuiască să umblăm în ea.
Viaţa cea nouă de înviere ne eliberează; natura veche este condamnată
Mai rămâne un lucru de remarcat aici. În versetul 2 avem viaţa nouă în puterea ei în Hristos, care ne eliberează de legea păcatului şi a morţii. În versetul 3 avem firea veche, păcatul în carne, care este condamnat, însă în jertfa pentru păcat, în care Hristos a suferit şi a murit, aşa că, pentru credinţă, s-a sfârşit cu păcatul. Acest lucru completează eliberarea şi cunoaşterea ei.
Cheia învăţăturii apostolului: suntem vii în Hristos
Cheia acestei învăţături a apostolului, precum şi ceea ce uneşte trăirea sfântă, viaţa creştină, cu harul absolut şi eliberarea eternă de sub condamnare este noua poziţie cu totul separată de păcat, pe care moartea ne-o oferă, fiind acum vii în Hristos înaintea lui Dumnezeu. Puterea lui Dumnezeu, slava Tatălui, lucrarea Duhului, sunt toate găsite la lucru în învierea lui Hristos şi în aşezarea Lui într-o poziţie nouă înaintea lui Dumnezeu, deasupra păcatului şi a morţii, după ce ne-a purtat păcatele şi a fost făcut păcat pentru noi. Iar eu, prin credinţă, am parte în moartea Lui şi beneficiez de viaţă.
Avem deci nu doar ispăşirea făcută de Hristos pentru păcatele comise şi proslăvirea lui Dumnezeu prin lucrarea Sa – ceea ce constituie, într-adevăr, temelia tuturor lucrurilor – ci eliberarea persoanei care s-a aflat în păcat, aşa cum Israel a fost scos din Egipt. Sângele oprise mâna lui Dumnezeu care judeca; apoi aceeaşi mână puternică i-a izbăvit pentru totdeauna la Marea Roşie. Oricum ar fi fost starea lor, ei erau de acum cu Dumnezeu care-i conducea către locuinţa Sa sfântă.
Rezultatul deplin al lucrării lui Dumnezeu
Mai mult, primele versete ale capitolului 8 însumează rezultatul lucrării lui Dumnezeu cu privire la acest subiect, abordat în capitolul 5, de la versetul 12 până la sfârşit, apoi în capitolele 6 şi 7: nu mai este nicio condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus; legea Duhului de viaţă în El m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii; iar ceea ce legea n-a putut face a făcut Dumnezeu.
Eliberarea absolută şi completă de legea păcatului şi a morţii
Să remarcăm că eliberarea este de sub legea păcatului şi a morţii; în privinţa aceasta, eliberarea este absolută şi completă. Păcatul nu mai este deloc o lege. Această eliberare, pentru cel care iubeşte sfinţenia, care-L iubeşte pe Dumnezeu, este un temei de bucurie profundă şi nemărginită. Pasajul nu spune că firea păcătoasă este schimbată, ci dimpotrivă; nu se poate vorbi de legea unui lucru care nu mai există. Avem în continuare de luptat cu păcatul, însă el nu mai este o lege; şi nici nu mai poate aduce moartea în conştiinţa noastră.
Legea nu putea înfăptui această eliberare. Ea putea să-l condamne pe păcătos, dar nu să osândească păcatul şi în acelaşi timp să-l elibereze pe păcătos. Dar ceea ce legea n-a putut face – de vreme ce ea cerea putere de la om, în timp ce acesta, dimpotrivă, avea putere doar să păcătuiască – a făcut Dumnezeu. Aici este arătat în toată importanţa lui faptul că Hristos a venit în mijlocul nostru şi a murit. El a venit lipsit de păcat şi a murit pentru păcat. Acesta este secretul eliberării noastre. Dumnezeu, Dumnezeul slavei şi al oricărui har, L-a trimis pe Cel care era obiectul desfătării Lui din veşnicie, pe propriul Său Fiu, în care s-a aflat toată energia şi puterea divină a Fiului lui Dumnezeu Însuşi, pentru a lua parte la carne şi sânge în mijlocul oamenilor, în poziţia în care cu toţii ne aflam. El a fost întotdeauna fără păcat, însă – pentru a Se coborî în adâncurile stării în care noi eram, chiar până la moarte – S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi devenind Om, „în asemănarea cu carnea păcatului“ şi, fiind Om, S-a smerit până la moarte, pentru ca întreaga chestiune a păcatului să fie rezolvată în Persoana Sa, El fiind considerat ca aflându-Se în poziţia noastră*, atunci când în firea asemănătoare omului păcătos a fost făcut păcat pentru noi. Trimis „pentru păcat“ înseamnă trimis ca jertfă pentru păcat. El a venit să-L slăvească pe Dumnezeu suferind pentru ceea ce era omul. A împlinit această lucrare făcându-Se pe Sine jertfă pentru păcat; şi astfel nu numai că ne-a purtat păcatele, dar păcatul în carne (aceasta era starea omului, condiţia fiinţei lui; iar Hristos a fost tratat pe cruce ca şi cum ar fi fost în această condiţie) a fost condamnat în ceea ce a constituit o jertfă de ispăşire pentru cel păcătos.
* Cititorul trebuie să înţeleagă că Isus a putut lua această poziţie şi a putut fi făcut păcat exact din pricină că El în Sine Însuşi a fost absolut fără păcat. Puterea învierii în Hristos cel mort a fost puterea sfinţeniei în Hristos cel viu. A fost de asemenea şi puterea acelei iubiri pe care El a demonstrat-o în timpul vieţii şi pe care noi o cunoaştem în perfecţiunea ei în moartea Lui. El a fost pe drept Obiectul desfătării divine.
