Capitolul 12

Ucenicii sunt încurajaţi în mărturia lor faţă de lume

Capitolul acesta îi prezintă pe ucenici în acea poziţia de mărturie prin puterea Duhului Sfânt despre care am vorbit mai sus şi, odată ce Domnul urma să plece de pe pământ, îi prezintă de asemenea în opoziţie cu lumea: pe pământ, în locul lui Mesia, vor fi Cuvântul şi Duhul Sfânt. Dar ucenicii trebuie în acelaşi timp să nu se teamă de împotrivire şi să nu se încreadă în ei înşişi, ci să se teamă de Dumnezeu şi să se încreadă în ajutorul Lui. În ce priveşte lucrurile pe care le vor avea de spus, Duhul Sfânt îi va învăţa. Apoi într-o zi toate vor fi date la iveală, pentru că Dumnezeu are putere asupra sufletului, omul nu atinge decât trupul. În acest context, lucrurile care apar sunt cele care depăşesc promisiunile din vremea prezentă, sunt acele lucruri care ţin de relaţia sufletului cu Dumnezeu. Este o ieşire din teritoriul iudaismului pentru a fi direct în faţa lui Dumnezeu. Aşa că ceea ce trebuia să facă ucenicii era să manifeste cu orice preţ pe Dumnezeu în lumea aceasta, să-L prezinte credinţei, înaintea momentului în care toate lucrurile vor fi aduse la adevărata lor lumină: lucrul acesta putea să-i coste înaintea oamenilor, dar Isus avea să-i mărturisească înaintea îngerilor. Aceasta însemna a aduce pe ucenici în lumină aşa cum Dumnezeu Însuşi este în lumină şi a-i aduce la acea stare de temere de Dumnezeu prin Cuvânt şi prin credinţă, într-o vreme în care puterea răului era încă la lucru; rău care în totalitatea lui urma să fie adus la lumină deşi era acum încă ascuns.

Nu numai atât. Dar blasfemiile pronunţate împotriva mărturiei vor fi mai rele, mai de neiertat decât blasfemiile împotriva lui Isus. Pentru că a vorbi împotriva Fiului Omului putea fi iertat, şi a fost cu adevărat, şi le va fi cu adevărat iertat în cele din urmă iudeilor priviţi ca naţiune, dar dacă cineva vorbea blasfemitor împotriva mărturiei ucenicilor, aceasta însemna a vorbi rău împotriva Duhului, ceea ce nu va fi niciodată iertat. Domnul lucrează la inima ucenicilor, la fel cum lucrează şi asupra conştiinţei lor.

Isus încurajează pe ucenicii Săi prin trei lucruri: prin grija al cărei obiect vor fi din partea Aceluia care numără perii capului lor, iar grija aceasta urma să se manifeste indiferent de încercarea prin care avea să treacă credinţa lor; în al doilea rând prin faptul că în cer înaintea îngerilor, credincioşia lor faţă de Hristos şi misiunea grea încredinţată le va fi recunoscută chiar de El Însuşi; şi în al treilea rând prin importanţa misiunii lor, a cărei respingere antrena o condamnare mai definitivă decât respingerea lui Hristos Însuşi, pentru că Dumnezeu făcuse un pas final în căile Sale de har şi în mărturia Sa. Totul urma de acum să fie dat la iveală şi Dumnezeu va avea grijă de ei, vor fi recunoscuţi de Hristos în cer, iar puterea Duhului Sfânt va fi cu ei. Acestea sunt motivele şi încurajările prezentate aici inimilor ucenicilor pentru misiunea dată lor după plecarea Domnului.

Importanţa sufletului şi a vieţii viitoare

Ceea ce urmează este o dezvoltare şi mai clară a poziţiei în care, prin respingerea Domnului, ei aveau să se găsească de atunci, potrivit harului lui Dumnezeu (versetul 13). În momentul acesta Domnul refuză în mod oficial să facă dreptate în Israel: nu era acesta locul Său. El Se adresează sufletelor şi le îndreaptă atenţia asupra unei vieţi care urmează celei de acum. Şi în loc să hotărască asupra împărţirii moştenirii între fraţi, El avertizează mulţimea să se păzească de lăcomia de bani, învăţându-i acest lucru prin pilda omului bogat care a trebuit să plece deodată din lumea aceasta, chiar în timp ce îşi făcea unele proiecte. Ce s-a ales de sufletul lui? Dar după ce a pus această temelie generală, Domnul prezintă ucenicilor Săi marele principiu după care trebuie să umble. Ei nu trebuiau să gândească la ziua de mâine, ci să se încreadă în Dumnezeu. De fapt, ce ar fi putut ei să facă (versetul 26). Ei trebuiau să caute mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, iar tot ce aveau nevoie le va fi adăugat. Aceasta le era poziţia în lumea care Îl respingea pe Stăpânul lor; şi în plus, inima Tatălui era interesată în ceea ce-i privea. Datorită acestui motiv ei nu aveau nimic care să-i facă să se teamă, pentru că Tatăl îşi găsea plăcerea să le dea Împărăţia. Străini şi călători pe pământ, comoara lor era în cer şi acolo urma să fie şi inima lor, pentru că inima este acolo unde este comoara*. În plus ei trebuiau să-L aştepte pe Domnul.

