După paisprezece ani, Pavel s-a suit împreună cu Barnaba la Ierusalim (relatarea din Fapte 15 ) şi l-a luat şi pe Tit cu el. Dar Tit, deşi era dintre naţiuni, nu a fost circumcis, iar aceasta era o dovadă evidentă a libertăţii pe care apostolul o susţinea şi în public. Era o îndrăzneală din partea lui faptul că îl luase pe Tit cu el, tranşând astfel problema care era între el şi creştinii iudaizanţi. El s-a suit la Ierusalim din cauza fraţilor falşi care doreau să spioneze libertatea de care apostolul se bucura prin Duhul şi în care el căuta să îi introducă pe cei credincioşi; şi s-a suit acolo în urma unei descoperiri (versetele 2-4).
Călăuzirea lui Dumnezeu; dovezile slujbei speciale şi independente a lui Pavel
Putem remarca aici modul în care comunicările de la Dumnezeu pot să ne călăuzească lăuntric în purtarea noastră, chiar dacă în exterior cedăm în faţa unor motive pe care alţii ni le prezintă. În Fapte 15 găsim istoria văzută, pe când aici vedem ce l-a călăuzit pe apostol înăuntrul lui. Dumnezeu - pentru ca problema să-şi găsească soluţia la Ierusalim, ca prin aceasta să fie închisă orice gură şi să fie păstrată unitatea - nu a permis ca apostolul să se impună la Antiohia, sau să decidă acolo cum trebuia să umble adunarea care se formase în acel oraş. El nu a permis nici ca Pavel să se izoleze în propriile sale convingeri, ci l-a făcut să se suie la Ierusalim şi să le comunice apostolilor mai de seamă ce anume învăţa el, pentru ca să fie o mărturie comună asupra acestui aspect important şi ca şi ei să-l recunoască pe Pavel ca având învăţătura de la Dumnezeu, primită independent de ei, şi să recunoască şi lucrarea lui Pavel ca a unui om trimis de Dumnezeu, care lucra din partea lui Dumnezeu, cum făceau şi ei. Chiar dacă Dumnezeu a dorit ca Pavel să le împărtăşească ceea ce îi învăţa el pe alţii, totuşi ceilalţi apostoli nu i-au adăugat nimic. Efectul lucrurilor spuse de Pavel a fost că ei au recunoscut harul lui Dumnezeu care îi era dat lui şi slujba pe care i-o dăduse Dumnezeu faţă de naţiuni şi i-au dat, lui şi lui Barnaba, mâna dreaptă de părtăşie.
Dacă el s-ar fi suit la Ierusalim mai devreme, oricât de mare ar fi fost cunoştinţa lui, n-ar fi putut aduce dovezi despre slujba lui deosebită şi independentă. Dar Pavel lucrase mulţi ani aducând rod fără să fi primit vreo misiune din partea altor apostoli, iar aceştia din urmă au trebuit să recunoască atât apostolatul lui, cât şi cunoştinţele pe care i le dăduse Dumnezeu ca fiind un dar nemijlocit de la Dumnezeu. Existau dovezi şi Dumnezeu recunoscuse acest apostolat pe care El îl dăduse, iar cei doisprezece nu puteau decât să-l recunoască şi ei, la rândul lor, recunoscându-L de fapt pe Dumnezeu ca sursa tuturor acelor daruri excelente. Pavel era apostol din partea lui Dumnezeu fără intervenţia lor. Ei puteau să recunoască lucrarea lui şi, în acea lucrare, Îl puteau recunoaşte pe Dumnezeul care le dăduse şi lor slujbele pe care le desfăşurau.
