Capitolul 10

Misiunea celor şaptezeci; caracterul ei

Găsim în capitolul 10 misiunea celor şaptezeci, care este importantă în caracterul ei pentru evoluţia căilor lui Dumnezeu. Într-adevăr acest caracter este diferit în câteva aspecte de cel de la începutul capitolului 9, pentru că misiunea celor şaptezeci este întemeiată pe gloria lui Isus manifestată în acel capitol. Aceasta tranşează în mod necesar şi mai cu claritate chestiunea relaţiilor Mântuitorului cu iudeii, pentru că gloria venea ca urmare a respingerii Sale de către naţiunea iudaică şi era rezultatul acestei respingeri în ceea ce priveşte poziţia omenească a Domnului Isus. Această respingere nefiind încă deplină, gloria lui Isus nu fusese descoperită decât la trei dintre ucenicii Săi, iar El în timpul acesta încă lucra în mijlocul poporului. Dar în misiunea pe care El o încredinţează celor şaptezeci se văd deja schimbări. Isus insistă asupra a ceea ce este moral şi etern, asupra poziţiei pe care ai Săi o vor avea în urma respingerii Sale, asupra efectului real pe care mărturia o va avea în această lume şi asupra judecăţii care urma să cadă asupra iudeilor. Şi totuşi secerişul era mare, pentru că dragostea, pe care păcatul nu o poate răci, discernea nevoile, în ciuda opoziţiei exterioare. Numai că cei mişcaţi de o astfel de dragoste erau puţini. Numai Domnul secerişului putea să ridice adevăraţi lucrători. Isus îi anunţă deja că sunt trimişi ca miei în mijlocul lupilor. Ce deosebire între aceasta şi prezentarea împărăţiei către poporul lui Dumnezeu! Cei şaptezeci trebuiau să se bazeze, ca şi cei doisprezece mai înainte (Luca 9:3 ), pe purtarea de grijă a lui Mesia prezent aici pe pământ, care dispunea de inimi cu o putere divină. Ei trebuiau să meargă ca lucrători ai Domnului, dând pe faţă scopul lor de la bun început; şi nu trebuiau să meargă din casă în casă, ca şi cum dacă ar fi stat prea mult într-un loc ar fi obosit pe gazdele lor. Nu trebuiau nici să lucreze, pentru că erau cu adevărat lucrători ai Domnului Însuşi, având drepturi din partea Lui. În totul dedaţi lucrării lor, ei nu trebuiau nici măcar să salute pe cineva pe drum, pentru că timpul era scurt şi judecata trebuia să sosească. În Israel, erau şi din aceia care nu erau copii ai păcii; dar rămăşiţa se va distinge prin efectul pe care îl produce în inimă această lucrare a ucenicilor; această manifestare a rămăşiţei nu era încă judecata finală care să separe masa poporului de rămăşiţa credincioasă. Pacea urma să se odihnească pe copiii ei. Cei şaptezeci exercitau puterea pe care Domnul o câştigase asupra Vrăjmaşului şi pe care putea astfel s-o dea şi altora (ceea era mai mult decât un miracol); şi ei trebuiau să declare celor la care mergeau că Împărăţia lui Dumnezeu se apropiase de ei. Importantă mărturie! Când judecata încă nu se executa, trebuia credinţă pentru a recunoaşte Împărăţia lui Dumnezeu în mărturia care era dată. Dacă cei trimişi nu erau primiţi într-o cetate, trebuiau să pronunţe judecata asupra ei afirmând cu tărie locuitorilor ei că fie că primesc sau nu mărturia, totuşi Împărăţia se apropiase de ei. Ce solemnă era mărturia aceasta tocmai în vremea în care nelegiuirea omului urma să ajungă la culme - momentul în care Isus avea să fie respins. Cetăţii nelegiuite Sodoma îi va fi mai uşor decât „cetăţii aceleia“ în ziua când judecata se va executa (versetul 12).

Acestea ar fi câteva aspecte clare în ce priveşte mărturia celor şaptezeci. Domnul Se adresează* (versetele 13-16) pe nume, prin cuvinte ameninţătoare, cetăţilor în mijlocul cărora lucrase şi afirmă ucenicilor că dacă ar fi undeva respinşi în misiunea lor, lucrul acela însemna respingerea Lui Însuşi şi în acelaşi timp a Aceluia care L-a trimis, adică a Dumnezeului lui Israel - Tatăl.