* Nu este aşa cum spun adesea oamenii: unde îţi este inima, acolo îţi este şi comoara - inima mea nu se găseşte actualmente acolo, ci acolo „unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră“ (versetul 34).

Trei lucruri trebuiau să lucreze asupra inimilor lor: în primul rând gândul că Tatăl le dădea Împărăţia, în al doilea rând comoara inimilor lor care era în cer şi aşteptarea reîntoarcerii Domnului. Până la revenirea Lui, ei erau chemaţi să vegheze şi să aibă făcliile aprinse. Întreaga lor poziţie trebuia să fie dominată de această aşteptare continuă a Domnului şi să fie expresia acestei aşteptări. Ei trebuiau să fie ca nişte oameni care aşteaptă, având mijlocul încins. Iar în clipa când, potrivit inimii Domnului, toate lucrurile vor fi restabilite prin puterea Sa, El avea să-i introducă în casa Tatălui, să-i aşeze la masă şi El Însuşi urma să Se încingă pentru a le sluji.

Atitudinea unei inimi care-L aşteaptă pe Hristos Însuşi

Este important ca atenţia cititorului să fie îndreptată către ceea ce Domnul are în vedere aici; El nu vrea în primul rând să afirme cu tărie că va reveni la sfârşitul timpului de acum, ci vrea să atragă atenţia asupra unei stări de aşteptare într-o realitate a mărturisirii creştine şi cu o inimă în ordine din punct de vedere spiritual. Pe cei care vor fi în felul acesta, Domnul îi va aşeza ca pe oaspeţi ai Săi şi vor rămâne oaspeţi ai Săi pentru totdeauna în casa Tatălui, acolo unde îi va introduce El Însuşi şi le va sluji, copleşindu-i cu binecuvântări. Această slujbă a dragostei Sale va face binecuvântările de zece mii de ori mai preţioase, pentru că vor fi primite din însăşi mâna Sa. Dragostea găseşte plăcere în a sluji, aşa cum egoismul găseşte plăcere în a fi slujit. Dar El n-a venit ca să fie slujit, şi El nu va renunţa niciodată la această dragoste.

Ce poate fi mai încântător decât harul exprimat în versetele 36 şi 37*.

* Aici se găseşte partea cerească a celor care aşteaptă pe Domnul în timpul absenţei Sale. Acesta este de asemenea caracterul adevăratului ucenic care priveşte spre cer, în vremea în care se află aici, jos, în slujba în care a fost aşezat. Domnul Însuşi a fost slujitor aici pe pământ (Ioan 13:1-4 ), şi înălţându-Se în glorie, ca Avocat pentru noi, El devine slujitor spălându-ne picioarele, ca astfel sufletele noastre să fie în comuniune cu cerul. În Exod 21 robul care îşi împlinea slujba, dar care nu voia să iasă liber de la stăpân, era dus la judecători, şi urechea lui era străpunsă de uşiorii uşii, ca semn al faptului că va rămâne rob pentru totdeauna. Isus, la sfârşitul vieţii Sale pământeşti, împlinise perfect slujba Sa faţă de Tatăl. În Psalmul 40 El spune că Dumnezeu I-a străpuns [lit. I-a săpat, format] urechile, adică „I-a pregătit un trup“ (Evrei 10:5 ), ceea ce corespunde cu poziţia de ascultare (comparaţi cu Filipeni 2:6-8 ) şi cu întruparea, pentru că această slujire a fost sfârşită în viaţa Sa de om pe pământ. Dar El ne-a iubit prea mult şi L-a iubit prea mult pe Tatăl Său în caracterul de slujitor, pentru a abandona această slujire. Iar în clipa morţii Sale, urechea I-a fost străpunsă potrivit cu Exod 21 şi astfel a rămas Slujitor pentru totdeauna, fiind Om acum în continuare pentru a ne spăla picioarele. Va fi slujitor şi mai târziu, într-o vreme viitoare, când ne va lua la El în cer, potrivit cu textul pe care îl studiem. Ce tablou glorios al dragostei lui Hristos!