Cel fără păcat a fost făcut păcat pentru noi; păcatele înlăturate şi păcatul în carne condamnat pe deplin
Fiul lui Dumnezeu – trimis de Dumnezeu în dragoste – a venit şi nu numai că ne-a purtat păcatele, ci (după ce S-a oferit pe Sine ca jertfă fără pată ca să facă voia lui Dumnezeu) Dumnezeu L-a făcut păcat pentru noi pe Acela care n-a cunoscut păcatul. El S-a aşezat de bunăvoie, fiind cu totul lipsit de păcat (în El n-a fost decât har şi ascultare), în locul unde falimentul nostru îl aşezase pe om şi, fiind făcut asemenea oamenilor, a murit ca să-L glorifice pe Dumnezeu în ce priveşte chestiunea păcatului, aşa încât suntem eliberaţi prin cruce de povara păcatului care locuieşte în noi şi care apăsa asupra conştiinţei noastre. El a luat asupra Sa înaintea lui Dumnezeu întreaga vină a păcatului (însă potrivit cu puterea vieţii veşnice şi a Duhului Sfânt care era în El) – S-a oferit pe Sine ca victimă pentru păcat. În această poziţie, El a fost făcut păcat; iar în moartea Sa, căreia i S-a supus în har, păcatul în carne este complet osândit de către judecata dreaptă a lui Dumnezeu, iar condamnarea însăşi reprezintă abolirea acestui păcat prin actul Lui de sacrificiu – un act care este valabil pentru oricine crede în Isus care l-a împlinit. Noi am murit împreună cu El şi trăim prin El. Ne-am dezbrăcat de trupul cărnii, de omul cel vechi; am murit faţă de lege prin trupul lui Hristos omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui. Nu am nicio îndoială că rezultatul deplin al acestei lucrări va fi îndepărtarea păcatului de pe întreaga scenă a cerului şi pământului, prin crearea cerurilor noi şi a pământului nou, în care locuieşte dreptatea. Însă aici m-am limitat la starea conştiinţei în raport cu slava lui Dumnezeu.
Perfecţiunea morală a crucii
Ce eliberare minunată! Ce lucrare pentru slava lui Dumnezeu! Importanţa morală a crucii pentru slava lui Dumnezeu este un subiect care, pe măsură ce-l cercetăm, devine din ce în ce mai măreţ – un studiu fără sfârşit. Crucea constituie, prin perfecţiunea ei în plan moral, un motiv al dragostei Tatălui Însuşi faţă de Isus. „Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, pentru că Eu Îmi dau viaţa, ca din nou să o iau“ (Ioan 10:17 ).
Subiectele distincte ale capitolelor 3 şi 7
Ce lucrare desăvârşită pentru înlăturarea păcatului dinaintea lui Dumnezeu (aşezând în locul lui chiar această lucrare perfectă care l-a îndepărtat) şi pentru eliberarea păcătosului, aşezându-l înaintea lui Dumnezeu potrivit cu abolirea completă a păcatului şi potrivit cu valoarea acestei lucrări în ochii Lui! Este posibil ca iertarea păcatelor să fie cunoscută înainte de a trece prin Romani 7 , iar unii au spus că Romani 3 vine înainte de Romani 7 . Însă subiectele sunt cu totul distincte. În prima parte Îl avem pe Dumnezeu care lucrează în har faţă de păcătosul văzut ca vinovat, pentru îndreptăţirea lui, iar această parte este completă în ea însăşi: „ne lăudăm în Dumnezeu“ (Romani 5:11 ). Cea de-a doua parte se ocupă de ceea ce suntem şi de experienţele legate de acest lucru; însă lucrarea din capitolul 7 este întotdeauna legalistă în esenţă, reprezintă judecarea a ceea ce suntem, dar cu privire la ceea ce se află în noi, nu la ceea ce am făcut – conflict, nu vină. Într-un astfel de caz, când sufletul cunoaşte mai întâi iertarea de păcate, forma experienţei va fi modificată. Sufletul va zice: «Sper că nu m-am înşelat când am crezut», şi aşa mai departe. Însă aşa ceva este întotdeauna lege, de aceea apostolul oferă caracterul experienţei în esenţa ei în capitolul 7.
Împlinirea legii în noi
Rezultatul practic este enunţat în versetul 4: „Pentru ca cerinţa dreaptă a legii să fie împlinită în noi, care umblăm nu potrivit cărnii, ci potrivit Duhului“. Suntem desăvârşiţi înaintea lui Dumnezeu în Hristos fără vreo dreptate a legii; însă, umblând potrivit Duhului, legea este împlinită în noi, deşi nu suntem sub ea. Cel care iubeşte a împlinit legea. Apostolul nu merge aici mai departe de roadele dreptăţii, fiindcă chestiunea dezbătută a fost cea a supunerii faţă de lege şi a împlinirii ei de către om. Harul produce mai mult decât ce vedem aici, precum în Efeseni, Coloseni şi în alte părţi. El reproduce acolo caracterul lui Dumnezeu, nu doar ceea ce omul trebuie să fie pentru Dumnezeu, ci ceea ce a fost Hristos pentru El. Însă în capitolul nostru apostolul vorbeşte vizavi de lege şi arată că dacă umblăm prin Duhul, o împlinim în acest mod.
Noua natură; recunoaşterea prezenţei Duhului şi a lucrării Sale în viaţa noastră
În natura cea nouă, în viaţa de înviere şi de credinţă, ceea ce legea pretinde este împlinit în noi fiindcă nu suntem sub ea, căci umblăm potrivit Duhului şi nu potrivit cărnii. Lucrurile care sunt acum în opoziţie sunt carnea şi Duhul. De fapt, această regulă de viaţă (legea), de al cărei jug, ca sistem, suntem eliberaţi, este împlinită în noi. Sub lege, păcatul are stăpânire; fiind eliberaţi de lege, ea este împlinită în noi*. Însă ceea ce caracterizează poziţia noastră este Duhul care lucrează în noi şi care ne călăuzeşte. Acest caracter (căci astfel îl prezintă apostolul) este rezultatul prezenţei, al locuirii Duhului Sfânt în noi. Apostolul presupune aici acest adevăr important. Adică, scriind unor creştini, faptul prezenţei Duhului Sfânt, a Mângâietorului, (căci este vorba de un fapt aici) este tratat ca un lucru bine cunoscut. El îl deosebeşte pe creştin, fiind pecetea şi semnul mărturisirii sale de credinţă. Acest fapt este cunoscut atât individual, cât şi ca adunare. Nu ne vom ocupa însă de cel de-al doilea aspect, fiindcă creştinii în mod individual constituie subiectul aici. Ei aveau Duhul; apostolul face peste tot apel la acest lucru. „După ce aţi crezut aţi fost pecetluiţi“ (Efeseni 1:13 ). „Aţi primit Duhul prin faptele legii, sau prin auzirea credinţei?“ (Galateni 3:2 ). În capitolul nostru este vorba de efectul moral individual, extins totuşi până la învierea trupului. Cele două lucruri sunt legate: faptul recunoscut al prezenţei Duhului Sfânt şi desfăşurarea energiei Sale în viaţa şi apoi în învierea celui credincios. Aceste aspecte au fost văzute în Hristos; învierea Lui însăşi a fost potrivit Duhului sfinţeniei.
