Mântuiţi prin fapte, sau prin har, prin credinţă?
Acest gând trezeşte sentimentele apostolului: „O, galateni fără minte! Cine v-a fermecat?“. Hristos fusese zugrăvit ca răstignit înaintea ochilor lor. Nebunia lor părea şi mai uimitoare, având în vedere atât ceea ce primiseră, lucrurile de care se puteau bucura sub evanghelie, cât şi suferinţele lor pentru evanghelie. Primiseră ei Duhul în urma unor lucrări făcute în temeiul legii, sau prin mărturia pe care o primiseră prin credinţă? După ce începuseră prin puterea Duhului, voiau ei să ajungă la desăvârşire prin carne? Ei suferiseră pentru evanghelie, pentru evanghelia pură, neamestecată cu iudaismul şi cu legea. Toate acestea fuseseră în zadar? Iar Cel care le dăduse Duhul şi care făcea miracole în mijlocul lor, făcea acestea pe principiul legii, sau în relaţie cu mărturia pe care ei o primiseră prin credinţă, aşa cum Avraam L-a crezut pe Dumnezeu şi acea credinţă i-a fost socotită ca dreptate? Acesta este principiul stabilit de Dumnezeu prin părintele celor credincioşi. În consecinţă, cei care, prin har, stăteau pe principiul credinţei erau copii ai lui Avraam; şi Scriptura, prevăzând că Dumnezeu urma să îndreptăţească pe naţiuni pe principiul credinţei, îi vestise lui Avraam dinainte această veste bună, spunând: „În tine vor fi binecuvântate toate naţiunile“.
Poziţia lui Avraam înaintea lui Dumnezeu şi binecuvântarea credincioşilor dintre naţiuni
Epistola rămâne, în mod necesar, la lucrurile elementare, deoarece galatenii abandonaseră lucrurile fundamentale şi de aceea insistă apostolul asupra lor. Marile principii ale epistolei – în relaţie cu cunoaşterea prezenţei Duhului aici jos – sunt următoarele: 1. promisiunea harului care a fost dată înaintea legii şi în contrast cu ea; 2. Hristos care este împlinirea promisiunii, legea umplând intervalul dintre darea promisiunii şi împlinirea ei. Astfel, naţiunile erau moştenitoare în Hristos, singurul şi adevăratul Moştenitor al promisiunii, iar iudeii căpătau poziţia de fii.
Adevăratul caracter al legii
Avem deci principiul pe baza căruia Avraam a stat înaintea lui Dumnezeu şi declaraţia că în el vor fi binecuvântate naţiunile. Astfel, cei care sunt pe principiul credinţei sunt binecuvântaţi împreună cu Avraam cel credincios, în vreme ce legea pronunţă blestemul asupra celor care nu o respectă în totul. Acest citat din capitolul 27 din Deuteronom a fost studiat de noi în altă parte. Mai amintesc aici numai faptul că cele douăsprezece seminţii au fost împărţite în două grupe de câte şase fiecare, una pentru a pronunţa binecuvântarea, iar cealaltă pentru a pronunţa blestemul, din care sunt amintite numai blestemele, binecuvântările fiind omise, această împrejurare fiind folosită de apostol pentru a arăta adevăratul caracter al legii. În acelaşi timp, Scriptura demonstrează clar că nu lucrările legii îndreptăţesc, spunând: „cel drept va trăi prin credinţă“, iar legea nu este credinţă, ci: „acela care va fi împlinit aceste lucruri, va trăi prin ele“ (versetele 11,12). Dar oare nu trebuie ca legea să-şi păstreze autoritatea, ea fiind de la Dumnezeu? Sigur că da! Dar Hristos a purtat blestemul legii şi i-a răscumpărat şi i-a eliberat pe aceia care mai înainte fuseseră supuşi sentinţei legii, pentru ca binecuvântarea lui Avraam să ajungă la naţiuni prin El şi astfel toţi cei credincioşi, atât iudei cât şi naţiuni, să primească Duhul care fusese promis.