La întrebarea lui Petru care voia să ştie cui Se adresa Isus prin aceste învăţături (versetul 41), Domnul îi atrage atenţia cu privire la responsabilitatea celor cărora le încredinţase îndatoriri în timpul absenţei Sale. Astfel vedem aici cele două caractere ale ucenicilor după plecarea lui Isus cel respins şi anume aşteptarea reîntoarcerii Sale şi slujirea. Aşteptarea vigilentă, care cu mijlocul încins este gata de a-L primi pe Isus, îşi găseşte o recompensă în odihna şi în ospăţul la care Domnul Se va încinge pentru a sluji, lucrare binecuvântată exercitată de El Însuşi; iar credincioşia în slujbă este retribuită prin cârmuirea a tot ceea ce aparţine Domnului gloriei. În plus, găsim aici care sunt relaţiile speciale între umblarea ucenicilor şi poziţia lor în lumea viitoare, precum şi relaţia care există între adevărul general de renunţare la lumea în care Domnul a fost respins şi primirea împărăţiei ca un dar din partea Tatălui.

Slujitorul necredincios şi stăpânul său

În ceea ce Domnul spune mai departe cu privire la slujirea acelora care în timpul absenţei Sale vor purta Numele Său, El menţionează pe aceia care în această poziţie vor fi necredincioşi, arătând astfel că deşi vor exercita public o slujbă în Biserică, ei vor avea partea cu cei necredincioşi. Secretul lăuntric al acestui rău care va caracteriza necredincioşia lor constă tocmai în faptul că inima lor va considera departe clipa revenirii lui Isus, în loc să dorească lucrul acesta, să-l grăbească prin suspinele lor şi să slujească în smerenie pentru a fi găsiţi credincioşi. Ei vor spune că Isus nu vine foarte repede, iar consecinţa va fi că îşi vor face propria voie, se vor acomoda cu duhul lumii şi îşi vor aroga autoritatea asupra tovarăşilor lor de slujbă. Ce tablou impresionant despre ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în creştinism! Iar Stăpânul lor (pentru că El era cu adevărat Stăpân şi al lor, deşi ei nu-L slujeau) va veni într-un moment în care ei nu se aşteaptă, ca un hoţ noaptea; iar aceşti credincioşi lipsiţi de credincioşie, deşi mărturisesc că sunt slujitori ai Domnului, vor avea partea lor cu necredincioşii. Dar lucrurile nu vor fi la fel şi pentru unii şi pentru ceilalţi, pentru că slujitorul care cunoştea voia Stăpânului său, ar fi trebuit să se pregătească, şi în loc să se pregătească pentru El (ca rod al unei adevărate aşteptări), nu I-a împlinit voia, şi de aceea va fi pedepsit cu severitate; în timp ce pedeapsa va fi mai puţin severă pentru cineva care nu a avut această cunoaştere. Am spus: slujitorul care a cunoscut voia „propriului său Stăpân“, potrivit textului original, pentru că „propriu“ indică o relaţie mărturisită cu Domnul şi arată automat obligaţia care este asupra slujitorului de a se purta potrivit cu această relaţie. Celălalt slujitor, este adevărat, a ignorat voia explicită a Domnului; este şi el vinovat, pentru că a făcut răul, care în orice caz nu trebuia să-l facă. Toate acestea vorbesc deci despre slujitorii adevăraţi şi slujitorii falşi ai lui Isus, despre biserica ce-şi spune creştină şi despre lume în general. Nu putea însă să fie o mărturie mai solemnă în ceea ce priveşte acel aspect care a adus necredincioşie în Biserică şi a condus la ruina şi la apropiata ei judecată, şi anume abandonarea acestei aşteptări prezente cu privire la venirea Domnului. Şi dacă i se cere cuiva proporţional cu ceea ce a primit, cine va fi vinovat ca aceia care se numesc slujitori ai Domnului, dacă ei nu-L slujesc pe Domnul aşteptând reîntoarcerea Sa!

