Ucenicii sunt învăţaţi să se roage
Rugăciunea pe care Isus o prezintă aici ucenicilor Săi este în legătură cu acea perioadă în care se aflau în momentul acela, anterior venirii Duhului Sfânt pe pământ*. Isus Se ruga El Însuşi, ca Om dependent pe pământ. El încă nu primise, aşa cum urma după înălţarea Lui la cer, promisiunea Tatălui pentru a fi turnată asupra alor Săi; aceştia erau totuşi în relaţie cu Dumnezeu ca Tată al lor. Gloria Numelui Său, venirea împărăţiei Sale, erau lucruri care trebuia să-i preocupe înainte de orice. Ei depindeau de El pentru pâinea zilnică şi aveau nevoie de iertare şi de a fi păziţi de ispită. Subiectul rugăciunii era de fapt dorinţa unei inimi care se află în mod autentic înaintea lui Dumnezeu, alături de nevoia trupului încredinţată grijii Tatălui care este în ceruri. Era nevoia de har pe care o aveau ucenicii în ce priveşte umblarea lor, fie după ce au păcătuit, fie pentru ca să nu se manifeste carnea în ei. Şi, în sfârşit, rugăciunea cerea ca să fie păziţi de puterea Vrăjmaşului.
* Dorinţa de a avea o formă fixă de rugăciune dată de Domnul a condus la modificarea textului de către copişti în acest loc, lucru recunoscut de toţi cei care au studiat în mod serios această chestiune (scopul modificării fiind de a face ca textul de aici să fie identic cu cel din Matei).
Stăruinţa în rugăciune către Tatăl
Apoi (versetele 5-13) Domnul insistă asupra stăruinţei, arătând
că inimile nu trebuie să fie indiferente la rezultatul cererilor lor.
El îi asigură pe ucenici că rugăciunile lor nu vor rămâne fără răspuns. De asemenea Tatăl ceresc va da Duhul Sfânt celor care
Îl cer. În felul acesta ei sunt aşezaţi exact în relaţia în care El
Însuşi Se afla cu Dumnezeu pe pământ.
A-L asculta pe Dumnezeu şi a te putea adresa Lui ca Tată
este de fapt esenţialul vieţii practice creştine.
Scoaterea demonilor
După aceea, cele două mari arme ale mărturiei Sale sunt
subliniate, adică alungarea demonilor şi autoritatea Cuvântului
Său. Hristos manifestase puterea în care alungase duhurile
rele, iar oamenii atribuiau această putere prinţului demonilor.
Totuşi Hristos legase pe cel puternic şi îi răpise bunurile. Iar
dacă puterea lui Dumnezeu era acolo în Persoana lui Hristos,
atunci Împărăţia lui Dumnezeu venise cu adevărat. Şi în acest
caz, Dumnezeu venise să-l izbăvească pe om, iar toate se aşezau
la locul potrivit, fie de partea răului, fie de cea a Domnului.
Mai mult decât atât, dacă duhul necurat era alungat din casă,
şi dacă Dumnezeu nu ocupa casa aceea, duhul ieşit urma să
revină cu alte şapte duhuri mai rele, iar starea de la urmă a
acelui om va fi mai rea decât cea dintâi (versetul 26).
Autoritatea Cuvântului proclamat
Această manifestare a puterii împărăţiei se împlinea în clipele acelea. Dar miracolele nu erau totul în aceste momente. Domnul vestise Cuvântul Său. Şi o femeie, sensibilă la bucuria pe care trebuie să o simtă orice mamă care avea un astfel de fiu ca Isus, declară cu voce tare fericirea care trebuia simţită de rudele Lui trupeşti. Domnul, aşa cum făcuse în cazul Mariei (Luca 10:42 ), declară că această binecuvântare este pentru toţi cei care ascultă şi păzesc Cuvântul Său. El spune: „Mai degrabă ferice de cei ce aud Cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc!“ (versetul 28). Cei din Ninive ascultaseră pe Iona, împărăteasa din Seba ascultase pe Solomon, fără ca vreun miracol să însoţească mărturia vreunuia dintre cei doi; iar acolo în mijloc era Unul mai mare decât Iona sau Solomon.
Două lucruri sunt aici înaintea ochilor noştri în ceea ce
priveşte relaţiile lui Isus cu Israel: mărturia deplină şi clară dată
adevărului (versetul 33), iar mai apoi motivele lăuntrice care îi
guvernează pe fiecare din cei care Îl ascultă. Dacă adevărata
lumină străluceşte în inimă, acolo nu mai rămâne întuneric, iar
dacă adevărul perfect este prezentat potrivit înţelepciunii lui
Dumnezeu, şi totuşi este respins, atunci inima omului este cea
care determină această respingere: ochiul este rău. Motivaţiile
şi raţiunea unei inimi îndepărtate de Dumnezeu nu fac decât să
o întunece şi mai mult. Dar o inimă care nu are decât un scop,
şi anume Dumnezeu şi gloria Sa, va fi în întregime plină de
lumină; pentru că lumina nu numai că se arată, ci ea luminează
totul în jurul ei. Dacă lumina lui Dumnezeu străluceşte într-un
suflet, acesta va fi plin de ea fără să mai rămână urmă de
întuneric (versetele 34-36).
În casa fariseului; judecata care urmează respingerii
În versetele 37-52, Isus este invitat în casa unui fariseu. El judecă naţiunea şi ipocrizia pretinsei ei dreptăţi, vorbind despre partea de afară care se arată curată, dar şi despre pofta şi egoismul lăuntric, despre faptul de a face legea lui Dumnezeu grea pentru umerii celorlalţi, în timp ce aceia care făceau aceasta neglijau împlinirea ei pentru ei înşişi; El vesteşte misiunea apostolilor şi profeţilor Noului Testament, a căror respingere avea să umple măsura nelegiuirii lui Israel, aducând proba finală împotriva celor care în mod ipocrit zideau mormintele profeţilor pe care părinţii lor îi omorâseră. Atunci tot sângele cu privire la care Dumnezeu arătase o îndelungă răbdare trimiţând mărturii pentru a lumina poporul, tot sângele care fusese vărsat din cauza acestor mărturii, va fi în sfârşit cerut de la acest popor răzvrătit. Cuvintele Domnului n-au făcut decât să întărâte răutatea fariseilor care căutau să-I găsească vreo greşeală în discursurile Lui. În loc de a vedea aici un Mesia care împlineşte promisiunile, găsim cuvântul mărturiei care este pe deplin scos în evidenţă; apoi judecata unei naţiuni care respinsese şi Cuvântul şi pe Mesia, şi care avea să respingă în cele din urmă şi ultimele manifestări ale harului ce încerca să-i readucă la Dumnezeu.