Poziţia iudeului înainte şi după venirea lui Hristos
Pavel îl compară pe credinciosul dinaintea venirii lui Hristos cu un copil de vârstă mică, care nu are o relaţie directă cu tatăl lui, o relaţie în care tatăl să-i comunice gândurile sale, ci el primeşte porunci de la tatăl lui, aşa cum şi un servitor primeşte, fără ca tatăl să îi dea socoteală. Copilul este dat în grija unui tutore până la timpul hotărât de tatăl lui. Astfel, iudeii, deşi erau moştenitori ai promisiunilor, nu erau în relaţie directă cu Tatăl şi cu planurile Lui în Isus, ci erau sub tutela principiilor care ţineau de sistemul lumii prezente, de o creaţie coruptă şi decăzută. Aşa că umblarea lor în acest sistem era reglementată de Dumnezeu, dar ceea ce aveau de la El nu trecea dincolo de limitele sistemului. Vorbim despre sistemul de care erau conduşi ei, chiar dacă din când în când primeau câteva sclipiri divine care le descopereau ceva despre cer, pentru a le încuraja speranţa. Chiar acele sclipiri făceau ca sistemul în care erau ei să apară şi mai întunecos. Sub lege, iudeii, chiar moştenitori fiind, erau în robie. Dar, la împlinirea timpului, Dumnezeu, în bunătatea Lui suverană, L-a trimis pe Fiul Său pentru împlinirea planurilor Lui din eternitate şi pentru ca prin El să se manifeste tot caracterul Său. Dumnezeu a fost Cel care L-a trimis, deci este în întregime lucrarea Lui. Legea cerea ca omul să lucreze şi ea demonstra că omul este în totul contrar cu ceea ce ar fi trebuit să fie. Dar Fiul lui Dumnezeu a venit din partea lui Dumnezeu şi El nu cere nimic. El S-a arătat în lume în relaţie cu oamenii sub un dublu aspect: de Om născut din femeie şi de Om născut sub lege.
Hristos manifestat în lume ca Om născut din femeie şi ca Om născut sub lege
Dacă păcatul şi moartea au venit prin femeie, Hristos a venit în lume tot prin femeie. Dacă, prin lege, omul este condamnat, Hristos a venit sub lege şi Şi-a asumat sub acest dublu aspect poziţia în care era omul. Şi a luat această poziţie fiind fără păcat, în har, dar a luat-o împreună cu toată responsabilitatea ce ţine de ea, fiind singurul care a împlinit această responsabilitate. În Hristos era manifestarea unui Om care avea cunoştinţa binelui şi răului şi care, în acelaşi timp, era fără păcat în mijlocul răului. Dar misiunea lui Hristos avea un scop şi mai important: El venise pentru a-i răscumpăra pe cei care erau sub lege, pentru ca aceia care credeau (oricine ar fi fost ei) să primească înfierea. Credincioşii dintre naţiuni au primit privilegiul înfierii, fapt demonstrat de Duhul care îi făcea să strige: „Ava, Tată“. Dumnezeu le trimisese în inimi Duhul Fiului Său (versetul 6), pentru că ei erau fii ai Lui, la fel cum le trimisese şi iudeilor Duhul, fără a face deosebire între unii şi alţii. Cel dintre naţiuni, străin de casa lui Dumnezeu, şi iudeul nevârstnic, care nu se deosebea cu nimic de un rob, au căpătat poziţia de fii aflaţi în relaţie directă cu Tatăl, relaţie a cărei mărturie şi putere era Duhul Sfânt, şi aceasta ca urmare a răscumpărării împlinite de Fiul în favoarea lor. Iudeul, fiind sub lege, are tot atâta nevoie de răscumpărare ca şi cel dintre naţiuni aflat în păcatele lui, iar această răscumpărare este atât de eficace, încât credinciosul nu mai este rob, ci fiu şi, fiind fiu, este şi moştenitor al lui Dumnezeu prin Hristos. Înainte, cei dintre naţiuni fuseseră robi, nu robi sub lege, ci robiţi de cei care, prin natura lor, nu erau Dumnezeu. Ei nu Îl cunoşteau pe Dumnezeu şi erau robiţi de tot ceea ce purta numele de „dumnezeu“, spre orbirea omului îndepărtat de Dumnezeu şi de cunoştinţa Lui.