Domnul respins vine să aducă dezbinare şi un foc pe pământ

Între timp Domnul respins venise pentru a aduce conflictul şi focul pe pământ (versetul 49). Prezenţa Sa a aprins focul, aceasta mai înainte ca să se împlinească respingerea Sa prin botezul în moartea prin care trebuia să treacă. Totuşi puterea dragostei Sale nu va avea deplină libertate decât după botezul morţii. De asemenea, inima Lui care era dragoste, o dragoste infinită ca a lui Dumnezeu Însuşi, era limitată în manifestarea ei până în clipa în care această ispăşire avea să dea curs liber exercitării acestei dragoste, ca şi împlinirii tuturor planurilor lui Dumnezeu, moment în care puterea va fi manifestată potrivit dragostei acesteia şi pentru care această ispăşire era absolut necesară ca bază pentru împăcarea tuturor lucrurilor în cer şi pe pământ*.

* Este un lucru preţios să constatăm aici următorul fapt: oricât ar fi de mare răul din om, el contribuie întotdeauna la împlinirea gândurilor de har ale lui Dumnezeu. Necredinţa oamenilor făcea ca dragostea din inima lui Hristos să nu se poată revărsa. Ea nu era slăbită prin această necredinţă a oamenilor, ci doar în momentele acelea nu putea să se manifeste în afară şi să se exprime în mod deplin. Dar efectul deplin al acestei necredinţe la cruce a rupt stăvilarele dragostei divine, care s-a răspândit apoi fără oprelişti chiar şi în favoarea celor mai răi dintre păcătoşi, într-un har care domneşte prin dreptate. Este un pasaj deosebit de interesant şi de preţios.

În versetele 51-53 Domnul arată în detaliu dezbinările care vor rezulta în urma misiunii Sale. Lumea nu va tolera credinţa în Mântuitorul cum nu va tolera pe Mântuitorul Însuşi, faţă de care această credinţă se ataşa şi pe care Îl mărturisea. Este bine să remarcam modul în care prezenţa Domnului dă la iveală răul din inima omului. Starea descrisă aici se găseşte în Mica. Este starea cea mai înspăimântătoare a răului care poate fi imaginată (Mica 7:1-7 ).

Apoi Isus Se adresează mulţimii pentru a-i avertiza asupra semnelor care distingeau timpurile în care ei trăiau. El aşează mărturia Sa pe un teren dublu: întâi al semnelor evidente pe care Dumnezeu le dădea cu privire la vremea aceea şi, în al doilea rând, al dovezilor morale care, chiar fără semne, trebuiau să vorbească conştiinţei şi să oblige astfel poporul să primească această mărturie.

Oricât de mult ar fi fost orbit acest popor şi căpeteniile lui, ei erau totuşi în drum spre judecător. Şi odată daţi pe mâna judecătorului, nu aveau să mai iasă de acolo decât atunci când pedeapsa lui Dumnezeu va fi fost pe deplin executată în ceea ce-i priveşte* (comparaţi cu Isaia 40:2 ).