* Făcând abstracţie de carne, viaţa pe care o trăim este de fapt Hristos. El este viaţa noastră şi, în ce priveşte viaţa, ceea ce suntem înaintea lui Dumnezeu este lucrul prin care trăim aici pe pământ. De aceea Ioan – după ce L-a înfăţişat pe Hristos ca fiind această viaţă – a putut spune: „cine este născut din Dumnezeu nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu“. Acelaşi Hristos care este în cer este şi în noi. În mod practic, această viaţă se dezvoltă în mijlocul împotrivirii cărnii. Slăbiciunea noastră – slăbiciunea vinovată – poate interveni, dar acesta este cu totul alt lucru.
Venim acum la efectul practic, în viaţa creştinului pe pământ, al învăţăturii despre moartea împreună cu, şi viaţa prin, Hristos, realizat prin locuirea în noi a Duhului Sfânt care ne-a fost dat. El este prezentat ca o persoană distinctă, fiindcă este Duhul, Duhul lui Dumnezeu; totuşi El acţionează asupra vieţii, aşa încât Se confundă cu noi înşine în ceea ce priveşte viaţa lui Hristos în noi.
A fi în carne şi a umbla potrivit cărnii
Vom examina pe scurt învăţătura apostolului asupra acestui subiect. El introduce subiectul fără vreo prefaţă, ca pe o caracteristică a creştinului – „noi, care umblăm nu potrivit cărnii, ci potrivit Duhului“ (Romani 8:4 ). Cei ce sunt potrivit cărnii doresc lucrurile cărnii; cei ce sunt potrivit Duhului, pe ale Duhului. Nu este vorba aici de îndatorire, ci de acţiunea sigură a naturii potrivit căreia o persoană trăieşte. Iar această tendinţă, această înclinaţie a naturii, îşi are rezultatul ei inevitabil – cel al cărnii este moartea, cel al Duhului este viaţa şi pacea. Aceasta, deoarece înclinaţia cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu. Ea are propria ei voinţă şi pofte proprii; iar faptul că le are o face să nu se supună legii lui Dumnezeu – lege care, dimpotrivă, îşi are propria autoritate – fiindu-i de fapt imposibil să se supună. Ar însemna să înceteze să existe dacă ar putea să se supună, căci ea îşi are voinţa ei care caută independenţă, nicidecum autoritatea lui Dumnezeu asupra ei – o voinţă care nu-şi găseşte plăcerea în ceea ce cere legea. Prin urmare, cei care sunt în carne şi care stau în relaţie cu Dumnezeu ca trăind în această natură, în această viaţă naturală, nu pot să placă lui Dumnezeu. Iată verdictul dat cu privire la omul care trăieşte viaţa naturală, potrivit cu chiar natura acestei vieţi. Legea nu l-a putut scoate de acolo; el era încă în carne ca şi înainte. Ea oferea o regulă pentru om, aşa cum este el ca om înaintea lui Dumnezeu, regulă ce reprezenta măsura responsabilităţii sale în acea poziţie, dar care în mod evident nu l-a scos afară din poziţia la care legea îşi avea aplicaţia. Aşa că, omul fiind în carne, lucrarea păcatului se desfăşura în el, prin intermediul legii însăşi, producând moartea.
Duhul Sfânt constituind legătura credinciosului cu Dumnezeu, însă privit acum ca distinct de persoana în care locuieşte
Însă principiul relaţiei celui credincios cu Dumnezeu nu este carnea, ci Duhul, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în el. Aceasta este caracteristica poziţiei noastre înaintea lui Dumnezeu. Înaintea Lui noi nu mai suntem în carne. Acest lucru presupune într-adevăr existenţa cărnii, însă faptul că am primit Duhul Sfânt şi că avem viaţă prin El face ca El să constituie legătura noastră cu Dumnezeu. Existenţa noastră morală înaintea lui Dumnezeu este în Duhul, nu în carne sau în omul natural.
Să observăm aici că apostolul nu vorbeşte de daruri sau de manifestări ale puterii, care acţionează în exterior asupra celorlalţi, ci despre energia vitală a Duhului, aşa cum a fost ea manifestată în învierea lui Isus şi chiar în sfinţenia manifestată în viaţa Sa. Omul nostru cel vechi este socotit mort; noi trăim faţă de Dumnezeu prin Duhul. Prin urmare, această prezenţă a Duhului – reală aşa cum este ea – este descrisă într-o manieră care pune accentul mai mult pe caracterul decât pe prezenţa personală distinctă a Duhului, deşi bineînţeles că acest caracter n-ar putea exista dacă El Însuşi n-ar fi acolo personal. „Voi sunteţi în Duhul, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi“*. Accentul cade pe cuvântul „Dumnezeu“, iar în greacă nu este articol înaintea cuvântului „Duh“. Totuşi se face cu claritate referire la Duhul în mod personal, căci este spus: „locuieşte în voi“, aşa că El este distinct de persoana în care locuieşte.
* Să notăm că la începutul capitolului se spune să suntem în Hristos, iar în acest loc că suntem în Duhul; la fel în ce priveşte faptul că avem Duhul lui Hristos, urmat de acela că Hristos este în noi; aceasta din cauză că prin Duhul suntem în Hristos. Cine se alipeşte de Domnul este un singur duh cu El (compară cu Ioan 14 ). Acest lucru oferă adevăratul caracter al vieţii noastre şi al locului pe care-l ocupăm înaintea lui Dumnezeu. Noi în Hristos şi Hristos în noi constituie, în multe locuri în Scriptură, poziţia creştină, cunoscută de asemenea prin Duhul Sfânt care locuieşte în noi.