* Găsim aici, în versetul 25 şi mai departe, în Luca 13:34 , exemple ale acestei ordini morale din Luca, despre care am mai vorbit. Mărturiile Domnului sunt perfecte fiecare la locul lor şi ne ajută mult să înţelegem legătura dintre pasaje, ca şi semnificaţia lor. Nu este vorba de o ordine istorică, nici nu se pune problema de aşa ceva, ci subiectul de care Duhul Se ocupă aici este poziţia pe care Israel, ucenicii şi toţi ceilalţi aveau să o ia ca urmare a respingerii lui Hristos, ce trebuia să aibă loc. Aceste pasaje sunt în legătură cu acest subiect şi arată foarte clar starea poporului acesta care fusese cercetat de Isus, precum şi care era adevăratul lui caracter; arată de asemenea cum Dumnezeu în gândurile Sale a introdus lucrurile cereşti tocmai prin această cădere a lui Israel, şi, în sfârşit, cum se leagă respingerea lui Hristos de către popor de această introducere a lucrurilor cereşti, a vieţii veşnice şi a mântuirii sufletelor. În toate acestea nu era vorba de o încălcare a legii; ci ea era înlocuită de har, care lucra separat de lege lucrurile pe care nu le-ar fi putut lucra prin ea. Este ceea ce vom vedea în continuarea studiului din acest capitol.

La întoarcerea lor, cei şaptezeci au spus Domnului despre puterea care-i însoţise în misiunea lor (versetul 17 şi următoarele); chiar demonii se supuseseră cuvântului lor. Isus le răspunde că aceste semne de putere I-au adus înaintea duhului imaginea întemeierii depline a împărăţiei, şi anume Satan îndepărtat cu totul din cer; faptele de putere lucrate prin ei nu erau decât simple mostre ale acestei puteri a împărăţiei. Totuşi El adaugă: „Nu vă bucuraţi de aceasta, că duhurile vi se supun; ci bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri“. Puterea care se manifesta era adevărată şi întemeierea împărăţiei care urma să fie rezultatul acestei puteri era un lucru sigur; dar altceva se descoperea acum: revelaţia unui popor ceresc, a unui popor care urma să aibă partea sa împreună cu Acela care va fi respins de necredinţa iudeilor şi a lumii, dar care Se va reîntoarce în cer.

Poziţia cerească a unui popor ceresc

Aceasta dezvăluie extrem de clar poziţia fiecăruia; mărturia împărăţiei este dată în putere şi de aceea Israel este fără scuză. Isus ia de acum un loc nou, un loc ceresc. Acesta era adevăratul subiect al bucuriei, pe care ucenicii încă nu-l înţelegeau. Tatăl însă le descoperise Persoana şi puterea Aceluia care trebuia să-i introducă în gloria cerească a Împărăţiei, precum şi drepturile Sale la această Împărăţie glorioasă a lui Dumnezeu.

Orbirea, ca judecată a lui Dumnezeu asupra orgoliului omului, împreună cu manifestarea harului Tatălui faţă de prunci, era exact ceea ce se potrivea acum Aceluia care prin smerirea Lui împlinea planurile harului suveran, iar aceste lucruri erau în perfectă armonie cu inima Sa, a Celui care venise aici pe pământ pentru a le împlini. Toate lucrurile erau date lui Isus, iar Fiul era prea glorios pentru a putea să fie cunoscut; era cunoscut numai de Tatăl, pe care în acelaşi timp nimeni nu-L cunoştea decât dacă-L descoperea Fiul. La El trebuia să vină oamenii. Dificultatea de fond a oamenilor în a-L primi pe Isus era tocmai gloria Persoanei Aceluia care era cunoscut doar de Tatăl şi gloria aceasta a Tatălui care putea fi descoperită în Persoana Fiului. Toate acestea se aflau atunci în Isus pe pământ. „Şi întorcându-Se spre ucenici le-a spus deoparte: Ferice de ochii care văd lucrurile pe care le vedeţi voi!“. Într-adevăr, Isus putea să spună ucenicilor Săi în particular, că din moment ce au recunoscut în El pe Mesia şi gloria Sa, prin însăşi faptul acesta au văzut ceea ce şi-au dorit să vadă odinioară mulţi împăraţi şi profeţi. Domnul le vorbeşte de asemenea despre Tatăl, dar ei nu înţeleg mai nimic în privinţa aceasta. În gândurile lui Dumnezeu cunoaşterea Tatălui era partea lor, dar care avea să se realizeze doar mai târziu prin prezenţa Duhului Sfânt, Duhul de înfiere.

