comori.org
comori.org

Capitolul 7

J. N. Darby

Poziţia credinciosului cu privire la lege

Am privit la efectul morţii şi învierii lui Hristos în ce priveşte îndreptăţirea şi viaţa practică. În prima parte a epistolei (până la Romani 5:11 ), este prezentată moartea Lui pentru păcatele noastre. De la Romani 5:12 , ca urmare a faptului că El a murit, noi ne socotim morţi faţă de păcat şi vii faţă de Dumnezeu prin El. Starea noastră sub cei doi capi de rasă, Adam şi Hristos, a fost deja discutată. A mai rămas încă un punct pe care apostolul să-l trateze: efectul acestei învăţături din urmă asupra chestiunii legii. Creştinul, sau mai bine zis credinciosul, are parte în Hristos ca într-un Hristos care a murit, şi trăieşte pentru Dumnezeu, Hristos fiind înviat dintre cei morţi de către El. Care este forţa acestui adevăr în ce priveşte legea (căci legea are putere asupra omului doar atât timp cât acesta trăieşte)? Fiind mort, ea nu mai are nicio putere asupra lui. Aceasta este poziţia noastră vizavi de lege. Slăbeşte acest lucru autoritatea ei? Nu! Căci noi spunem că Hristos a murit, deci şi cu noi s-a întâmplat la fel; însă legea nu mai are nicio aplicaţie cu privire la cineva care este mort.

Legătura căsătoriei folosită ca exemplu; cei doi soţi

Pentru a pune în lumină efectul acestui adevăr, apostolul foloseşte exemplul regulii existente în căsătorie. Femeia s-ar numi adulteră dacă ar fi a altuia în timp ce soţul ei trăieşte; dar când soţul ei moare, ea este liberă. Aplicaţia acestei reguli schimbă forma adevărului. Este lucru cert că cineva nu se poate afla sub autoritatea a doi bărbaţi în acelaşi timp. Unul îl exclude pe celălalt. Legea şi Hristos înviat nu pot fi asociaţi în autoritatea lor asupra unui suflet. Însă, în cazul nostru, legea nu îşi pierde puterea (adică drepturile ei asupra noastră) prin faptul că ea moare, ci prin faptul că noi murim. Ea domneşte peste noi doar câtă vreme suntem în viaţă. Apostolul începe cu această nimicire a legăturii prin moarte. Soţul a murit, însă, în ce priveşte aplicaţia, legătura este anulată prin moartea noastră. Prin urmare, suntem morţi faţă de lege prin trupul lui Hristos (căci avem de-a face cu un Hristos înviat după ce a murit), ca să fim ai Aceluia care a înviat dintre cei morţi, ca astfel să aducem roadă pentru Dumnezeu; nu putem aparţine celor doi soţi în acelaşi timp.

Cei morţi cu Hristos sunt morţi faţă de lege

Când eram în carne, adică atunci când eram socotiţi ca umblând în sfera responsabilităţii unui om care trăieşte viaţa naturală, ca fiu al lui Adam, legea era pentru noi regula şi măsura perfectă a acelei responsabilităţi, precum şi reprezentantul autorităţii lui Dumnezeu. Patimile care împingeau la păcat acţionau în firea noastră şi, întâlnind bariera legii, găseau în ea ceva care, opunându-i-se rezistenţă, trezea voinţa şi care, de asemenea, punea în lumină, prin chiar interdicţia însăşi, răul pe care carnea îl iubea şi pe care legea îl interzicea; şi astfel aceste patimi lucrau în mădularele noastre pentru a produce roada care aducea moartea. Dar acum credinciosul era în afara sferei de autoritate a legii, ieşit de sub controlul ei1, fiind mort faţă de ea. A muri sub lege înseamnă automat să fii condamnat. Însă Hristos a fost Acela care a trecut prin această moarte şi a luat condamnarea asupra Lui, în timp ce noi beneficiem de eliberarea de omul cel vechi, care se află în moarte. Omul nostru cel vechi este răstignit împreună cu El, astfel că, a fi morţi faţă de lege înseamnă eliberarea noastră. Ea nu a făcut altceva decât să ne condamne, însă autoritatea ei ia sfârşit odată cu viaţa celui ce s-a aflat sub această autoritate. Şi, fiind morţi cu Hristos, legea nu-i mai poate atinge pe cei care au fost sub ea. Noi aparţinem noului soţ, lui Hristos cel înviat, ca astfel să slujim în înnoirea duhului – şi prin Duhul Sfânt2, aşa cum apostolul va explica mai târziu – nu în robia literei.