* Să folosim această notă pentru a rezuma conţinutul acestor două capitole, 12 şi 13, pentru a înţelege mai bine învăţăturile care se află în ele. În capitolul 12, Domnul vorbeşte pentru a desprinde gândurile ascultătorilor Săi din mijlocul lumii. El îndreaptă gândurile ucenicilor spre Acela care are putere asupra sufletului şi a trupului. Îi încurajează prin promisiunea cu privire la grija plină de credincioşie a Tatălui, cât şi vorbindu-le despre dorinţa Tatălui de a le da împărăţia. Până în clipa aceea ei urmau să fie străini şi călători, fără să se îngrijoreze cu privire la împrejurările prin care aveau să treacă aici pe pământ. Cu privire la mulţime, Domnul le arată că omul în starea lui cea mai prosperă nu-şi poate asigura nici măcar o zi de existenţă, dar acestei afirmaţii îi adaugă o descoperire pozitivă, şi anume că ucenicii Săi trebuiau să-L aştepte în mod constant de la o zi la alta. Şi nu numai că cerul va fi partea lor, ci acolo se vor bucura de toate într-o odihnă desăvârşită. Vor sta la masă şi Domnul Însuşi le va sluji. Este poziţia cerească a Adunării după reîntoarcerea Domnului. Dar partea Adunării este slujirea, până când El are să vină. Şi această slujire necesită o vigilenţă permanentă. Atunci va veni rândul lui Isus să slujească celor care au fost credincioşi în timpul absenţei Sale. Apoi vedem moştenirea ucenicilor, judecata Bisericii care doar mărturiseşte creştinismul, şi judecata lumii. Învăţătura Lui producea diviziune în loc să stabilească o împărăţie în putere. Dar Isus urma să moară şi astfel este introdus un alt subiect, cel al judecăţii prezente a iudeilor. Ei erau pe drum cu Dumnezeu, mergând spre judecată (capitolul 13). Cârmuirea lui Dumnezeu nu se manifesta distingându-i pe cei răi din Israel prin judecăţi parţiale; toţi ca naţiune aveau să piară dacă nu se pocăiau. Domnul îngrijea de smochin pentru ultimul an şi, dacă poporul lui Dumnezeu nu producea rod, însemna că nu face decât să-I strice grădina. Iar ceea ce făceau ei mărturisind legea, dar opunându-se unui Dumnezeu care era prezent cu ei, nu era nimic altceva decât ipocrizie, împotrivindu-se acestui Dumnezeu care le dăduse legea. În ceea ce priveşte Împărăţia, ea nu avea să se întemeieze prin puterea Împăratului manifestată pe pământ, ci ea va creşte dintr-o sămânţă mică până ce va deveni un sistem imens de putere pământească şi o doctrină care, ca sistem religios, va pătrunde întreaga masă a poporului. Întrebat cu privire la numărul rămăşiţei, Isus insistă asupra a ceea ce înseamnă intrarea pe poarta cea strâmtă a convertirii şi a credinţei în El. Pentru că vor dori mulţi să intre în împărăţie şi nu vor putea, atunci când Stăpânul casei Se va ridica şi va închide uşa (Stăpânul casei nefiind altul decât Hristosul respins de Israel). Degeaba vor spune că L-au avut printre ei în cetăţile lor: lucrătorii nelegiuirii nu vor putea să intre în împărăţie. Domnul Se ocupă aici în întregime de iudei. Ei vor vedea în împărăţie pe patriarhi, pe profeţi, chiar pe neamuri din toate ţările, în timp ce ei vor fi lăsaţi afară. Totuşi, nu era mai puţin adevărat că împlinirea practică a respingerii lui Hristos nu depindea nici de voinţa omului, nici de regele fără drept la această poziţie care, aşa cum spuneau fariseii încerca să se debaraseze de El (Luca 13:32 ). Aşa urmau să aibă loc lucrurile, şi anume căile lui Dumnezeu se vor împlini împreună cu manifestarea nelegiuirii omului; Ierusalimul avea să umple măsura nelegiuirii lui; nici un profet nu putea să piară în afara acestei cetăţi, şi prin însăşi această afirmaţie respingerea lui Isus cade în întregime în responsabilitatea omului.

În sfârşit, Domnul pronunţă cuvinte minunate cum n-o poate face decât Yahve Însuşi. De câte ori Dumnezeul bunătăţii nu dorise să-i strângă sub aripile Sale pe copii Sionului, dar ei n-au vrut! Dacă această strângere ar fi depins de voinţa omului, ar fi fost o nimicire completă, ceea ce de fapt urma să aibă loc. Se rupea practic orice legătură dinspre Israel spre Domnul, dar nu şi dinspre Domnul spre Israel. Partea profetului era să conteze pe credincioşia Dumnezeului Său, fiind asigurat că relaţia care era întemeiată pe promisiuni nu putea să fie desfiinţată şi că dacă judecata avea să vină, ea nu era decât pentru un timp; de aceea profetul putea să întrebe: „Până când?“ (Isaia 6:11 ; Psalmul 79:5 ). Dar nenorocirea este completă când nu există credinţă pentru a vorbi în felul acesta (Psalmul 74:9 ). Aici marele Profet este respins; dar, întemeiat pe drepturile harului Său, El le vesteşte, pentru că este Yahve, şi le vesteşte, fără ca ei să-i ceară, modul în care va lua sfârşit pedepsirea lor: „Nu Mă veţi mai vedea până veţi spune: „Binecuvântat să fie Cel ce vine în Numele Domnului!“ Această manifestare surprinzătoare a drepturilor divinităţii Sale şi ale divinităţii în har, exact în momentul în care din punct de vedere al responsabilităţii omului totul era pierdut, cu toată îngrijirea bunătăţii Domnului, este de o frumuseţe pe care nimic n-o poate întrece. Dumnezeu Însuşi este Acela care Se arată când toate căile Sale ajung la capăt.

Rezultă din rezumatul pe care l-am prezentat că în capitolul 12 vedem partea cerească a Adunării - cerul - şi viaţa viitoare; iar capitolul 13, inclusiv versetele 54-59 din capitolul 12, vedem guvernarea asupra lui Israel şi asupra pământului atunci când Isus este respins şi iudaismul pus deoparte.