Dorinţa de reîntoarcere în robie
Dar ce făceau aceia dintre naţiuni care deveniseră creştini? Doreau să fie din nou sub robia acelor nenorocite principii de început ale lumii de care fuseseră robiţi mai înainte, să fie sub acele lucruri din care omul firesc îşi poate face o religie fără a avea măcar un singur gând moral sau spiritual, să fie sub acele lucruri care înlocuiesc gloria care trebuie să fie dată lui Dumnezeu cu rânduieli exterioare, din care un necredincios, un păgân care nu-L cunoaşte pe Dumnezeu, îşi poate face o religie cu care să se glorifice.
Adevărata valoare a imaginilor şi a umbrelor cuprinse în lege
Rânduielile îşi aveau valoarea lor ca imagini simbolice pe care Dumnezeu le-a folosit înainte pentru a da mărturie despre realităţile care sunt în Hristos. Dumnezeu ştia cum să împace folosirea acestor imagini utile pentru credinţă cu un sistem religios care punea la încercare omul aflat în carne şi care trebuia să arate dacă, cu tot ajutorul, omul era sau nu capabil să stea înaintea lui Dumnezeu şi să-I slujească. Dar revenirea la aceste rânduieli, date pentru omul în carne, după ce acele lucruri prefigurate prin umbre erau realitate prezentă şi după ce Dumnezeu demonstrase incapacitatea omului de a se îndreptăţi înaintea Lui, însemna să te întorci la poziţia de om aflat în carne şi să te poziţionezi pe un teren fără să ai pentru acest lucru vreo poruncă din partea lui Dumnezeu. Aceasta însemna de fapt a reveni pe terenul idolatriei, a reveni la o religie carnală, rânduită de om fără nicio autoritate de la Dumnezeu, religie care nicidecum nu-l pune pe om în relaţie cu Dumnezeu, pentru că faptele împlinite în carne nu pot avea acest efect. „Voi respectaţi zile şi luni şi timpuri şi ani“ (versetul 10) le spunea Pavel. Aceasta făceau şi păgânii în religiile lor omeneşti. Iudaismul era o religie omenească dată de Dumnezeu, dar, revenind la ea, atunci când porunca de la Dumnezeu nu mai era în vigoare, ei nu făceau altceva decât să se întoarcă la păgânism, de unde fuseseră chemaţi pentru a fi părtaşi cu Hristos la lucrurile cereşti.
Semnificaţia ritualismului, după evenimentul crucii
Nimic nu putea fi mai izbitor decât această prezentare a ritualismului după momentul crucii, care este pur şi simplu păgânism, o revenire la religia omului după ce Dumnezeu S-a descoperit deplin. „Mă tem pentru voi, ca nu cumva să mă fi ostenit în zadar pentru voi“ (versetul 11) spunea apostolul. Iar galatenii îi reproşau că nu era un iudeu credincios potrivit legii, pentru că el se eliberase de sub autoritatea ei. „Fraţilor, fiţi ca mine, pentru că şi eu sunt ca voi“, le-a spus el (adică să fie liberi faţă de lege); „nu m-aţi nedreptăţit cu nimic“ spunând că sunt aşa; «să dea Dumnezeu ca şi voi să fiţi ca mine».
Apoi apostolul aminteşte despre ţepuşul pe care îl avea în carne, care era de natură să facă să fie dispreţuită slujba lui. Şi totuşi, ei îl primiseră ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Isus Hristos Însuşi. Ce se întâmplase cu acea fericire de care se bucuraseră ei? Le devenise el duşman pentru că le spusese adevărul? Zelul era bun dacă avea drept obiectiv binele şi ar fi făcut bine dacă ar fi perseverat în el, nu să-l arate doar atunci când Pavel era cu ei. Învăţătorii cei noi erau foarte plini de zel ca să-i facă pe galateni partizanii lor, să-i facă să se ataşeze de ei şi să-l excludă pe Pavel. Apostolul era din nou ca în chinurile naşterii, pentru ca în inima lor să ia chip Hristos; aceasta era o mărturie mişcătoare despre puterea iubirii lui creştine, o iubire cu un caracter în totul divin, care nu slăbea în urma dezamăgirii pe care ar fi putut-o provoca ingratitudinea lor, şi aceasta pentru că iubirea îşi avea sursa în afara obiectelor ei. Moise a spus: „Am zămislit eu pe tot poporul acesta, i-am născut eu, ca să-mi zici: «Poartă-i la sânul tău…»?“ (Numeri 11:12 ). Pavel însă era gata să treacă a doua oară prin chinurile naşterii.