1 Hristos, sub lege, a murit sub blestemul ei. A fi în carne înseamnă a trăi în sfera responsabilităţii unui om natural – a unui fiu al lui Adam cel căzut. Într-o astfel de viaţă (afară de cazul când ea este lipsită de orice lege, adică nelegiuită), legea este regula dreptăţii omeneşti. Nu trebuie să confundăm carnea aflându-se în creştin cu omul aflat în carne. Principiul vieţii celei vechi se găseşte încă în cel credincios, însă el nu este nicidecum principiul relaţiei lui cu Dumnezeu. Când sunt în carne, acesta este principiul relaţiei mele cu Dumnezeu. Şi, voinţa ei fiind complet păcătoasă, este imposibil să-I plac lui Dumnezeu. Pot căuta îndreptăţirea în această stare, dar totdeauna pe temeiul legii. Însă creştinul este mort prin Hristos faţă de toată această stare de lucruri – el nu mai trăieşte viaţa caracteristică ei; viaţa lui este în Hristos şi a primit Duhul Sfânt. Carnea nu mai constituie principiul relaţiei lui cu Dumnezeu; în acea sferă el s-a recunoscut ca fiind pierdut. Din alt loc din Scriptură învăţăm că el este în Hristos pe acelaşi temei pe care Hristos este înaintea lui Dumnezeu. Duhul Sfânt, aşa cum vom vedea, îl aşază acolo prin credinţă, Hristos fiind de acum viaţa lui.

2 El nu pomeneşte aici deocamdată de slujirea prin Duhul, fiindcă nu a vorbit încă de darul Duhului Sfânt oferit în virtutea lucrării lui Hristos. El nu arată în acest loc decât felul, caracterul slujbei aduse.

Păcatul, legea şi conştiinţa

Aceasta este învăţătura cu privire la poziţia credinciosului faţă de lege. Acum urmează concluziile care pot fi trase din ea. Este deci legea păcat, de vreme ce am fost scoşi de sub autoritatea ei? Nicidecum! Însă ea oferea cunoştinţa păcatului şi îl punea în socoteala celui ce-l comitea. Căci apostolul spune că n-ar fi cunoscut că simplul impuls al naturii sale era păcat, dacă legea n-ar fi spus: „Să nu pofteşti“. Iar porunca a dat ocazie păcatului să atace sufletul. Păcatul, acest principiu rău al naturii noastre*, folosindu-se de poruncă pentru a provoca sufletul să comită păcatul interzis, a produs tot felul de pofte. Căci, fără lege, păcatul nu putea împinge sufletul într-un astfel de conflict, nici nu putea pune asupra lui sentinţa morţii, prin a-l face răspunzător în conştiinţă pentru păcatul care, fără această lege, n-ar fi fost cunoscut. Sub lege, pofta a lucrat, făcând inima conştientă de păcat; iar rezultatul a fost moartea la nivel de conştiinţă, fără vreo posibilitate de izbăvire a inimii de sub puterea poftei.


* Să ne aducem aminte că peste tot în această secţiune a epistolei (adică de la Romani 5:12 ) avem de-a face cu păcatul, nu cu păcatele.

Voinţa omului trezită de către interdicţia legii

Când nu era legea, păcatul nu tulbura aşa de tare voinţa care refuza să se supună înfrânării. Căci o barieră pusă voinţei nu o face pe aceasta decât să se trezească şi să acţioneze. Iar conştienţa păcatului, în prezenţa interdicţiei lui Dumnezeu, nu este altceva decât o conştiinţă sub sentinţa morţii. Astfel că porunca, cea care în esenţă era dată pentru viaţă, a provocat de fapt moartea. „Fă aceasta şi vei trăi“ a devenit moarte, prin faptul că prezenta cerinţele lui Dumnezeu unei naturi păcătoase, a cărei voinţă le respingea, şi unei conştiinţe căreia nu-i rămânea altceva de făcut decât să accepte dreapta condamnare.