Puterea Împărăţiei; bucuria faptului că numele lor sunt scrise în ceruri

Remarcăm aici puterea Împărăţiei dată ucenicilor şi bucuria lor în acele momente la vederea lucrurilor despre care profeţii vorbiseră odinioară (bucurie provenind din prezenţa lui Mesia Însuşi, aducând cu El puterea Împărăţiei care biruia pe cea a Vrăjmaşului). Se vede în acelaşi timp respingerea mărturiei lor şi judecata lui Israel în mijlocul căruia această mărturie fusese dată; şi în sfârşit, chemarea Domnului (care recunoştea în lucrarea lor puterea deplină care va întemeia Împărăţia) ca ei să nu se bucure de Împărăţia astfel întemeiată pe pământ, ci să se bucure de harul suveran al lui Dumnezeu, care în planurile Sale veşnice le acordase un loc şi un nume în ceruri, cu toate că acum pe pământ erau respinşi. Importanţa acestui capitol din acest punct de vedere este evidentă. Luca ne introduce deseori în sfera mai bună şi nevăzută a unei lumi cereşti.

Relaţia dintre Tatăl şi Fiul, şi gloria care Le aparţine

În versetul 22, vedem întinderea stăpânirii lui Isus ca o consecinţă a acestei schimbări de la cele pământeşti către cele cereşti, de asemenea descoperirea gândurilor lui Dumnezeu care însoţesc această schimbare, precum şi descoperirea relaţiei dintre gloria Tatălui şi cea a Fiului. Şi vedem în acelaşi timp harul acordat celor smeriţi potrivit caracterului şi drepturilor lui Dumnezeu Tatăl. Şi în sfârşit, găsim şi evoluţia schimbării care trebuia să aibă loc în caracterul moral ce decurgea din aceste relaţii diferite.

Învăţătorul legii întreabă în ce condiţii ar putea să câştige viaţa veşnică. Întrebarea sa nu se referea nici la împărăţie, nici la cer, ci la o anumită parte din revelaţia iudaică care avea de-a face cu relaţiile dintre om şi Dumnezeu. A avea viaţa era un lucru care le fusese prezentat iudeilor ca fiind posibil prin lege. Prin descoperiri ulterioare ale scripturilor această viaţă a fost revelată ca fiind viaţa veşnică, o viaţă veşnică ce constituia motivaţia fariseilor pentru păzirea legii - o viaţă care va fi partea celor glorificaţi în cer, ca şi a celor binecuvântaţi pe pământ în timpul mileniului; viaţă pe care noi o avem acum în vase de lut şi pe care, legea, aşa cum găsim citat în scrierile profetice, o promite ca rezultat al ascultării*. „Omul care va practica aceste lucruri va trăi prin ele“. Iar învăţătorul întreabă ce ar trebui să facă pentru a avea viaţa eternă. Răspunsul era clar: legea (cu toate poruncile, ceremoniile, şi condiţiile de care depindea binecuvântarea lui Dumnezeu potrivit principiilor cârmuirii Sale pe pământ, pe care poporul le încălcase) cuprindea cele două mari principii ale adevărului în această privinţă, aşa cum conţinea de asemenea şi judecata pentru cei care încălcau legea - judecată vestită deja de profeţi şi care va fi urmată de întemeierea împărăţiei de har din partea lui Dumnezeu. Legea exprima foarte clar condiţiile pentru a avea viaţa veşnică, dacă omul s-ar fi putut bucura de aceasta prin dreptatea omenească, dreptate pe care trebuia s-o împlinească şi în care să trăiască el însuşi. Aceste condiţii se rezumă în foarte puţine cuvinte: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi“. Învăţătorul legii prezintă acest rezumat, Domnul îl acceptă şi repetă cuvintele Legiuitorului: „Fă aceasta şi vei trăi“. Dar el nu a împlinit condiţia aceasta; el este conştient de acest adevăr. În ce priveşte obligaţia lui de a iubi pe Dumnezeu, Dumnezeu este prea departe de el pentru aceasta. Şi omul se debarasează uşor de cerinţa aceasta; îi va sluji lui Dumnezeu în câteva lucruri exterioare şi se va lăuda cu ele. Dar omul, semenul său, este aproape de el. Şi tocmai egoismul său îl face conştient de neîmplinirea celui de-al doilea precept, a cărui păzire ar aduce fericire pentru toţi oamenii, ar face din lumea aceasta un fel de paradis. Dar preceptul acesta este încălcat în mod repetat în fiecare împrejurare în situaţiile cotidiene, unde se arată egoismul omului. Anturajul omului şi raporturile sociale în care trăieşte, îl fac conştient de încălcarea acestui principiu, chiar dacă inima nu s-ar gândi prea mult la el. Iar tocmai aici se trădează inima acestui învăţător. El spune: „Cine este aproapele meu?“.