Cele două sisteme: legea şi harul; Agar şi Sara
El nu mai ştia ce să spună. Dorea să fie alături de ei pentru ca, văzându-i, să poată să le spună cuvinte potrivite cu starea lor, pentru că ei chiar părăsiseră terenul creştin. Din vreme ce doreau să fie sub lege, apostolul i-a întrebat dacă voiau să asculte ce zicea legea. Ei puteau vedea în Agar şi Sara imaginile simbolice ale celor două sisteme: cel al legii, care năştea pentru robie, şi cel al harului, care năştea pentru libertate. Şi nu numai atât, ci copilul robiei era în mod categoric exclus de la moştenire. Cele două sisteme nu puteau fi împreună, ci se excludeau unul pe celălalt. Fiul roabei era născut potrivit cărnii, iar cel al femeii libere era născut potrivit promisiunii. Legea şi legământul de pe Sinai sunt pentru omul aflat în carne. Principiul relaţiilor omului cu Dumnezeu conform legii (dacă asemenea relaţii ar fi fost posibile) era cel al relaţiei dintre un om în carne şi un Dumnezeu drept. În ceea ce îl priveşte pe om, legea şi rânduielile ei nu erau altceva decât o robie al cărei scop era să înfrâneze voinţa omului fără a o schimba. Este foarte important să înţelegem că omul sub lege este omul aflat în carne. Omul născut din nou, mort şi înviat, nu mai este sub lege, care îl domină pe om numai atâta timp cât el trăieşte pe pământ.
Versetul 26 trebuie citit astfel: „Ierusalimul de sus este mama noastră, care este cea liberă“ - nu „mama noastră a tuturor“. Aici Ierusalimul de sus este privit în contrast cu Ierusalimul de jos, care, prin principiile lui, corespundea Sinaiului. Trebuie remarcat că aici apostolul nu vorbeşte despre călcarea legii, ci pune problema principiului ei, legea supunându-l pe om robiei, fiindu-i impusă omului în carne şi opusă lui. Prin însuşi faptul că omul are o voinţă proprie, legea şi această voinţă sunt în conflict. Voinţa proprie nu este ascultare.
Copiii Ierusalimului de sus sunt copiii făgăduinţei
Versetul 27 prezintă dificultate pentru multe suflete pentru că, în general, este confundat cu ceea ce se spune despre Agar şi Sara. Apostolul prezintă un gând diferit, sugerat de ideea Ierusalimului de sus. Acest verset este un citat din Isaia 54 , care vorbeşte despre bucuria şi gloria Ierusalimului pământesc la începutul Mileniului. Apostolul citează acest pasaj din profet pentru a arăta că cetatea Ierusalimului avea mai mulţi copii în timpul părăsirii ei decât în timpul când avea Soţ. În timpul Mileniului, Domnul Dumnezeu va fi Soţul ei. El fusese Soţul ei şi înainte de a fi fost lepădată. În prezent, Ierusalimul este pustiit, nu mai face copii, şi totuşi are mai mulţi copii decât atunci când avea Soţ. Aşa sunt căile minunate ale lui Dumnezeu. Toţi creştinii vor fi socotiţi că au fost copii ai Ierusalimului atunci când Dumnezeu Îşi va relua căile cu acest pământ, dar ai unui Ierusalim fără Soţ şi părăsit, aşa că galatenii nu trebuiau să recunoască acum acel Ierusalim ca şi cum Dumnezeu l-ar recunoaşte. Sara nu era fără soţ. Pasajul citat din Isaia prezintă o altă ordine a lucrurilor: Ierusalimul fără Soţ şi pustiu (astfel încât se poate spune că nu mai are copii) are mai mulţi copii acum decât în cele mai frumoase zile ale istoriei lui, când Domnul îi era Soţ. Aceasta pentru că, în ceea ce priveşte promisiunea, evanghelia a pornit din Ierusalim. Adunarea nu este obiect al promisiunii, ci era în planul ascuns al lui Dumnezeu, despre care promisiunile nu spuseseră nimic. Poziţia ei este mult mai înaltă, dar aici apostolul nu vorbeşte despre acest aspect înalt. Însă noi, creştinii, suntem de asemenea copii ai promisiunii, şi nu ai cărnii. Fiii lui Israel după carne nu aveau altă pretenţie decât aceea de a fi copiii lui Avraam după carne. Noi suntem copii ai lui Avraam doar prin promisiune. Cuvântul lui Dumnezeu a alungat copilul roabei, pe cel născut prin carne, pentru ca el să nu fie moştenitor împreună cu copilul promisiunii. În ceea ce ne priveşte, noi suntem copii ai promisiunii.