Fermitatea, ardoarea şi clarviziunea lui Pavel
Mai mult, Pavel lucrase întotdeauna independent de ei în misiunea lui. Când Petru venise la Antiohia, el i-a stat împotrivă în mod deschis, pentru că Petru era de condamnat atunci. El nu era faţă de Pavel ca un superior, în faţa căruia subordonaţii trebuie să păstreze o tăcere respectuoasă. Chiar dacă Dumnezeu lucrase cu putere prin Petru, Pavel, tovarăşul lui în ceea ce priveşte apostolatul, fiind credincios Aceluia care îl chemase, nu putea lăsa să fie falsificată evanghelia pe care Domnul Însuşi i-o încredinţase. Chiar fiind plin de râvnă, sărmanul Petru era mereu prea preocupat de părerea celorlalţi. Iar părerea care are mai mare trecere în ochii lumii este întotdeauna cea care are mai multă influenţă asupra inimii omului, iar această părere este întotdeauna cea care dă oarece glorie omului carnal. Pavel, care primise învăţătura din cer şi era plin de puterea Duhului Sfânt, care, descoperindu-i gloria cerească, îl făcuse să simtă că tot ce înălţa carnea ştirbea acea glorie şi falsifica evanghelia pe care o vestea el, Pavel, cel care trăia şi umbla sub aspect moral în creaţia cea nouă, al cărei centru este Hristos glorificat, era nu numai plin de râvnă, ci şi ferm, pentru că înţelegea bine lucrurile care nu puteau fi văzute, pentru că el trăia conştient de cele spirituale şi cereşti în Hristos. Pentru Pavel, a-L câştiga pe Hristos cel glorificat era totul, aşa că el a putut vedea clar umblarea în carne a apostolului circumciziei şi nu a avut reţineri din teama de om, ci, fiind preocupat de Hristos, care era totul pentru el, şi de adevărul Lui, nu l-a cruţat pe cel care submina acel adevăr, cu toate că avea o poziţie proeminentă în Adunare.
Prefăcătoria lui Petru; cauzele şi efectele ei
Purtarea lui Petru era prefăcătorie. Cât timp fusese singur, acolo unde domina influenţa adevărului ceresc, el mâncase cu cei dintre naţiuni, câştigând astfel reputaţia de a umbla cu aceeaşi libertate ca şi ceilalţi. Dar, când au venit unii de la Iacov, adică de la Ierusalim, unde locuia şi Petru (din acel loc în care religia carnală şi obiceiurile ei se mai exercitau încă cu putere, sub îngăduinţa îndelungii răbdări a lui Dumnezeu), el nu a îndrăznit să recurgă la o libertate atât de blamată de acei creştini care erau încă iudei prin sentimentele lor; şi, prin urmare, s-a retras. Cât de slab este omul! Şi noi suntem cu atât mai slabi cu cât avem mai mare importanţă înaintea oamenilor. Când nu suntem nimic, atunci putem totul, în ceea ce priveşte părerea oamenilor. În acelaşi timp, noi avem o tristă influenţă asupra altora, în măsura în care ei ne influenţează, şi exercităm această influenţă în măsura în care cedăm dorinţei inimii noastre de a avea o reputaţie înaintea lor. Atunci toată stima de care ne bucurăm, chiar dacă este pe drept, devine un mijloc prin care vin lucruri rele*.
* Este deosebit de important, sub aspect practic, să remarcăm că spiritul lumesc, sau orice lucru care nu este de la Dumnezeu, pe care şi-l permite un om evlavios, conferă răului respectiv toată greutatea evlaviei lui.
Pavel mustră cu credincioşie şi pe faţă
Petru, care se temea de cei veniţi de la Ierusalim, i-a antrenat pe toţi iudeii şi chiar şi pe Barnaba în prefăcătoria lui (versetele 11-13). Pavel, plin de energie şi credincios prin har, le-a stat singur împotrivă şi l-a mustrat pe Petru înaintea tuturor. De ce să-i forţeze pe cei dintre naţiuni să trăiască în felul iudeilor ca să se bucure de o comuniune deplină cu iudeii, când el, fiind iudeu din naştere, s-a simţit liber să trăiască aşa cum trăiau naţiunile? Ei înşişi, iudei din fire şi nu sărmani păcătoşi dintre naţiuni, abandonaseră legea ca mijloc de a căpăta favoarea lui Dumnezeu şi îşi găsiseră adăpost în Hristos. Dar, dacă ei căutau să rezidească edificiul obligaţiilor legale pentru a câştiga îndreptăţirea, de ce îl dărâmaseră mai înainte? Dacă ei rezideau ceea ce dărâmaseră, prin aceasta se arătau călcători de lege, pentru că dărâmaseră acele rânduieli. Şi nu numai atât, dar, renunţând la lege pentru a veni la Hristos, înlocuind legea ca mijloc de îndreptăţire, renunţând de fapt la îndreptăţirea prin lege, dacă erau dovediţi că ar fi păcătuit făcând toate acestea, atunci Hristos devenea un slujitor al păcatului, iar învăţătura Lui îi făcea călcători de lege! Deci rezidind edificiul legii, ei arătau că nu se cuvenise să-l dărâme. Ori tocmai Hristos îi determinase să-l dărâme.