Duhul lui Dumnezeu şi lucrarea Lui în om; poziţia creştină înaintea lui Dumnezeu
Forţa acestui lucru este următoarea: nu există nimic în om care să se poată împotrivi cărnii sau care să-l scoată din ea; carnea este el însuşi. Legea nu poate trece de acest hotar (anume acela al omului căruia ea i se adresează), nici nu trebuie să treacă, fiindcă ea are de-a face cu responsabilitatea lui. Trebuie să existe ceva care nu este parte din om şi care totuşi să lucreze în el, pentru ca acesta să poată fi eliberat. Nicio creatură nu poate face ceva în această privinţă: ea este responsabilă pentru ea însăşi.
Dumnezeu trebuie să preia această sarcină. Duhul lui Dumnezeu care vine în om nu încetează să fie Dumnezeu şi nu face ca omul să înceteze să fie om; însă El produce într-un mod divin în om o viaţă, un caracter, o condiţie morală a fiinţei, un om nou; produce, în acest sens, o fiinţă nouă în virtutea curăţirii prin sângele lui Hristos. El locuieşte în om, de vreme ce Hristos a împlinit lucrarea de eliberare, a cărei putere Duhul o reprezintă în noi, iar omul este în Hristos şi Hristos în om. Însă având astfel în mod real o viaţă nouă, care îşi are propriul ei caracter moral, omul se află, ca atare, înaintea lui Dumnezeu; iar în ochii Lui, omul reprezintă ceea ce este el în această nouă natură, inseparabilă de sursa ei, aşa cum este râul faţă de izvor. Credinciosul este în Duhul, Duhul Sfânt aflându-Se în el în urma lucrării lui Hristos şi reprezentând puterea vieţii pe care El a oferit-o. Aceasta este poziţia creştinului înaintea lui Dumnezeu. Nu mai suntem în carne, ci în Duhul, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în noi. Nu există niciun alt mijloc pentru aceasta. Şi este într-adevăr Duhul lui Hristos – Acela în puterea căruia Hristos a acţionat, a trăit şi S-a dat pe Sine Însuşi şi prin care de asemenea a fost înviat dintre cei morţi. Întreaga Lui viaţă a constituit expresia lucrării Duhului – a Duhului în om. „Dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, nu este al Lui“. Aceasta este adevărata şi singura legătură, realitatea eternă, a vieţii noi pe care o trăim în Dumnezeu.
Viaţa nouă
Avem de-a face cu realităţi. Creştinismul îşi are împlinirea în noi printr-o conformitate cu natura lui Dumnezeu, de care El nu poate face abstracţie şi fără de care noi nu putem să ne bucurăm şi să fim în părtăşie cu El. Dumnezeu Însuşi oferă această natură. De fapt, cum am putea fi noi născuţi din Dumnezeu, dacă El n-ar lucra ca să ne comunice această viaţă? Noi suntem lucrarea Lui, creaţi în Hristos Isus pentru fapte bune. Însă Duhul este cel care constituie atât izvorul, cât şi puterea acestei vieţi. Dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, dacă energia acestei vieţi spirituale care s-a manifestat în El, şi care este prin puterea Duhului, nu este în noi, atunci nu suntem ai Lui, nu avem nicio parte în Hristos, căci acesta este modul în care cineva aparţine Lui. Dar, dacă Hristos este în noi, energia acestei vieţi spirituale este în Acela care constituie viaţa noastră, iar trupul este socotit mort; căci dacă este să aibă o voinţă a lui proprie, fiind viu, aceasta nu este decât păcat. Duhul este viaţă, Duhul prin care Hristos a trăit în mod activ; Hristos în Duh, în noi, este viaţă – sursa gândurilor, a acţiunilor, a judecăţilor, a tot ceea ce constituie omul, din punct de vedere moral, „datorită dreptăţii“, adică cu scopul de a exista dreptate practică; căci aceasta este singura dreptate practică posibilă, întrucât carnea nu poate produce vreuna. Noi trăim doar ca avându-L pe Hristos ca viaţă a noastră, fiindcă dreptatea este în El, şi numai în El, înaintea lui Dumnezeu. În altă parte nu este altceva decât păcat. Prin urmare, a trăi este Hristos. Nu există altă viaţă; orice altceva este moarte.
Trupurile noastre muritoare vor fi înviate
Însă Duhul are încă un caracter. Este Duhul Celui care L-a înviat pe Isus dintre cei morţi. Aceasta a făcut Dumnezeu cu privire la Hristos. Dacă Duhul locuieşte în noi, Dumnezeu va împlini cu noi ceea ce a împlinit cu Hristos, din pricina aceluiaşi Duh*. El va învia trupurile noastre muritoare. Aceasta este izbăvirea finală, răspunsul deplin la întrebarea: „Cine mă va elibera din acest trup al morţii?“.
* Să observăm aici că Isus este numele personal al lui Hristos. Hristos este de fapt un nume de poziţie şi de slujbă – Unsul. Cel care L-a înviat pe Unsul va învia şi trupurile celor aflaţi în legătură cu El.
Duhul descris în trei caractere
Remarcaţi că Duhul este descris în trei feluri: Duhul lui Dumnezeu, în contrast cu carnea păcătoasă, cu omul natural; Duhul lui Hristos, caracterul oficial al vieţii care este expresia puterii Lui (acesta este Duhul care lucrează în om potrivit cu perfecţiunea gândurilor divine); apoi Duhul Celui care L-a înviat pe Omul Hristos dintre cei morţi. Aici avem eliberarea desăvârşită şi finală a trupului însuşi prin puterea lui Dumnezeu desfăşurată prin Duhul Său. Astfel deci obţinem răspunsul deplin la întrebarea: „Cine mă va elibera?“. Vedem că viaţa creştină în adevăratul ei caracter – acela al Duhului – depinde de răscumpărare. În virtutea acestei răscumpărări este Duhul prezent în noi.
