Energia suverană a harului; harul lui Dumnezeu în
contrast cu dreptatea proprie a omului
După ce a dezvoltat astfel diferenţa de caracter între cele două
dispensaţii, a legii şi a harului, şi împrejurările tranziţiei de la
una la cealaltă, Domnul dezvoltă principii mai înalte şi prezintă
izvoarele dispensaţiei care era atunci introdusă prin har. Se
păstrează în continuare acelaşi contrast în prezentare ca şi în
capitolele precedente. Dar acest contrast se ridică până la sursa
glorioasă, până la harul lui Dumnezeu, care este într-adevăr cu
totul diferit de sărmana dreptate proprie a omului.
Vameşii şi păcătoşii se apropiau de Isus pentru a-L asculta.
Pentru cei care aveau nevoie de har, harul acesta avea o
demnitate adevărată. Dar dreptatea proprie, ea însăşi vrednică
de dispreţuit, respingea harul şi-L respingea pe Dumnezeu
în natura dragostei Lui: fariseii şi cărturarii murmurau
împotriva Aceluia care era martor al harului pe care îl aducea
la îndeplinire.
Nu pot medita la acest capitol, care a produs bucurie
atâtor suflete şi a fost izvorul atâtor mărturii date harului încă
din vremea în care Domnul a pronunţat aceste cuvinte, fără să
vorbesc pe larg despre harul desăvârşit în aplicaţia lui pentru
inimă. De aceea, mă voi limita la a prezenta aici câteva principii
de bază, lăsând pe cei care predică Cuvântul să dezvolte mai
departe subiectul.
Bucuria pe care Dumnezeu o are în a prezenta harul
Marele principiu pe care Domnul îl expune şi pe care întemeiază
îndreptăţirea căilor lui Dumnezeu, este faptul că Dumnezeu Îşi
găseşte propria bucurie în a acorda acest har. Tristă este starea
inimii care are nevoie de harul acesta şi cât de minunat este el,
precum şi răbdarea lui Dumnezeu care-l acordă! Ce răspuns faţă de duhul deplorabil al fariseilor, care găseau pricină de
poticnire în acest har şi obiectau faţă de Isus.
Păstorul este cel care se bucură când găseşte oaia pierdută;
de asemenea femeia, când are drahma în mână; şi tatăl, când
fiul este în braţele sale. Ce expresie a ceea ce este Dumnezeu!
Şi ce potrivit este Isus pentru a ne spune aceste lucruri! Numai
pe aceasta se poate întemeia binecuvântarea omului şi prin
aceasta Dumnezeu este glorificat în harul Său.
Dragostea care caută; oaia pierdută şi banul pierdut;
lucrarea lui Hristos şi cea a Duhului Sfânt
Acest har are două părţi distincte: dragostea care caută pe cel
pierdut şi dragostea cu care cel pierdut este primit. Primele
două parabole descriu primul dintre aceste două caractere.
Păstorul îşi caută oaia, femeia îşi caută drahma; oaia şi drahma
nu fac nimic pentru a fi găsite. Păstorul caută (şi femeia de
asemenea) până când găseşte, pentru că obiectul căutat are
importanţă pentru el. Şi când oaia este obosită de rătăcirile ei,
ea nu trebuie să ia drumul înapoi, ci păstorul este cel care o
pune pe umeri şi o aduce acasă. El se ocupă de toate, fericit
să-şi recupereze oaia. Acesta este gândul cerului, indiferent de
cum este inima omului pe pământ: este lucrarea lui Hristos,
Bunul Păstor. Pilda cu femeia ilustrează grija dragostei lui
Dumnezeu, manifestată în special prin Duhul Sfânt. Femeia
aprinde lumina, mătură casa, până când găseşte drahma. Aşa
lucrează Dumnezeu în lume căutându-i pe păcătoşi. Dreptatea
proprie a omului, cu gelozia oribilă şi vrednică de a fi urâtă,
nu-şi poate găsi loc în aceste gânduri ale cerului, unde locuieşte
Dumnezeu şi unde produce, prin fericirea care-L înconjoară, o
reflectare a propriilor Sale perfecţiuni.
