Smochinul din via lui Dumnezeu; lipsa de rod urmată de
judecată
I se aminteşte acum Domnului despre judecata teribilă care a
căzut asupra unora dintre evrei, galileeni al căror sânge Pilat
îl amestecase cu jertfele lor (versetul 1). Domnul le declară că
nici cazul acesta, nici un altul despre care le aduce aminte,
nu sunt excepţionale şi dacă nu se pocăiesc, se va întâmpla
cu ei acelaşi lucru (versetele 2-5). La aceste lucruri, Domnul
le mai adaugă o pildă pentru a explica ascultătorilor Săi câte
ceva despre poziţia poporului. Israel era smochinul plantat de
Dumnezeu în vie, care deja de trei ani era ameninţat să fie tăiat,
pentru că smochinul nu făcea decât rău viei, nu făcea decât să
umbrească pământul degeaba şi să-l ocupe inutil; totuşi Isus
face un ultim efort ca să-l facă să producă roade, iar dacă şi
această ultimă încercare ar fi rămas fără rezultat, harul nu putea
decât să lase loc dreptei judecăţi a Stăpânului viei, pentru că
ce motiv ar fi fost să fie cultivat ceva care nu făcea decât rău?
(versetele 6-9). Totuşi Isus Se manifestă în har şi în putere faţă
de fiica lui Avraam potrivit promisiunilor făcute acestui popor
(versetele 10-17), arătând acestui popor că împotrivirea sa prin
pretenţia de a se opune harului cu argumentul legii, nu era
decât pură ipocrizie.
Totuşi (versetele 18-21), ca urmare a respingerii lui Hristos,
Împărăţia lui Dumnezeu trebuia să ia o formă neaşteptată:
semănată prin Cuvânt şi neintrodusă încă în putere, ea urma
să crească în lume până ce va deveni o putere lumească; iar
ca doctrină şi mărturie exterioară, va pătrunde în toată sfera
rânduită ei în planurile suverane ale lui Dumnezeu. Aceasta
nu era Împărăţia întemeiată prin putere şi care se manifestă
în dreptate, ci era ceva lăsat în responsabilitatea omului, deşi împlinea în acelaşi timp planurile lui Dumnezeu (vezi Matei 13
,
Daniel 4
şi Ezechiel 31
).
Poarta cea strâmtă a împărăţiei
În final, Domnul dezbate direct problema poziţiei rămăşiţei şi
a sorţii Ierusalimului (versetele 22-35). Călătorind prin cetăţi
şi sate, şi împlinind lucrarea harului, în ciuda dispreţului din
partea poporului, Domnul a fost întrebat dacă rămăşiţa, adică
cei ce vor scăpa din judecata ce se va abate asupra lui Israel, va
fi numeroasă. El nu dă un răspuns cu privire la număr, ci Se
adresează conştiinţei celui care adresa întrebarea, îndemnându-l
să intre pe poarta cea strâmtă şi să-şi desfăşoare pentru aceasta
întreaga lui energie. Nu numai că cei mulţi nu vor intra, dar va
fi un număr mare care, încercând să evite această poartă, vor
dori să intre în împărăţie şi nu vor putea; şi, în plus, în clipa
când Stăpânul casei se va ridica şi va închide poarta, va fi deja
prea târziu. El le va spune: „Nu vă ştiu de unde sunteţi“. Vor
insista în zadar asupra faptului că El a predicat în cetăţile lor; le
va spune că nu-i cunoaşte şi că nu sunt altceva decât lucrători
ai nelegiuirii: „Pentru cei răi nu este pace“. Poarta împărăţiei
era una de ordin moral, iar intrarea se putea face doar prin
convertire. Cei mai mulţi din Israel nu vor intra, iar de afară,
în plâns şi groază, îi vor vedea pe cei dintre naţiuni şezând
împreună cu moştenitorii promisiunilor; în timp ce ei, copiii
împărăţiei, potrivit cărnii, vor fi ţinuţi afară, şi într-o poziţie
cu atât mai deplorabilă cu cât fuseseră cei mai apropiaţi. Prin
urmare, cei care păreau a fi primii, vor fi cei de pe urmă, iar cei
din urmă vor fi cei dintâi.
Cea din urma cercetare; vestirea sorţii Ierusalimului
Sub pretextul grijii pentru Isus, fariseii Îl îndeamnă să plece de
acolo (versetele 31-35). Domnul Se referă în acest ultim punct la
voinţa lui Dumnezeu în ce priveşte împlinirea lucrării. Puterea
pe care omul ar fi avut-o asupra Lui nu intra în discuţie; Isus
trebuia să-Şi termine lucrarea şi abia apoi să plece, pentru că
Ierusalimul nu cunoscuse timpul cercetării sale, împlinită de El Însuşi, adevăratul Domn, Yahve. De câte ori dorise El să strângă
sub aripile Sale pe copiii cetăţii răzvrătite, dar ei n-au vrut! Iar
acum, după ce ultimul efort al harului Său a fost împlinit, casa
le va fi lăsată pustie, până se vor pocăi şi se vor întoarce la
Domnul, spunând potrivit cu Psalmul 118
: „Binecuvântat fie
Cel care vine în numele Domnului“. Atunci El va apărea şi ei
Îl vor vedea.
Nimic nu poate fi mai clar şi mai puternic decât urmarea acestor avertismente din partea Domnului. Era un ultim mesaj pentru Israel, o ultimă cercetare din partea lui Dumnezeu, pe care ei au respins-o. Ei erau abandonaţi de Dumnezeu (deşi încă iubiţi din pricina părinţilor), până când vor ajunge să-L invoce pe Cel pe care L-au respins; abia după aceea acelaşi Isus Se va arăta din nou, tot Israelul Îl va vedea, şi aceasta va fi „ziua pe care a făcut-o Domnul“. Domnul fiind respins, în timpul absenţei Sale Împărăţia se va întemeia sub forma unui copac, sau potrivit imaginii aluatului, aducându-şi rodul printre iudei până la sfârşit. Deznodământul tuturor acestor lucruri în mijlocul acestei naţiuni în zilele din urmă şi revenirea lui Isus atunci când ei se vor pocăi, va fi într-o anumită măsură un rezultat al actului de păcat şi de răzvrătire pe care-l comiteau atunci iudeii respingându-L pe Domnul. Aceste gânduri fac loc altor instrucţiuni importante în legătură cu Împărăţia.