Viaţa creştinului: o viaţă primită şi totodată dependentă de sursa ei
În versetele 10 şi 11 avem moartea în prezent faţă de carne şi faţă de păcat şi învierea în fapt, la venirea Domnului; numai că, de vreme ce trăirea vieţii noastre naturale nu generează decât păcat, Hristos fiind în noi, fiind viaţa noastră, socotim chiar de pe acum, în timp ce încă trăim, că trupul nostru este mort. Aşa stând lucrurile, avem ceea ce a fost văzut în Hristos (Romani 1:4 ) – Duhul sfinţeniei şi învierea dintre cei morţi. Trebuie să observăm cum (atât cât priveşte expresia „Duhul este viaţă“) Persoana Duhului este legată aici de starea sufletului, de viaţa reală a creştinului. Un pic mai jos Îl găsim ca distinct de această viaţă. Putem înţelege aceasta, fiindcă Duhul este cu adevărat o Persoană divină distinctă, însă El lucrează în noi în cadrul vieţii pe care a comunicat-o. „Ce este născut din Duh este duh“. Astfel că Duhul este Cel care produce dreptatea practică, gândurile bune; însă el le produce în mine şi deci sunt ale mele. Totuşi, eu sunt în întregime dependent şi îndatorat lui Dumnezeu pentru aceste lucruri. Viaţa are aceeaşi esenţă cu sursa ei, aşa cum ne arată Ioan 3 , însă este dependentă; întreaga putere stă în Duhul. Prin El suntem dependenţi de Dumnezeu. Hristos Însuşi a trăit aşa. Numai că viaţa era în El şi nu exista păcatul în carne care să i se opună; în timp ce, cu privire la noi, dacă Dumnezeu ne-a dat viaţă, rămâne întotdeauna adevărat că această viaţă este în Fiul. „Cine are pe Fiul are viaţa“. Şi ştim că firea păcătoasă pofteşte împotriva Duhului, chiar şi atunci când avem această viaţă.
Puterea creştinului pentru a trăi potrivit Duhului
Să mergem însă mai departe. Apostolul încheie această expunere a vieţii spirituale, care oferă libertate sufletului, prin a-l prezenta pe creştin ca fiind astfel dator, însă nu cărnii, care nu mai are niciun drept asupra noastră. Totuşi el nu spune în mod direct că suntem datori Duhului. Într-adevăr, este datoria noastră să trăim după Duhul, dar, dacă am spune că suntem datori, ar însemna să-l aşezăm pe creştin sub o lege mai înaltă, a cărei împlinire ar fi şi mai imposibilă pentru el. Duhul este puterea de a trăi, şi aceasta prin afecţiunile pe care El le sădeşte, nu prin obligaţia de a le avea. Dacă trăim după carne, vom muri; dar, dacă prin Duhul facem să moară faptele trupului, vom trăi. Răul încă există, însă există şi puterea de a-l birui. Acesta este efectul (moartea sau viaţa) potrivit cu natura lui Dumnezeu sau a cărnii. Dar mai există o faţetă a subiectului: relaţia pe care această prezenţă şi lucrare a Duhului ne-o oferă vizavi de Dumnezeu. Deci, în loc de a spune: „datori de drept Duhului“, Duhul Însuşi este prezentat ca putere a noastră, prin care mortificăm carnea şi astfel trăim în siguranţă cu Dumnezeu. Şi suntem fiii lui Dumnezeu, fiind călăuziţi de Duhul. Căci n-am primit un duh de robie, ca să ne mai fie frică (aceasta era starea celui credincios sub lege), ci un Duh care certifică înfierea noastră (şi aceasta constituie puterea relaţiei) – un Duh prin care strigăm: „Ava, Tată!“.
Duhul de înfiere; relaţia de fii cunoscută prin Duhul
Din nou apostolul pune Duhul lui Dumnezeu în cea mai intimă legătură cu caracterul, cu duhul pe care El îl produce în noi, potrivit cu relaţia în care suntem aşezaţi prin harul Lui în Hristos şi de care suntem conştienţi şi pe care, de fapt, o realizăm prin prezenţa Duhului Sfânt în noi: El este în noi un Duh de înfiere. Căci El ne aşază în adevăr, potrivit cu gândul lui Dumnezeu. În ce priveşte puterea acestui lucru, realitatea lui morală în noi, ea este posibilă doar prin prezenţa Duhului Sfânt. Doar prin faptul că Duhul locuieşte în noi suntem eliberaţi de lege şi de duhul robiei, deşi lucrarea şi poziţia lui Hristos constituie cauza care stă la baza acestei eliberări. Această poziţie nu este cunoscută şi nici realizată decât prin Duhul Sfânt pe care Isus L-a trimis pe pământ după ce El Însuşi a intrat în poziţia despre care vorbim, în slavă, ca Om*. Însă acest Duh locuieşte în noi, lucrează în noi şi ne aduce efectiv în relaţia care ne-a fost dobândită de Hristos, prin lucrarea pe care a împlinit-o pentru noi, după care a intrat El mai întâi în această relaţie, ca Om înviat.
* Bineînţeles, El a umblat întotdeauna ca Fiu aici pe pământ, şi aceasta nu doar când a intrat în mod public în slujbă, după cum vedem din întâmplarea de la templu, atunci când avea doisprezece ani. Într-adevăr, noi suntem fii înainte de a primi Duhul de înfiere. Din pricină că suntem fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său (Galateni 4 ). Însă Hristos, intrând în locul slavei ca om, potrivit cu planul lui Dumnezeu prin lucrarea Lui, El a primit (Fapte 2 ) Duhul, aşa încât să-L toarne peste noi şi să ne asocieze cu El acolo sus.
Existenţa noastră din punct de vedere moral caracterizată de Duhul, prezentat totuşi ca Persoană distinctă
Apostolul, aşa cum am văzut, vorbeşte despre Duhul în noi ca despre un anumit caracter, o condiţie (stare) în care suntem, deoarece acest Duh Se infiltrează în întreaga noastră fiinţă morală – în gândurile, afecţiunile, scopurile şi acţiunile noastre; sau, mai degrabă, El este cel care le creează; El este sursa lor; El acţionează producându-le. Astfel El este în chip practic un Duh de înfiere, fiindcă produce în sufletele noastre tot ceea ce ţine de această relaţie. Dacă El acţionează, atunci gândurile noastre, afecţiunile noastre acţionează şi ele; ne bucurăm de această relaţie în virtutea acestei acţiuni. Apostolul identifică astfel Duhul Sfânt cu tot ceea ce El produce în noi, căci doar aşa creştinul Îl cunoaşte (lumea nu-L primeşte, fiindcă nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; însă noi Îl cunoaştem, deoarece este cu noi şi locuieşte în noi: binecuvântată stare!). Duhul Sfânt Însuşi este izvorul fiinţei şi al gândurilor noastre, potrivit cu planurile lui Dumnezeu în Hristos şi cu poziţia pe care Hristos a câştigat-o pentru noi. Totuşi, apostolul, după ce vorbeşte despre Duhul Sfânt ca despre Cel care caracterizează existenţa noastră morală, este atent să-L deosebească clar ca pe o Persoană distinctă. Duhul Însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. Aceste două lucruri sunt deopotrivă preţioase*: participarea în Duhul, ca putere de viaţă prin care suntem capabili să ne bucurăm de Dumnezeu şi de relaţia noastră de copii vizavi de El; şi prezenţa şi autoritatea Duhului care ne asigură de aceste lucruri.