Efectul legii

Un om umblă cu nepăsare, făcându-şi voia, lipsit de cunoştinţa lui Dumnezeu şi deci de conştienţa păcatului sau a răzvrătirii lui. Vine legea, iar el moare sub judecata ei care interzice tot ceea ce el doreşte. Pofta era un lucru rău, dar ea nu dădea la iveală judecata lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, o ignora. Dar, când a venit legea, păcatul (el este privit aici ca un duşman care atacă pe cineva), ştiind că voinţa se va încăpăţâna şi conştiinţa va acuza, a prins prilejul prin poruncă şi l-a împins pe om în direcţia contrară legii, omorându-l, adică punându-i în conştiinţă (care recunoştea păcatul şi faptul că el este interzis de Dumnezeu) sentinţa morţii. Rezultatul era moartea omului, ca urmare a judecăţii lui Dumnezeu. Legea era deci bună şi sfântă, fiindcă interzicea păcatul, însă făcea acest lucru condamnându-l pe păcătos.

Păcatul prezentat ca un duşman care caută să ucidă sufletul

Atunci, a fost moartea produsă de ceea ce este bun?* Nu, ci păcatul, ca să fie arătat în adevărata lui lumină, a folosit ceea ce este bun pentru a aduce moartea asupra sufletului. Şi astfel, prin poruncă, păcatul s-a arătat peste măsură de păcătos. În toată această descriere, păcatul este înfăţişat ca o persoană care caută să ucidă sufletul.


* Păcatul şi moartea sunt în corelaţie. Legea este introdusă cu scopul de a face cunoscut, prin încălcarea ei, caracterul acestora două. Apostolul întreabă întâi: „Este legea păcat?“, de vreme ce rezultatul ei a însemnat moarte pentru om. Nicidecum, însă ea a adus cunoştinţa păcatului şi a scris sentinţa morţii asupra sufletului prin intermediul judecăţii, omul fiind un păcătos. Cea de-a doua întrebare este: „Legea fiind astfel bună în sine, a devenit ea moarte pentru mine?“. Nu! Păcatul este acela care (pentru a-şi arăta întreaga grozăvie) m-a omorât în conştiinţă, folosind legea ca armă. El a găsit natura omului ca fiind un instrument de a perverti acest lucru bun, făcându-l astfel să fie spre moarte.

Astfel deci se prezintă efectul legii, al primului soţ, ţinând cont de faptul că păcatul există în om. Pentru a înfăţişa acest lucru şi mai clar, apostolul ne comunică înţelegerea sa spirituală a experienţei unui suflet aflat sub lege.

Lipsa puterii pentru a face ceea ce este bine

Trebuie să remarcăm aici că subiectul care se tratează nu este conflictul dintre cele două firi, ci efectul legii, presupunând că voinţa este regenerată şi că legea a obţinut acordul conştiinţei şi constituie obiectul afecţiunilor inimii – o inimă care recunoaşte spiritualitatea legii. Aşa ceva nu înseamnă cunoaşterea harului, nici a lui Hristos Mântuitorul, nici a Duhului*. Lucrul important aici nu este condamnarea (deşi legea, într-adevăr, pune sufletul sub osândă), ci totala lipsă de putere pentru a împlini legea, ca astfel ea să nu ne condamne. Legea este duhovnicească, însă eu, ca om, sunt pământesc (carnal), rob al păcatului, oricare ar fi părerea omului meu dinăuntru, căci nu recunosc ceea ce fac. Ceea ce vreau să fac, nu fac; şi ceea ce urăsc, aceea practic. Astfel, pe de o parte iubind binele, iar de cealaltă urând răul, recunosc că legea este bună. Fac răul nu din pricină că voinţa mea este înclinată către el, căci nu vreau să fac răul pe care îl fac; dimpotrivă, îl urăsc. Păcatul care locuieşte în mine îl comite, căci de fapt în mine (adică în carnea mea – întregul om natural aşa cum este el) nu se află nimic bun, fiindcă chiar dacă există voinţa, nu găsesc deloc calea de a practica binele. Puterea lipseşte cu desăvârşire.