Pentru credinciosul mai înainte robit de lege şi vinovat de călcarea ei, Hristos a purtat blestemul pe care legea îl pronunţa asupra celui vinovat, aşa că legea care-l deosebea pe Israel de celelalte naţiuni îşi pierdea puterea pentru iudeul care credea în Isus şi aceasta chiar prin actul care dădea cea mai puternică mărturie despre autoritatea ei. Bariera care separa pe Israel de naţiuni nu mai exista, iar vechea promisiune a binecuvântării se revărsa liber prin Hristos asupra naţiunilor (în termenii în care îi fusese dată lui Avraam). Hristos a înlăturat blestemul care era asupra iudeului prin lege şi amândoi, iudeul şi cel dintre naţiuni, crezând în El, pot primi Duhul Sfânt, care constituie promisiunea lui Dumnezeu cu privire la acest timp de binecuvântare.
Promisiunile necondiţionate confirmate lui Hristos şi date cu mult timp înaintea legii
Ajuns aici, apostolul tratează nu efectul legii asupra conştiinţei, ci relaţia dintre lege şi promisiune. Promisiunea a fost dată prima şi nu numai că a fost dată, ci a fost şi confirmată şi, chiar să fi fost doar un angajament solemn al unui om, tot nu putea fi desfiinţată, nici nu se mai putea adăuga ceva la ea. Dumnezeu Se angajase faţă de Avraam prin promisiune cu patru sute treizeci de ani înainte de a fi dat legea şi, în persoana lui Avraam, dăduse binecuvântarea naţiunilor (Geneza 12 ). Această promisiune a fost confirmată* seminţei lui Avraam (Isaac, în Geneza 22 ) şi unei singure seminţe – nu seminţelor, ci Seminţei – Hristos fiind această sămânţă. Un iudeu nu ar nega acest ultim punct. Legea, venind la mult timp după promisiune, nu putea anula promisiunea făcută înainte şi confirmată în mod solemn de Dumnezeu. Căci, dacă moştenirea era pe principiul legii, nu ar mai fi fost pe cel al promisiunii. Dumnezeu a dat binecuvântarea lui Avraam prin promisiune (versetul 18). „Atunci pentru ce este legea“, dacă promisiunea care nu se schimbă fusese deja dată şi moştenirea era obiectul promisiunii, pe care legea nu o putea schimba? Legea a fost dată pentru că mai există ceva între suflet şi Dumnezeu sau, altfel spus, între Dumnezeu şi om, anume chestiunea cu privire la dreptate. Harul care doreşte să dea binecuvântarea şi care face promisiunea nu este singura noastră sursă de binecuvântare. Problema dreptăţii trebuie şi ea rezolvată înaintea lui Dumnezeu, la fel cum trebuie rezolvată problema păcatului şi a vinovăţiei omului.
* Versetul 16 din capitolul 3 ar trebui tradus astfel: „Iar lui Avraam i-au fost făcute promisiunile, şi seminţei lui“. Promisiunile cu privire la binecuvântările temporale ale lui Israel au fost date pentru Avraam şi sămânţa lui, şi s-a adăugat că acea sămânţă avea să fie numeroasă ca stelele cerului, dar aici Pavel nu vorbeşte despre promisiunile făcute iudeilor, ci de binecuvântarea dată naţiunilor. Dar promisiunea binecuvântării naţiunilor i-a fost dată numai lui Avraam, nefiind menţionată sămânţa (Geneza 12), astfel că apostolul spune aici că ea a fost confirmată seminţei lui, fără să-l mai numească pe Avraam (Geneza 22), şi aceasta doar în persoana lui Isaac, imagine simbolică a Domnului Isus adus ca jertfă şi înviat, aşa cum a fost Isaac jertfit în mod simbolic. Astfel, promisiunea a fost confirmată nu în Hristos, ci lui Hristos, adevărata sămânţă a lui Avraam (versetul 16). De acest fapt, că promisiunile I-au fost confirmate lui Hristos, depinde tot argumentul apostolului. Este evidentă importanţa faptului că promisiunea i-a fost confirmată lui Isaac după jertfirea şi învierea lui simbolică. Şi, fără îndoială, învierea lui Hristos, prefigurată prin acest simbol, a asigurat şi promisiunile făcute lui David, dar, în acelaşi timp, a fost distrus zidul despărţitor de la mijloc, aşa că binecuvântarea poate să se reverse asupra naţiunilor şi, am putea adăuga, asupra iudeilor, pe principiul ispăşirii prin Hristos. Cel credincios, devenit dreptatea lui Dumnezeu în El, poate fi pecetluit cu Duhul Sfânt care a fost promis. Odată ce am înţeles sensul capitolelor 12 şi 22 din Geneza cu privire la binecuvântările date naţiunilor, vedem clar pe ce se bazează argumentele apostolului.