Scopul sacramentelor (botezul şi Cina); folosirea lor în mod corect sau greşit
Ce consecinţe avea slăbiciunea, care, pentru a face plăcere oamenilor, revenea la lucrurile care mulţumeau carnea! Şi cât de puţin s-a gândit Petru la aceste consecinţe! Şi cât de puţin realizează creştinii gravitatea principiilor legaliste! A te baza pe rânduieli înseamnă a te baza pe carne. În cer nu există rânduieli. Atunci când Hristos este totul, nu se poate pune baza pe rânduieli. Hristos, fără-ndoială, a instituit rânduieli (sacramentele), pe de o parte pentru ca ai Săi să se deosebească de lume, din care ei nu fac parte, fiind morţi faţă de lume împreună cu El, şi, pe de altă parte, pentru a-i aduna pe unicul temei pe care pot fi uniţi - cel al crucii şi al unei răscumpărări împlinite - pentru a-i uni în trupul Său. Dar dacă, în loc să ne folosim de aceste rânduieli după voia Lui şi să aducem mulţumiri, noi ne bazăm pe ele, atunci abandonăm plinătatea şi suficienţa lui Hristos, pentru a face loc cărnii să se ocupe de acele porunci, iar ele devin vălul care-L ascunde de ochii noştri pe Mântuitorul perfect, despre a Cărui moarte faţă de această lume şi faţă de omul trăind în carne ne vorbesc atât de clar aceste sacramente. Cine se bazează pe sacramentele creştine schimbă ordinea normală a lucrurilor şi neagă adevărul preţios şi solemn care ne este prezentat: acela că nu există îndreptăţire prin carne, pentru că Hristos a murit şi a înviat.
Condamnat la moarte sub lege; mort împreună cu Hristos şi mort faţă de lege
Pavel simţea profund aceasta şi el fusese chemat prin Duhul Sfânt să pună aceste lucruri înaintea conştiinţei oamenilor. Câte necazuri şi lupte i-a adus această misiune! Carnea omului doreşte să aibă oarece merite şi nu suportă să fie tratată ca fiind rea şi incapabilă să facă binele; nu suportă să fie exclusă şi condamnată la nimicire şi aceasta nu prin eforturile ei de a se desfiinţa pe sine, eforturi care i-ar da importanţa pe care o doreşte, ci printr-o lucrare care lasă descoperită incapacitatea ei totală şi pronunţă asupra ei judecata absolută a morţii, astfel încât ea ajunge să fie convinsă că nu este nimic altceva decât păcat, fiind redusă la tăcere. Carnea trebuie să fie moartă, nu să devină mai bună. Noi avem dreptul şi puterea să socotim carnea moartă pentru că Hristos a murit şi noi trăim viaţa Sa de înviere: El Însuşi a devenit viaţa noastră. Trăind în El, eu tratez carnea ca moartă şi nu mai sunt cu nimic dator ei. Dumnezeu a condamnat păcatul în carne prin aceea că Fiul a venit în asemănarea cărnii păcatului şi pentru păcat. Acest principiu important, că suntem morţi împreună cu Hristos, este scos în evidenţă de apostol la sfârşitul acestui capitol, după ce el a recunoscut mai întâi puterea legii de a aduce moartea în conştiinţă. Pavel descoperise că a fi sub lege înseamnă a fi condamnat la moarte. El încercase în duh forţa acestui principiu şi sufletul lui realizase toată puterea morţii. El era mort, dar, dacă era mort, era mort faţă de lege. Legea nu are putere dincolo de hotarul vieţii şi, odată ce omul este mort, legea nu mai are putere asupra lui. Pavel recunoscuse acest adevăr, atribuise principiului legii toată puterea lui şi se recunoscuse ca fiind mort prin lege, deci mort şi faţă de lege. Dar cum? Oare suportând consecinţele eterne ale călcării legii? Căci, dacă legea ucidea, ea şi condamna (vezi 2. Corinteni 3:9 ). Nicidecum, ci aici este vorba de cu totul altceva. Pavel nu nega autoritatea legii, ci recunoştea puterea ei în sufletul lui, dar era o putere spre moarte, pentru ca el să trăiască pentru Dumnezeu.