* Există un conflict în noi şi atunci când Duhul Sfânt locuieşte în noi. Galateni 5 vorbeşte despre el: „Carnea pofteşte împotriva Duhului“ etc. Dar atunci nu suntem sub lege, aşa cum apostolul spune în continuare: „Dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub lege“. Aici, persoana de care se vorbeşte se află sub lege; totul este în legătură cu legea. Legea este duhovnicească; legea este recunoscută ca bună; legea este plăcută omului dinăuntru. Nici Hristos, nici Duhul nu sunt menţionaţi până când nu apare chestiunea eliberării.

Două principii antagoniste

În versetul 20, apostolul, după ce a oferit aceste explicaţii, pune accentul pe „eu“ şi pe „mine“. „Dacă deci practic ceea ce nu vreau, nu mai sunt eu cel care face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine“. Fiindcă, potrivit omului dinăuntru, îmi găsesc plăcerea în legea lui Dumnezeu. Există însă în mine un alt principiu constant care se luptă împotriva legii minţii mele şi care mă ţine captiv acestei legi a păcatului în mădularele mele. Aşa că, oricare ar fi dorinţele mele, cu cât sunt mai bune, cu atât eu sunt mai nenorocit. Fiind om, şi un astfel de om, nu pot fi altcumva decât nenorocit. Însă, odată ajuns aici, am făcut deja un pas imens.

Răul despre care se vorbeşte aici este răul care se află în natura noastră. Este prezentată de asemenea şi lipsa de putere pentru a scăpa de el. Iertarea păcatelor a fost deja explicată pe deplin. Ceea ce produce tulburare aici este lucrarea prezentă a păcatului, lucrare de care nu putem scăpa. Simţământul acestui lucru este adesea mai dureros decât păcatele trecute, despre care cel credincios poate înţelege că au fost înlăturate prin sângele lui Hristos. Aici însă avem de-a face cu conştienţa faptului că păcatul se află încă în noi, măcar că-l urâm, iar chestiunea eliberării este amestecată cu experienţa noastră, cel puţin până când am priceput ce ne învaţă această a doua parte a epistolei, anume să judecăm omul cel vechi ca fiind păcatul, nu noi înşine, şi să ne socotim morţi. Hristos, prin care acum trăim, a murit. Şi, fiindcă El a fost o jertfă pentru păcat, condamnarea noastră este imposibilă, în timp ce păcatul este osândit, iar noi suntem eliberaţi prin „legea Duhului de viaţă“. Aceasta nu este iertare, ci eliberare, păcatul în carne fiind condamnat la cruce.

Eliberarea în Hristos; descoperirea faptului că nu avem nicio putere; harul este singura noastră resursă

Prin harul divin, omul regenerat a învăţat trei lucruri. Mai întâi, el a ajuns să descopere că în el, adică în carnea sa, nu locuieşte nimic bun. Cel de-al doilea lucru este că a învăţat să facă deosebirea între el însuşi, care vrea să facă ce este bine, şi păcatul care locuieşte în el. Însă, chiar atunci când vrea binele, păcatul este prea puternic pentru el. Cunoscându-se pe sine, el nu mai caută să se îmbunătăţească în carne, ci să fie eliberat, iar această eliberare o are în Hristos. Puterea vine după aceea. Apoi, cel de-al treilea lucru, el a ajuns să descopere şi să mărturisească faptul că nu are nicio putere. Atunci el se abandonează pe sine în mâinile altuia. Nu întreabă: Cum aş putea eu?; sau: Cum voi face eu?, ci: Cine mă va elibera? La vremea când noi nu aveam nicio putere, Hristos a murit pentru cei nelegiuiţi. Această lipsă de putere este descoperită acum. Iar la sfârşit găsim har, atunci când harul rămâne singura noastră resursă, în ce priveşte ceea ce suntem în noi înşine şi de asemenea în ceea ce priveşte orice speranţă de ameliorare în noi.

Rezolvarea problemei; eliberarea deja împlinită

Din fericire însă, când ne aruncăm în braţele harului, nu există altceva înaintea noastră decât har. Eliberarea este împlinită prin faptul că nu mai suntem nicidecum vii în carne; am murit faţă de această poziţie şi faţă de lege, care ne ţinea în robie şi condamnare, şi avem de-acum un alt soţ, pe Hristos care a fost înviat dintre cei morţi. De îndată ce sufletul zbuciumat a strigat: „Cine mă va elibera?“, răspunsul este pregătit: „Mulţumesc lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru“. Răspunsul nu este: El mă va elibera. Eliberarea este deja împlinită. Nu mai urmează decât mulţumirea.