Chestiunea păcatului, a vinovăţiei şi a nedreptăţii omului
Promisiunea necondiţionată făcută lui Hristos nu aducea în discuţie problema dreptăţii. Şi era necesar ca această problemă să fie pusă, iar omului, în calitate de fiinţă responsabilă, să i se ceară să dobândească dreptatea, pentru a putea sta înaintea lui Dumnezeu. Trebuie ca omul să fie drept înaintea lui Dumnezeu. Dar păcatul era prezent atunci când a fost dată legea şi tocmai pentru a face să se arate păcatul a fost dată ea. Păcatul era prezent şi voinţa omului era răzvrătită împotriva lui Dumnezeu, iar legea făcea să iasă în evidenţă marea răutate a voinţei omului, voinţă care şi-a manifestat dispreţul faţă de Dumnezeu trecând dincolo de bariera interdicţiilor pe care Dumnezeu le-a ridicat între ea şi dorinţele ei.
Manifestarea stării morale a omului; măreţia şi gloria lui Dumnezeu arătate la Sinai
Legea a fost adăugată pentru ca să fie călcări de lege – nu pentru ca (aşa cum am văzut în Epistola către Romani, unde este tratat acelaşi subiect) să fie păcat (care oricum exista), ci pentru ca să fie călcări de lege, prin care conştiinţa omului să fie atinsă şi inima uşuratică a lui să fie conştientizată cu privire la sentinţa de moarte. Legea deci a fost introdusă între promisiune şi împlinirea promisiunii, pentru ca să poată fi scoasă în evidenţă adevărata stare morală a omului. Şi împrejurările în care a fost dată legea arătau clar că legea nu era mijlocul prin care să fie împlinită promisiunea, ci, dimpotrivă, ea îl plasa pe om pe un cu totul alt teren. Legea îl face pe om conştient de ceea ce este şi îl face să înţeleagă faptul că îi este imposibil să stea înaintea lui Dumnezeu pe temeiul propriei responsabilităţi. Dumnezeu i-a făcut seminţei lui Avraam o promisiune necondiţionată şi El o va îndeplini negreşit, pentru că este Dumnezeu, dar darea legii nu a fost ceva direct şi imediat din partea lui Dumnezeu. Legea a fost dată prin îngeri şi nu direct de Dumnezeu. În cazul promisiunii, El Însuşi a vorbit şi prin cuvântul Lui S-a angajat să o împlinească. Îngerii gloriei, care nu au deloc parte în promisiune (căci îngerii erau cei care străluceau în gloria de pe Sinai – vezi Psalmul 68 ), prin voia lui Dumnezeu, au îmbrăcat cu splendoarea demnităţii lor proclamarea legii. Dar Dumnezeul îngerilor şi al lui Israel a stat deoparte, ascuns în sanctuarul de nori, de flăcări şi de întuneric gros. El era înconjurat de glorie şi era de temut în măreţia Lui, dar nu Se arăta El Însuşi. Promisiunea o făcuse El Însuşi, dar legea era adusă printr-un mediator. Prezenţa unui mediator presupune, în mod necesar, existenţa a două părţi. Dar Dumnezeu este unul şi acesta este fundamentul religiei iudeilor. Exista deci încă o parte de care depindea stabilitatea legământului făcut la Sinai, iar Moise a urcat şi a coborât de pe munte aducând lui Israel cuvintele Domnului şi ducând răspunsul lui Israel, care se angaja să împlinească ceea ce Domnul îi impunea drept condiţie pentru a se bucura de ceea ce le promisese. „Dacă veţi asculta de glasul Meu cu adevărat şi veţi păzi legământul Meu“, a spus Domnul. Iar Israel a răspuns: „Tot ce a zis Domnul vom face“ (Exod 19:5-8 ).