* Vom vedea, mai departe, că Epistola către Coloseni vorbeşte doar despre viaţă, iar cea către Efeseni despre Duhul Sfânt.
Suntem fii ca poziţie şi copii ca relaţie
Poziţia noastră este cea de fii, relaţia noastră este cea de copii. Cuvântul fiu este în contrast cu poziţia sub lege, care era cea a robilor; el zugrăveşte starea de privilegiu în toată întinderea ei. Cuvântul copil implică intimitatea şi realitatea relaţiei. Sunt acum două lucruri pe care apostolul le înfăţişează: poziţia de copil şi consecinţele ei, şi starea creaţiei în legătură cu care copilul se găseşte. Acest aspect oferă ocazia prezentării a două lucrări ale Duhului: comunicarea siguranţei de a fi copii împreună cu toate consecinţele ei glorioase, şi lucrarea Lui de simpatie şi har vizavi de durerile şi slăbiciunile în mijlocul cărora copiii lui Dumnezeu sunt aşezaţi aici pe pământ.
Certitudinea, puterea şi binecuvântarea harului lui Dumnezeu; Dumnezeu pentru noi
După ce încheie astfel prezentarea stării copilului lui Dumnezeu, apostolul sfârşeşte acest rezumat al poziţiei sale în Hristos cu o afirmaţie a siguranţei harului în Dumnezeu (siguranţă aflată deci în afara lui însuşi), care îl asigură în această poziţie şi îl păzeşte, prin puterea lui Dumnezeu în har, de tot ceea ce l-ar putea lipsi de această binecuvântare şi, în consecinţă, i-ar putea răpi fericirea. Dumnezeu este acela care i-o dă şi tot El este autorul ei. Dumnezeu este cel care va păzi până la bun sfârşit pe oricine are parte de această binecuvântare. Acest din urmă punct este tratat în versetele 31-33. Astfel, în versetele 1-11 avem Duhul manifestat prin viaţă; în versetele 12-30, Duhul ca putere ce acţionează în credincios; în versetele 31-33, Dumnezeu lucrând pentru, nu în noi, cu scopul de a ne asigura binecuvântarea. În consecinţă, în ultima parte, Pavel nu vorbeşte despre sfinţire.
Mărturia Duhului Sfânt că suntem copii ai lui Dumnezeu
Primul punct deci care trebuie atins în această a doua parte este că Duhul Însuşi mărturiseşte împreună cu Duhul nostru că suntem copii din familia lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, El produce (acţionând în noi în sfera vieţii, aşa cum am văzut) afecţiunile caracteristice unui copil şi, prin aceste afecţiuni, conştienţa de a fi un copil al lui Dumnezeu; astfel că El nu Se separă pe Sine de această conştienţă, ci, prin prezenţa Sa plină de putere, mărturiseşte El Însuşi că suntem copii ai lui Dumnezeu. Avem această mărturie în inimi în relaţia noastră cu Dumnezeu; însă Duhul Sfânt Însuşi, ca persoană distinctă de noi, ne dă această mărturie, nouă, celor în care El locuieşte. Creştinul cu adevărat liber ştie că inima sa Îl recunoaşte pe Dumnezeu ca Tată şi ştie de asemenea că Însuşi Duhul Sfânt îi dă mărturie despre aceasta. Ceea ce îşi are baza în cuvânt este realizat şi verificat în inimă.
Consecinţele faptului că suntem copii ai lui Dumnezeu
Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori – moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos. Glorioasă poziţie în care suntem aşezaţi împreună cu El! Iar mărturia despre aceasta formează prima parte a slujbei personale a Duhului; iar ea îşi are consecinţele şi caracterul ei aici pe pământ. Dacă Duhul lui Hristos este în noi, atunci El va fi în noi izvorul simţămintelor lui Hristos. În această lume de păcat şi de nenorocire, Hristos a suferit în mod necesar – a suferit de asemenea şi din pricina dreptăţii, ca şi datorită dragostei Sale. Din punct de vedere moral, acest simţământ al durerii este consecinţa necesară atunci când omul a primit o natură cu totul opusă oricărui lucru care este în lume. Dragostea, sfinţenia, închinarea către Dumnezeu, iubirea de oameni, toate reprezintă în esenţă suferinţă aici pe pământ; o mărturie energică duce la suferinţă din pricina persecuţiei. Împreună-moştenitori, împreună-suferitori, împreună-slăviţi – aceasta este ordinea în viaţa şi nădejdea creştină; şi, să observăm, întrucât suntem posesori ai întregii moşteniri a lui Dumnezeu, această suferinţă este în virtutea poziţiei slăvite în care am fost aduşi şi a participării noastre la viaţa lui Hristos Însuşi. Iar suferinţele nu sunt vrednice să fie comparate cu slava care va fi descoperită în noi.
Creaţia suspină
Căci creaţia aşteaptă descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Atunci va veni eliberarea ei. Pentru că, dacă suferim, o facem din dragoste, fiindcă totul în jurul nostru suferă. Apostolul porneşte să explice acest lucru. Legătura noastră cu creaţia este motivul pentru care suferim, fiindcă creaţia este supusă suferinţei şi deşertăciunii. Noi, cei care avem Duhul, ştim că toată creaţia suspină în starea ei de înstrăinare faţă de Dumnezeu, ca în durerile naşterii, totuşi având nădejde. Atunci când slava îi va face liberi pe copii, creaţia va avea şi ea parte de libertatea lor. Ea nu poate avea parte de har; harul este un lucru care priveşte sufletul. Însă slava fiind rodul puterii lui Dumnezeu în lucrurile exterioare, chiar creaţia va fi eliberată din robia stricăciunii şi va fi făcută părtaşă la libertatea slavei. Căci nu prin voia ei a fost ea supusă (ea nici nu posedă voinţă în sensul acesta), ci din pricina celui care a supus-o, a omului.