Dragostea care primeşte; fiul risipitor şi tatăl
Totuşi, deşi nici oaia, nici drahma nu fac nimic pentru a fi
găsite, există o lucrare reală în inima aceluia care este adus
înapoi; dar, oricât de necesară ar fi această lucrare pentru ca un om să aibă, sau măcar să caute, pacea, ea nu reprezintă temelia
pe care se sprijină această pace.
Întoarcerea şi primirea păcătosului sunt descrise în a treia
parabolă. Lucrarea harului împlinit prin puterea exclusivă a lui
Dumnezeu, lucrare completă prin efectele ei, este descrisă în
primele două parabole. În cea de-a treia îl vedem pe păcătosul
care se întoarce, marcat de gânduri pe care le vom examina mai
îndeaproape, gânduri pe care harul le-a produs, dar care n-au
reuşit să ajungă la înălţimea harului manifestat atunci când
este primit de tatăl.
Inima tatălui: singura măsură a căilor lui Dumnezeu
Cuvântul ne descrie mai întâi îndepărtarea omului de
Dumnezeu. La fel de vinovat în momentul în care întoarce
spatele tatălui său şi părăseşte casa părintească, ca şi atunci
când mănâncă roşcove împreună cu porcii, omul, înşelat de
păcat, este prezentat aici în starea ultimă de degradare în care
păcatul l-a condus. Cheltuind tot ceea ce avusese la dispoziţie,
el nu se îndreaptă spre Dumnezeu, nici chiar când ajunge la
faliment, ci se îndreaptă să caute o resursă în ţara lui Satan,
unde nu se dă nimic gratis; aşa ajunge la porci. Multe suflete
simt în acelaşi fel foamea pe care şi-au atras-o asupra lor, un
gol adânc în tot ce le înconjoară, fără a avea totuşi o dorinţă
după Dumnezeu şi după sfinţenie, persistând şi avansând
adesea în păcat. Dar harul lucrează, iar gândul fericirii din casa
tatălui său se trezeşte în inima lui ca şi gândul la bunătatea
care umplea totul de binecuvântări în jurul ei. Când Duhul
lui Dumnezeu lucrează, două lucruri se manifestă constant:
convingerea conştiinţei şi atragerea sufletului. Este rezultatul
descoperirii lui Dumnezeu în inimă, iar Dumnezeu este
lumină şi este dragoste; lumina aduce convingere lăuntrică,
iar dragostea lucrează prin acea atracţie pe care o produce
bunătatea, ajungându-se astfel la o mărturisire autentică.
Nu este vorba doar că am păcătuit, ci că avem de a face cu
Dumnezeu, dorind să ne apropiem de El şi totuşi fiind rezervaţi
din teamă pentru ceea ce El este, dar ridicându-ne pentru a ne întoarce la El. La fel au stat lucrurile cu femeia din capitolul 7
şi cu Petru în corabie. Rezultatul este o convingere cu privire
la propria pierzare, alături de un sentiment, slab poate, dar
real, cu privire la bunătatea lui Dumnezeu şi la fericirea care se
găseşte în prezenţa Sa, deşi inima poate să nu fie încă sigură că
va fi primită; dar oricum nu mai poate rămâne în acel loc în care
va pieri cu siguranţă. Inima simte păcatul şi smerirea, simte că
este bunătate în Dumnezeu, dar nu există încă sentimentul a
ceea ce înseamnă cu adevărat harul lui Dumnezeu. Deşi harul
atrage, deşi păcătosul se îndreaptă spre Dumnezeu, el s-ar
mulţumi totuşi să fie primit ca un slujitor, iar aceasta dovedeşte
că omul nu L-a întâlnit încă pe Dumnezeu, deşi harul a lucrat
în inima lui. Tot acest parcurs înseamnă un progres real al
sufletului în lucrurile spirituale, dar care nu aduce niciodată
pacea. Este cu adevărat o stare de linişte a inimii, produsă de
faptul că omul se întoarce către Dumnezeu, fără a şti însă nimic
despre primirea pe care Dumnezeu i-o va face, după ce omul
L-a abandonat. Pe măsură ce fiul risipitor se apropie de casă,
inima începe să-i bată mai tare la gândul că se va întâlni cu tatăl
său. Dar tatăl este pregătit mai dinainte să-l întâmpine şi se
poartă faţă de fiul său nu potrivit meritelor acestuia, ci potrivit
inimii lui de tată, singura măsură a căilor lui Dumnezeu faţă de
noi. El plânge pe gâtul fiului său aflat încă în zdrenţe, înainte
ca acesta să-i poată spune: „Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi!“.