Condiţiile pentru binecuvântare sub lege; falimentul total al omului
Care au fost consecinţele? Apostolul, cu o tandreţe emoţionantă, nu răspunde la această întrebare şi nu expune concluziile evidente ale raţionamentului său. Scopul lui era să arate diferenţa dintre promisiune şi lege, nu să rănească în mod inutil inima unui popor pe care îl iubea. Dimpotrivă, el depune imediat toate eforturile, încât nimeni să nu se poticnească de ceea ce tocmai afirmase, dezvoltându-şi în acelaşi timp teza. „Este deci legea împotriva promisiunilor lui Dumnezeu? Nicidecum!“ (versetele 21). Dacă ar fi fost dată o lege capabilă să dea viaţa, atunci îndreptăţirea (căci acesta este subiectul pasajului) ar fi fost prin lege. Omul care ar fi posedat viaţa divină ar fi fost găsit drept prin dreptatea pe care ar fi împlinit-o. Legea promitea binecuvântarea lui Dumnezeu prin ascultarea omului şi, dacă ea ar fi putut în acelaşi timp să dea şi viaţa, atunci această ascultare ar fi existat; dreptatea ar fi fost împlinită pe temeiul legii, iar cei cărora le fusese dată promisiunea s-ar fi bucurat de împlinirea ei în virtutea propriei dreptăţi. Dar s-a întâmplat exact contrariul, pentru că omul, fie el iudeu sau dintre naţiuni, este păcătos prin firea lui. Fără lege, el este robit de patimile lui neînfrânate, iar sub lege, el arată forţa patimilor lui, călcând-o. Scriptura a închis totul sub păcat pentru ca, prin credinţa în Isus Hristos, promisiunea să fie împlinită în favoarea celor care cred.
Legea, prezentată ca un pedagog al iudeilor, până la venirea credinţei
Înainte să vină credinţa (este vorba de credinţa creştină ca principiu al relaţiei cu Dumnezeu), înainte ca existenţa obiectelor credinţei revelate în Persoana, lucrarea şi gloria lui Hristos ca Om să fi devenit mijlocul întemeierii credinţei în evanghelie, iudeii fuseseră ţinuţi sub lege, „închişi“ în aşteptarea acestui privilegiu care urma să vină. Legea fusese astfel pentru iudeu un fel de pedagog către Hristos, pentru ca el să fie îndreptăţit pe principiul credinţei. Între timp, el nu era fără frâu, ci era ţinut separat, nefiind mai puţin vinovat decât cei dintre naţiuni, ci ţinut deoparte în vederea unei îndreptăţiri a cărei necesitate era pentru el şi mai evidentă, din cauza legii pe care nu o împlinea, lege care cerea dreptate din partea omului, arătând astfel că Dumnezeu pretindea acea dreptate. Dar, de îndată ce a venit credinţa, cei care fuseseră supuşi legii nu mai erau sub tutela ei, tutelă sub care fuseseră ţinuţi numai până la venirea credinţei; deoarece această credinţă, punându-l pe om imediat în prezenţa lui Dumnezeu şi făcând din cel credincios un fiu al Tatălui gloriei, nu mai lăsa loc îndrumătorului folosit în perioada de imaturitate a celui care era de acum eliberat şi care avea o relaţie directă cu Tatăl.
Eliberaţi şi aşezaţi în directă relaţie cu Tatăl ca fii
Astfel, credinciosul este un fiu în relaţie imediată cu Tatăl, cu Dumnezeu (Dumnezeu Însuşi fiind revelat). El este fiu pentru că toţi cei care au fost botezaţi pentru a avea parte de privilegiile care sunt în Hristos s-au îmbrăcat cu Hristos. Ei nu mai sunt înaintea lui Dumnezeu ca iudei sau ca naţiuni, ca robi sau liberi, ca bărbaţi sau femei, ci sunt înaintea Lui în poziţia pe care o au în Hristos, toţi fiind una în El: Hristos este pentru toţi măsura comună şi unică a relaţiei lor cu Dumnezeu. Dar acest Hristos este, aşa cum am văzut, acea Sămânţă a lui Avraam şi, dacă cei dintre naţiuni sunt în Hristos, atunci ei intră în această poziţie privilegiată, fiind în Hristos şi, în El, sunt sămânţa lui Avraam, precum şi moştenitori potrivit cu promisiunea făcută acestei Seminţe. Astfel este prezentată clar poziţia iudeului, chiar a unui iudeu evlavios, înainte de venirea lui Hristos şi, la fel de clar, este prezentată poziţia credinciosului, fie el dintre iudei sau dintre naţiuni, atunci când Hristos a fost revelat.