Aşteptând răscumpărarea trupului
Acum Duhul, care ne face să ştim că suntem copii şi moştenitori ai slavei, ne ajută prin aceleaşi mijloace să înţelegem starea nenorocită a creaţiei; iar prin trupurile noastre suntem în legătură cu ea, aşa încât există simpatie din partea noastră. Astfel că noi aşteptăm şi înfierea, adică răscumpărarea trupului. Căci, în ce priveşte posedarea rezultatelor depline, noi suntem mântuiţi în nădejde; aşa că, între timp, suspinăm şi totodată înţelegem, potrivit Duhului şi naturii noastre celei noi, că toată creaţia suspină. Există, pe de o parte, înţelegerea dăruită de Duhul Sfânt şi afecţiunile naturii divine, iar de cealaltă, legătura prin trupul nostru cu creaţia căzută*. Aici din nou lucrarea Duhului Sfânt îşi are locul ei, la fel ca cea de mărturisire că suntem copii şi moştenitori ai lui Dumnezeu împreună cu Hristos.
* În privinţa aceasta, cât de perfectă (totul în El a fost de fapt absolut) s-a dovedit simpatia lui Hristos! Căci, deşi capabil de simpatie, fiind Om cu adevărat, El nu a avut legătură în starea Lui cu creaţia căzută, aşa cum noi avem. El a simţit pentru ea, ca Om adevărat, însă ca Om conceput prin puterea Duhului Sfânt; noi, ca fiind deasupra cărnii şi afară din ea prin credinţă, totuşi în fapt legaţi de ea prin vasul de lut în care suntem.
Duhul Sfânt ia parte la suspinele noastre din pricina nenorocirii venite prin păcat
Prin urmare, nu doar creaţia este cea care suspină, aflându-se în robia stricăciunii în urma păcatului omului, ci şi noi înşine suspinăm, noi, cei care avem cele dintâi roade ale Duhului, pe care ni le-a dat Dumnezeu în aşteptarea împlinirii făgăduinţelor Sale în zilele din urmă, roade dintâi care de asemenea ne pun în legătură cu cerul. Suspinăm deci şi noi, în timp ce aşteptăm răscumpărarea trupurilor noastre pentru a intra în posesia slavei pregătite pentru noi. Aceasta însă se întâmplă (faptul că suspinăm) deoarece Duhul Sfânt care este în noi ia parte la durerea noastră şi ne ajută în slăbiciunile noastre; locuind în noi, El pledează în mijlocul acestei suferinţe prin suspine care nu-şi găsesc exprimarea în cuvinte. Există simţământul răului care ne apasă pe noi şi tot ce este în jurul nostru; şi cu cât suntem mai conştienţi de binecuvântarea şi de libertatea slavei, cu atât suntem mai sensibili la greutatea nenorocirii aduse prin păcat. Nu ştim ce să cerem ca remediu; însă inima îşi exprimă durerea, aşa cum Isus a făcut la mormântul lui Lazăr – cel puţin în mica noastră măsură. Acesta însă nu este egoismul cărnii căreia nu-i place să sufere, ci este afecţiunea Duhului.
Avem aici o dovadă izbitoare a modului în care Duhul şi viaţa din noi sunt identificate în practică. Dumnezeu cercetează inimile – pe ale noastre; El găseşte acolo afecţiunea Duhului, căci El, Duhul, mijloceşte. Astfel că este vorba de inima mea – există acolo o afecţiune spirituală – însă este Duhul Însuşi care mijloceşte. Fiind unit cu creaţia prin trup şi cu cerul prin Duhul Sfânt, simţământul pe care îl am vizavi de durere nu este egoismul cărnii, ci simpatia Duhului, care simte potrivit cu* Dumnezeu.
* Cuvintele „voia lui“ nu trebuie introduse în acest loc.
Dumnezeu ia aminte la suspinele noastre
Ce gând minunat şi întăritor este faptul că, atunci când Dumnezeu cercetează inima, chiar dacă suntem împovăraţi cu simţământul ruinei în mijlocul căreia inima se află, El găseşte acolo nu carnea, ci afecţiunea Duhului; şi că Duhul Însuşi Se ocupă în noi, în har, de toate slăbiciunile noastre. Ce ureche atentă îndreaptă Dumnezeu către astfel de suspine!
Prin urmare, Duhul este martorul din noi care ne asigură că suntem copii şi, în consecinţă, moştenitori; iar El ia parte la experienţa dureroasă generată de faptul că suntem legaţi de creaţie prin trupurile noastre şi devine sursa afecţiunilor în noi, care îşi găsesc exprimarea prin suspine ce sunt deopotrivă divine şi omeneşti în caracterul lor şi care au valoarea propriei Lui mijlociri. Iar acest har se arată vizavi de ignoranţa şi de slăbiciunea noastră. Mai mult, chiar dacă nu ştim ce să cerem, ştim totuşi că toate lucrurile lucrează împreună sub mâna lui Dumnezeu Însuşi spre binele nostru cel mai înalt (versetul 28).
Planurile, scopurile şi lucrările lui Dumnezeu pentru binecuvântarea şi siguranţa noastră
Aceasta introduce o altă faţetă, a treia, a adevărului – ceea ce Dumnezeu face şi ceea ce Dumnezeu este pentru noi, în afara noastră, pentru a ne asigura orice binecuvântare. Duhul Sfânt este viaţă în noi; El dă mărturie despre poziţia noastră glorioasă; acţionează cu simpatie divină în noi, potrivit cu starea noastră actuală de slăbiciune în trup şi în mijlocul creaţiei suferinde; El devine, şi ne face şi pe noi, glasul acestei suferinţe înaintea lui Dumnezeu. Toate acestea au loc în noi, însă Dumnezeu susţine toate privilegiile noastre prin ceea ce El este în Sine Însuşi. Aceasta constituie ultima parte a capitolului, de la versetul 28 sau 31 până la sfârşit. Dumnezeu aranjează toate lucrurile în favoarea celor care sunt chemaţi după planul Său. Căci aceasta este sursa oricărui bine şi a oricărei fericiri în noi şi pentru noi.