Omul din Romani 7 era într-o stare nenorocită în conflictul de sub lege, fără să cunoască ce înseamnă răscumpărarea. Însă el a murit în moartea lui Hristos şi a ieşit din sfera naturii care îl făcea să fie în acea stare. El a sfârşit-o pe deplin cu sine însuşi. Eliberarea lui Dumnezeu este completă. Cele două firi (naturi) sunt încă opuse una alteia, însă eliberarea nu este imperfectă. Această izbăvire lucrată de Dumnezeu, precum şi etapele manifestării ei, sunt dezvoltate în capitolul următor.

Carnea sub lege; sufletul preocupat cu sine însuşi

Vom mai remarca aici că apostolul nu spune: Ştim că legea este duhovnicească, dar noi suntem carnali. Dacă ar fi spus aşa, atunci afirmaţia ar fi fost valabilă pentru creştini ca atare, în starea lor corectă şi normală. Aici însă el vorbeşte despre experienţa personală cu privire la ce înseamnă carnea sub lege, atunci când omul este născut din nou, nu despre starea creştină ca atare înaintea lui Dumnezeu. Observaţi de asemenea că legea este privită din punctul de vedere al cunoştinţei creştine – „ştim“ – atunci când nu mai suntem sub ea şi când suntem astfel capabili să ne dăm seama de toată însemnătatea ei, potrivit cu spiritualitatea celui care judecă şi care de asemenea vede, fiind spiritual, ce înseamnă carnea; deoarece el nu este acum în carne, ci în Duhul*.


* Iată lucrul care oferă cheia acestui mult discutat pasaj; din nefericire mult discutat, din pricină că sufletele nu sunt eliberate. El nu reprezintă experienţa prezentă a cuiva, ci constituie descrierea stării unui om neizbăvit, descriere făcută de către unul izbăvit. Un om neeliberat nu poate vorbi în felul acesta, fiindcă el este încă nesigur şi neliniştit cu privire la rezultat. Un om scufundat într-o mlaştină nu poate descrie cu calm ce simte şi cum se comportă un om într-o astfel de împrejurare, deoarece în el există teama cauzată de această stare. După ce a ieşit însă, el poate cu adevărat să spună ce înseamnă să fii acolo. Sfârşitul capitolului 7 din Romani prezintă un om care este afară din mlaştină, care arată cu calm principiul şi modul în care cineva se scufundă în ea. Toată această parte a epistolei este mai complicată decât ceea ce precedă capitolul 5.12, din pricină că experienţa noastră se află în conflict cu ceea ce credinţa ne învaţă să spunem. Dacă prin har sunt iertat şi îndreptăţit, acest lucru nu produce nicio contradicţie cu experienţa mea. Este ceea ce Dumnezeu a făcut pentru mine în afara mea. Datoria mea este plătită. Dar dacă spun: „Sunt mort faţă de păcat“, experienţa mea contrazice acest lucru. Prin urmare, nu mai avem deloc odihnă până când nu renunţăm la carne ca la ceva cu totul rău şi iremediabil şi până când nu învăţăm că, în urma răscumpărării, nu mai suntem nicidecum în carne. Comparaţi capitolele 7 şi 8.

Luat în mod literal, acest pasaj nu reprezintă starea nimănui, ci arată principiile care se opun, rezultatul acestui conflict fiind pus în lumină prin presupunerea experienţei unui om sub lege: voinţa este întotdeauna dreaptă, dar binele nu este niciodată făcut, ci doar răul. Totuşi, în ce priveşte conştiinţa, aceasta este starea practică a oricărui suflet născut din nou aflat sub lege. Să notăm încă un principiu important. Omul din această stare este cu totul preocupat cu el însuşi; el doreşte binele, el nu-l poate face, el face ceea ce el nu ar vrea să facă. Nu este pomenit nici Hristos şi nici Duhul Sfânt. Creştinul, în starea lui normală, este preocupat cu Hristos. Însă ceea ce se prezintă în acest capitol şapte este rezultatul natural şi necesar al legii, atunci când conştiinţa este trezită şi când voinţa este înnoită; fiindcă voinţa de a face binele este prezentă în el. Dar el se află sub lege, vede spiritualitatea ei, este de acord cu ea, îşi găseşte plăcerea în ea după omul dinăuntru şi totuşi nu poate face ceea ce este bine. Păcatul are stăpânire asupra lui. Simţământul responsabilităţii neîmplinite, precum şi absenţa păcii, fac în mod necesar ca sufletul să se concentreze asupra lui însuşi. Este cu totul preocupat cu sine, cu el însuşi, expresia acestui lucru apărând de aproximativ douăzeci de ori începând cu versetul 14. Este mai bine să fii aşa, decât insensibil. Pacea este absentă din sufletul unui astfel de om.