* Putem remarca faptul că Domnul nu foloseşte niciodată cuvintele „viaţa veşnică“ vorbind de viaţa ca rezultat al ascultării. „Darul de har al lui Dumnezeu este viaţa veşnică“ (Romani 6:23 ). Dacă ar fi fost ascultători, viaţa aceasta pământească ar fi putut să fie fără sfârşit, dar, de fapt şi în adevăr, odată ce păcatul intrase în lume, ascultarea nu putea să fie drumul pentru a obţine viaţa veşnică, şi Domnul nu afirmă niciodată acest lucru.

Harul manifestat şi adus în lume de către Omul Isus Hristos; dragostea Bunului Samaritean

Răspunsul Domnului (versetul 30 şi următoarele) arată schimbarea morală care a avut loc prin introducerea harului şi prin manifestarea acestui har în om, adică în propria Sa persoană. Datoriile noastre în relaţia cu aproapele se măsoară de acum prin ceea ce trebuie să producă natura divină în noi; iar această natură este dragostea. Sub lege omul se măsura pe sine prin importanţa pe care şi-o dădea lui însuşi, ceea ce este întotdeauna opus dragostei; iar firea pământească se lăuda cu apropierea de Dumnezeu, care nu era de fapt reală, pentru că firea veche nu putea avea nici-o parte cu firea lui Dumnezeu. Aşadar, preotul şi levitul, văzând pe sărmanul om rănit şi aproape mort, trec pe lângă el. Samariteanul, dispreţuit în ceea ce priveşte raportul lui de apropiere faţă de Dumnezeu, nu întreabă cine este aproapele lui; dragostea din inima lui face ca aproapele său să fie oricine este în nevoie. Este tocmai ceea ce Dumnezeu făcea în Hristos. Iar atunci deosebirile impuse de lege şi de fire dispar în faţa principiului dragostei care găseşte în ea însăşi, în caracterul ei şi în împrejurarea exterioară respectivă o ocazie de a se manifesta în mijlocul nevoii care se afla în faţa ei. Aşa se termină această parte a discursurilor Domnului.

Cele două mari mijloace de binecuvântare: Cuvântul şi rugăciunea

În versetul 38 începe un subiect nou. Pornind de aici până la Luca 11:13 , Domnul le prezintă ucenicilor Săi cele două mari mijloace de binecuvântare: Cuvântul şi rugăciunea. În Maria vedem energia care se lipeşte de Domnul pentru a primi Cuvântul din partea Lui şi care lasă toate celelalte lucruri deoparte, pentru ca inima să poată asculta Cuvântul Său, pentru că inima este mişcată de comunicările pe care Dumnezeu le face în har. Se poate observa că împrejurările sunt în armonie cu schimbarea morală care avea loc în acest moment solemn. Acum nu se mai cere omului să-L primească pe Mesia cu onorurile cuvenite, în momentul în care El Se află pe pământ, ci i se cere doar să primească Cuvântul. În starea în care omul se găsea (pentru că-L respinsese pe Mântuitorul), el avea nevoie de Cuvânt. Şi Isus, în dragostea Sa perfectă nu voia decât să fie ascultat când vorbea. Pentru om, pentru gloria lui Dumnezeu, acest singur lucru era necesar. Este ceea ce dorea Isus şi anume ca omul să fie atent la Cuvântul lui Dumnezeu. În ce Îl privea pe Domnul, El renunţă la tot pentru lucrul acesta. Pe de altă parte, Marta, preocupată în a-L găzdui pe Domnul - şi era bun lucrul acesta - arăta totuşi ce rol joacă eul în acest fel de slujire, pentru că ei nu-i plăcea deloc să facă acest efort de una singură.