Aceasta este explicaţia pentru care, în acest frumos şi preţios apogeu, sfinţirea şi efectul vieţii în noi nu sunt menţionate. Duhul a dat instrucţiuni sufletelor noastre asupra acestor puncte la începutul capitolului. Duhul este viaţă, iar trupul mort, dacă Hristos este în noi, iar acum El prezintă planurile, scopurile, faptele, lucrările lui Dumnezeu Însuşi, care ne binecuvântează şi ne păstrează, fără referire însă la viaţa din noi. Realitatea interioară a fost dezbătută în porţiunea precedentă; aici avem certitudinea, siguranţa, în virtutea a ceea ce Dumnezeu este şi a planurilor Lui. El i-a cunoscut mai dinainte pe copiii Săi, i-a predestinat la o anumită slavă, la o anumită binecuvântare minunată, anume să fie făcuţi la fel cu chipul Fiului Său. El i-a chemat, i-a îndreptăţit, i-a proslăvit. Dumnezeu a făcut toate acestea. Totul este perfect şi de nestrămutat, aşa cum este Cel care a vrut şi a făcut acestea pentru noi. Nicio verigă nu lipseşte din lanţul necesar pentru a lega sufletele noastre de slavă, potrivit cu planurile lui Dumnezeu.
Făcuţi asemenea chipului Fiului Său; binecuvântaţi cu Isus şi prin Isus
Şi ce slavă! Ce poziţie! Noi, nişte sărmane făpturi, să fim făcuţi asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu Însuşi! De fapt, acesta este gândul care caracterizează harul, nu să ne binecuvânteze doar prin Isus, ci şi împreună cu El. Domnul a coborât până la noi, fără păcat, în dragoste şi în dreptate, pentru a ne face părtaşi cu El Însuşi la rodul lucrării Sale slăvite. Acesta este lucrul pe care dragostea Sa l-a plănuit, ca să avem una şi aceeaşi parte cu El Însuşi; şi acelaşi lucru fusese stabilit şi de către planurile Tatălui (binecuvântat să fie numele Lui pentru aceasta!).
Dumnezeu este pentru noi
Rezultatul tuturor acestor lucruri pentru suflet este că Dumnezeu este pentru noi. Dulce şi slăvită concluzie, care oferă inimii o pace inexprimabilă şi o odihnă care depinde de puterea şi de stabilitatea lui Dumnezeu – o odihnă care alungă orice teamă cu privire la ceva care ar putea s-o tulbure; căci dacă Dumnezeu este pentru noi, cine poate fi împotriva noastră? Iar felul cum ni s-a făcut parte de binecuvântare elimină orice limită a generozităţii lui Dumnezeu. Cel care L-a dat pe Fiul Său, cum nu ne va da împreună cu El toate lucrurile? Mai mult, în ce priveşte dreptatea noastră înaintea lui Dumnezeu, sau acuzaţiile care ar putea fi aduse împotriva sfinţilor, precum şi toate dificultăţile de pe cale, Dumnezeu Însuşi este cel care a îndreptăţit; cine deci va condamna? Hristos a murit, a înviat şi este la dreapta lui Dumnezeu, iar acolo mijloceşte pentru noi; cine ne va despărţi de dragostea Lui? Vrăjmaşii? El i-a biruit deja. Înălţimea? El Se află acolo pentru noi. Adâncimea? Tot El a fost acolo, iar aceasta reprezintă dovada dragostei Lui. Dificultăţile? Suntem mai mult decât biruitori; ele sunt ocazia manifestării dragostei şi credincioşiei Lui, făcându-ne să simţim unde este partea noastră de moştenire şi ce înseamnă puterea noastră. Necazul nu face decât ca inimile noastre să fie mai sigure, inimi care cunosc dragostea Sa, că nimic nu ne poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus. Orice altceva reprezintă creaturi şi ele nu ne pot despărţi de dragostea lui Dumnezeu – o dragoste divină care s-a coborât în starea nenorocită a creaţiei şi a câştigat biruinţa pentru noi împotriva a toate. Astfel eliberarea, libertatea şi siguranţa sfinţilor prin har şi putere sunt pe deplin înfăţişate.
Avem astfel trei feluri în care Dumnezeu este prezentat ca fiind pentru noi: în a oferi, în a îndreptăţi şi în faptul că nu există despărţire. Două întrebări triumfătoare rezolvă cele două din urmă puncte, asupra cărora inima poate cu uşurinţă să ridice întrebări. Cele două întrebări sunt: „Cine va condamna?“ şi „Cine va despărţi?“. Cine va condamna când Dumnezeu Însuşi îndreptăţeşte? Nu se spune „îndreptăţeşte înaintea lui Dumnezeu“. Dumnezeu este pentru noi. La cea de-a doua întrebare se răspunde prin faptul preţios că în toate lucrurile care ar părea că ar putea produce despărţirea, dragostea Lui a fost arătată şi dovedită. Afară de aceasta, doar făpturile sunt acelea care ar încerca să despartă, iar dragostea este dragostea lui Dumnezeu. Începutul versetului 34 trebuie citit împreună cu versetul 33.
Locul creştinului în Hristos înaintea lui Dumnezeu
Am intrat aici într-o stare experimental mai avansată decât în capitolul 5.1-11, ca urmare a exerciţiului unui suflet care învaţă ce este el în sine însuşi şi ce înseamnă efectul legii, precum şi ce semnifică a fi mort împreună cu Hristos şi a fi viu prin şi împreună cu El; şi, în cele din urmă, ce înseamnă a fi în El înaintea lui Dumnezeu, având conştienţa acestui lucru oferită în mod divin. În Romani 5:1-11 este vorba mai mult despre harul simplu al lui Dumnezeu, ceea ce este El în natura şi în gândurile Lui binecuvântate faţă de păcătos, ridicându-Se deasupra păcatului. În capitolul 8 găsim dezvoltat mai pe larg locul creştinului vizavi de Dumnezeu, în timp ce în capitolul 5 este vorba de ceea ce Dumnezeu este, în mod simplu, în har. Acest capitol reprezintă ceea ce este Dumnezeu, cunoscut prin lucrarea lui Hristos; capitolul 8 vorbeşte mai mult despre locul nostru în Hristos înaintea Lui. Ce binecuvântare să le avem pe amândouă!