Judecata legii l-a atins pe păcătosul Saul în Persoana lui Hristos, care a murit
Dar cum putea el să aibă această viaţă, dacă legea nu făcea altceva decât să-l omoare? Aceasta explică el în continuare. El însuşi, sub responsabilitatea lui personală şi expus consecinţelor finale ale călcării legii, n-ar fi putut să găsească viaţa; ci viaţa era un dar de la Hristos, Cel care a fost răstignit, care a suferit blestemul legii lui Dumnezeu şi al morţii şi totuşi trăia în puterea şi în sfinţenia acelei vieţi pe care nimic nu I-o putea lua, viaţă prin care El nu a putut fi ţinut de moarte, deşi, prin har, El a gustat moartea. Apostolul, părtaş acestui har pe care îl recunoştea în acord cu adevărul că fusese un biet păcătos supus morţii, Îl binecuvânta pe Dumnezeul care-i dădea harul de a avea viaţa şi de a fi acceptat în Hristos. El fusese asociat cu Hristos în moarte, potrivit planurilor lui Dumnezeu, şi realizase acest fapt atunci când crezuse, iar Hristos, care murise şi înviase, devenise viaţa lui. El fusese răstignit împreună cu Hristos, astfel încât sentinţa legii fusese executată pentru Pavel, dar cel care fusese atins de moartea sub lege era Hristos. Legea îl lovise pe Saul cel păcătos în Persoana Celui care Se dăduse pe Sine Însuşi pentru el, Saul având această moarte în conştiinţa lui, omul cel vechi fiind mort (vezi Romani 7:9,10 ). Astfel, legea nu mai avea niciun drept asupra lui Pavel, pentru că viaţa care era dominată de lege îşi găsise sfârşitul pe cruce. Hristos purtase şi păcatele lui Saul, dar apostolul tratează aici alt subiect, anume acela al dominaţiei legii asupra lui în timpul vieţii pe pământ. Pavel trăia; şi totuşi nu trăia el, ci Hristos trăia în el acea viaţă în care fusese înviat din morţi. Astfel, el nu mai era dominat de lege (deşi autoritatea legii rămânea neatinsă) şi aceasta deoarece legea domină doar acea viaţă faţă de care Pavel se socotea acum mort în Hristos, Cel care murise în acest scop. Pavel trăia această viaţă puternică şi sfântă în perfecţiunea şi cu energia cu care Hristos a fost înviat din morţi, după ce a suferit blestemul legii. Pavel trăia pentru Dumnezeu şi socotea moartă viaţa stricată a cărnii, iar caracterul vieţii lui, tot felul lui de a fi, decurgea din sursa vieţii sale.
Hristos, Sursa şi Obiectul vieţii noastre
Dar făptura are nevoie de un Obiect al vieţii (de un punct central care să-i capteze afecţiunile şi întreaga atenţie), lucru valabil şi pentru sufletul lui Pavel; el trăia prin credinţa în Isus Hristos. Iar Hristos, Cel care era sursa vieţii lui, era viaţa însăşi şi totodată Obiectul acestei vieţi. Aceasta este caracteristica vieţii lui Hristos în noi: numai El este Obiectul vieţii. Persoana Lui susţine şi hrăneşte viaţa, iar noi avem mereu, ca o realitate în duhul nostru, faptul că Fiul lui Dumnezeu, murind din iubire pentru noi, ne-a dat această viaţă şi astfel suntem eliberaţi de păcat prin eficacitatea acestei morţi. Noi trăim prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi. Şi, în această privinţă, viaţa personală şi credinţa individuală ne leagă de Hristos şi face ca El să fie scump în ochii noştri, Obiectul credinţei intime a sufletului nostru. Doar aşa nu este anulat harul lui Dumnezeu, pentru că, dacă îndreptăţirea ar fi pe principiul legii, atunci Hristos ar fi murit degeaba, pentru că, ţinând legea, noi am putea fi îndreptăţiţi prin noi înşine. Ce lucru groaznic şi ireparabil să pierdem un asemenea Hristos pe care L-am cunoscut sub har, să pierdem o asemenea îndreptăţire şi iubire, să-L pierdem pe Fiul lui Dumnezeu, partea noastră şi viaţa noastră, pe Cel care S-a dat pentru noi şi care este al nostru!