Primit în felul acesta, fiul nu mai poate pronunţa această frază;
fusese doar cererea unei inimi care-şi imaginase înainte un alt
fel de primire, o cerere care nu-şi mai are rostul pentru inima
care L-a întâlnit pe Dumnezeu. Aceasta ştie modul în care a
fost primită. Fiul risipitor vroia să exprime această cerere faţă
de tatăl său (unii vorbesc despre „o speranţă smerită“ şi despre
„a te vedea mic“); dar deşi mărturisirea este completă, el nu
mai poate spune „Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi!“. Şi cum ar
mai fi putut s-o spună? Poziţia lui de fiu era asigurată în inima
tatălui, iar aceasta din pricina propriilor sentimente ale tatălui
său, din dragostea pe care o purta fiului şi din pricina poziţiei
pe care tatăl însuşi i-o dădea faţă de el; poziţia tatălui o decidea
pe cea a fiului. Iată pe ce se întemeiau relaţiile dintre tată şi fiu. Dar aceasta nu era totul. Tatăl îl iubea pe fiul său, oricare
ar fi fost comportarea lui; totuşi n-a dorit să-l aducă în casă
aşa cum era. Aceeaşi dragoste care-l primise ca fiu îl dorea în
casă în starea în care se cuvenea să fie fiul unui asemenea tată.
Slujitorii sunt îndemnaţi să aducă cea mai frumoasă haină şi
să-l îmbrace cu ea; astfel, iubiţi şi primiţi de Dumnezeu în starea
noastră mizerabilă, suntem apoi îmbrăcaţi în Hristos pentru a
fi introduşi în casă. Această haină nu o aducem noi, ci ne-o dă
Dumnezeul şi Tatăl nostru. Ea este un lucru în întregime nou
- Hristos Însuşi. Şi astfel devenim „dreptate a lui Dumnezeu
în El“. Este cea mai frumoasă haină a cerului. De acum totul
este bucurie, mai puţin în inima fratelui plin de dreptatea lui
proprie, care îi simbolizează pe iudei. Bucuria este bucuria
Tatălui, dar toată casa ia parte la ea. Iar fiul cel mare, care nu
este în casă, ci doar aproape de casă, refuză să intre. El nu vrea
să aibă nimic de-a face cu harul, care face dintr-un fiu risipitor
subiectul bucuriei şi al dragostei. Totuşi harul se manifestă şi în
această împrejurarea, pentru că Tatăl iese şi îl roagă să intre. Aşa
a fost mesajul lui Dumnezeu prin evanghelie pentru iudei; dar
dreptatea omului, care nu este decât egoism şi păcat, respinge
harul, iar Dumnezeul nu va abandona harul niciodată, pentru
că este propria Lui natură. Dumnezeu vrea să fie Dumnezeu;
şi El este dragoste.
Această stare de lucruri este deci introdusă în contrast cu pretenţiile iudeilor care L-au respins pe Domnul şi împlinirea făgăduinţelor care în El sunt „da“ şi „amin“. Ceea ce dă pacea şi caracterizează poziţia noastră potrivit harului, nu sunt sentimentele lucrate în inima noastră, deşi ele există acolo cu adevărat, ci cele ale lui Dumnezeu Însuşi.