Această pace se găseşte în altă parte, anume în următorul lucru: când eşti conştient de neputinţa de a face binele înaintea lui Dumnezeu, atunci descoperi că Dumnezeu a făcut pentru noi binele de care avem nevoie. Nu suntem numai iertaţi, ci şi eliberaţi, şi suntem în Hristos, nu ne mai aflăm deloc în carne.

Eliberarea deplină este cunoscută doar atunci când suntem convinşi de lipsa noastră totală de putere

Conflictul merge înainte, opoziţia dintre cele două firi continuă, însă noi Îi aducem mulţumiri lui Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos*. Remarcaţi aici că eliberarea nu este găsită decât atunci când există deplina convingere cu privire la neputinţa şi nevoia noastră de putere, aşa cum am fost pe deplin convinşi de păcatele noastre. Este mult mai dificil să ajungi la convingerea că eşti neputincios, decât că ai păcătuit. Iar păcatul din natura noastră – perversitatea lui iremediabilă, împotrivirea lui la ce este bine, legea păcatului din mădularele noastre – este cunoscut în gravitatea lui numai prin experimentarea inutilităţii eforturilor noastre de a face binele. Sub lege, inutilitatea acestor eforturi aruncă conştiinţa în tulburare şi în robie şi produce sentimentul că este imposibil ca prin acestea să poţi ajunge plăcut lui Dumnezeu. Sub har eforturile nu sunt inutile, iar natura rea ni se înfăţişează (fie prin părtăşia cu Dumnezeu, fie prin căderi, dacă neglijăm această părtăşie) în toată urâţenia ei, în prezenţa acestui har. Însă în acest capitol experienţa păcatului în carne este prezentată ca fiind dobândită sub lege, pentru ca omul să se cunoască pe sine în această poziţie – să poată realiza ceea ce este el, în ce priveşte firea lui păcătoasă, şi că nu poate reuşi în felul acesta să stea înaintea lui Dumnezeu cu o conştiinţă bună. El este sub autoritatea primului soţ; moartea nu a întrerupt încă această legătură în ce priveşte starea sufletului său.


* Ultimul verset din capitolul 7 vorbeşte despre gândirea abstractă şi caracterul celor două firi opuse. Una reprezintă gândul şi scopul inimii în omul înnoit; cealaltă, firea păcătoasă care este încă acolo. Una: „eu însumi“, cealaltă: „carnea mea“. Deci adevăratul „eu“ este cel corect, numai că nu este privit sub lege sau afară din ea.

De ce capitolul 7 este introdus ca o paranteză?

Trebuie acum să ne aducem aminte că această experienţă a sufletului sub lege este introdusă ca o paranteză, pentru a arăta efectul legii, precum şi starea păcătoasă în întâmpinarea căreia vine harul. Subiectul nostru este că cel credincios are parte în moartea lui Hristos şi astfel a murit, iar acum este viu prin Acela care a înviat; că Hristos, intrând prin har în moarte, fiind făcut păcat, a sfârşit pentru totdeauna cu starea în care a avut de-a face cu păcatul şi moartea, în firea asemănătoare omului păcătos; şi, sfârşind pentru totdeauna cu tot ceea ce era în legătură cu această stare, a intrat prin înviere într-o nouă ordine de lucruri, într-o stare nouă înaintea lui Dumnezeu, unde niciunul dintre lucrurile cărora S-a supus pentru noi nu-L mai poate atinge, mai presus de păcatul care în noi este conectat cu viaţa noastră naturală şi mai presus de legea care impută acest păcat conştiinţei. Fiind în Hristos, ne aflăm şi noi în această nouă ordine de lucruri.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *