Libertatea în Hristos şi jugul legii
În această libertate, libertatea lui Hristos - făcând aluzie la femeia liberă şi la Ierusalimul de sus - trebuie să stăm tari şi să nu intrăm din nou sub jugul legii, pentru că, dacă ne aşezăm pe acel teren, ne asumăm responsabilitatea de a împlini noi înşine legea în întregime şi atunci Hristos nu ne mai este de niciun folos. Nu se poate să ne bazăm pe lucrarea lui Hristos pentru dreptate şi apoi să ne considerăm răspunzători personal pentru împlinirea dreptăţii potrivit cerinţelor legii. Cele două lucruri sunt contrarii şi, de aceea, dacă ne-am plasa sub lege, nu am mai fi sub har, ci am abandona harul pentru a satisface cerinţele legii. Şi nu aceasta este poziţia creştinului.
Poziţia creştinului
Iată care este poziţia creştinului: el nu caută să obţină îndreptăţirea înaintea lui Dumnezeu ca un om care nu o are, ci el este dreptate a lui Dumnezeu în Hristos, iar Hristos Însuşi este măsura acestei dreptăţi. Duhul Sfânt locuieşte în creştin. Credinţa se odihneşte pe această dreptate aşa cum Dumnezeu Însuşi Se odihneşte în ea, iar această credinţă este susţinută prin Duhul Sfânt, care îndreaptă inima întemeiată pe această dreptate spre gloria care-i este răsplată, răsplată de care Hristos Se bucură deja, astfel încât ştim de pe acum care este răsplata dreptăţii. Hristos este în glorie datorită dreptăţii, datorită lucrării pe care a împlinit-o. Noi cunoaştem această dreptate în virtutea a ceea ce a lucrat El, pentru că Dumnezeu a recunoscut lucrarea Lui înălţându-L la dreapta Sa. Gloria în care El Se află este recompensa cuvenită din partea dreptăţii lui Dumnezeu, după cum este şi dovada ei. Duhul descoperă gloria şi pune pecetea pe această dreptate care stă la baza credinţei. Astfel, apostolul spune: „Pentru că noi, prin Duh, prin credinţă, aşteptăm speranţa dreptăţii“ (versetul 5). Pentru noi, aceasta este prin credinţă, pentru că nu avem încă lucrul sperat, adică gloria ce se cuvine pentru dreptatea care este a noastră, dar Hristos o are, astfel încât ştim ce sperăm. Cunoaştem această glorie doar prin Duhul şi tot prin El avem certitudinea îndreptăţirii care ne dă dreptul la glorie. Noi nu mai aşteptăm dreptatea, ci, prin Duhul, crezând, aşteptăm această speranţă care aparţine dreptăţii. Aceasta este prin credinţă, pentru că în Hristos nici circumcizia, nici necircumcizia nu au valoare, ci credinţa lucrând din dragoste. Este necesară această realitate morală lăuntrică.
Întristarea apostolului din pricina stării galatenilor
Apostolul are inima îndurerată gândindu-se la ce respingeau galatenii şi la răul pe care-l făcea doctrina iudaizanţilor. El dă glas indignării, întrerupându-şi şirul raţionamentelor: „Voi alergaţi bine; cine v-a oprit, ca să nu fiţi supuşi adevărului?“ (versetul 7). Faptul că fuseseră atât de uşor convinşi de această doctrină iudaizantă, care nu este decât o eroare fatală, nu era lucrarea Celui care îi chemase. Nu în felul acesta deveniseră ei, prin har, creştini. „Puţin aluat dospeşte toată plămădeala.“
Apostolul îşi regăseşte însă încrederea privind în sus şi, bazându-se pe harul lui Hristos pentru ai Săi, poate să se liniştească cu privire la starea lor. Când se gândeşte la ei, este nesigur, dar, atunci când se gândeşte la Hristos, are încredere că ei nu vor avea alte sentimente. Astfel, galatenii erau scăpaţi de rău prin har, ca şi în cazul răului moral de la Corint, când Pavel era gata să pedepsească orice neascultare, după ce toţi cei care doreau să fie ascultători erau aduşi la ascultare în toate. Aici însă, unde era pusă în discuţie învăţătura, toate inimile sensibile la adevăr aveau să fie aduse înapoi la puterea adevărului lui Hristos, iar cei care, prin lucrări rele, îi tulburau pe galateni cu învăţături false, cei a căror voinţă era angajată în propagarea erorii, aveau să poarte vina.
Este foarte instructiv să vedem pe de o parte neliniştea apostolului atunci când se gândeşte la oameni - nelinişte care, de altfel, era rodul iubirii lui pentru galateni - şi, pe de altă parte, încrederea pe care o are imediat ce îşi înalţă sufletul către Domnul. Dar stilul lui direct şi frazele lui fără ordine arată cât de profund preocupată era inima lui. Eroarea care desparte sufletul de Hristos era pentru el ceva mult mai grav decât tristele roade practice ale acestei despărţiri. Nu-l găsim la fel de tulburat atunci când le-a scris corintenilor. Aici era pusă sub semnul întrebării chiar temelia. În cazul galatenilor era vorba, pe de o parte, de gloria lui Hristos Mântuitorul, de singura cale prin care un suflet poate intra în relaţie cu Dumnezeu, iar de cealaltă parte, de o lucrare sistematică a lui Satan, care avea scopul de a răsturna evanghelia lui Hristos, cea esenţială pentru mântuirea oamenilor.
Spiritul iudaismului, un instrument important cu care Satan se împotriveşte evangheliei
Aici, întrerupându-se, apostolul adaugă: „Dar eu, fraţilor, dacă mai predic circumcizia, pentru ce mai sunt persecutat?“ (versetul 11). Vedem deci că iudeii erau de fapt instigatorii persecuţiilor pe care apostolul le suferea din partea naţiunilor. Spiritul iudaic, spiritul religios al omului natural a fost în toate timpurile marele instrument al lui Satan în opoziţia lui faţă de evanghelie. Dacă Hristos ar fi de acord cu carnea, atunci lumea s-ar acomoda cu creştinismul, ar fi cât se poate de religioasă şi s-ar lăuda cu devotamentul ei, dar acest Hristos nu ar fi cel adevărat. Hristos a venit ca să mărturisească faptul că omul natural este pierdut, fiind rău şi fără speranţă, mort în greşeli şi păcate, şi că este necesară răscumpărarea, că este necesar un om nou. Hristos a venit în har pentru că era imposibil ca omul să fie restabilit. În consecinţă, totul trebuie să fie numai prin har şi să vină de la Dumnezeu. Dacă Hristos ar fi vrut să aibă de-a face cu omul cel vechi, acest lucru ar fi convenit lumii, dar, repet, atunci acesta nu ar fi Hristosul adevărat. Deci lumea, omul cel vechi, nu-L suferă pe Hristos, dar omul are o conştiinţă şi are nevoie de religie, de prestigiul unei religii vechi, de la strămoşi, de o religie care se poate să fi fost autentică în forma ei originală, dar care cu timpul a fost pervertită. Astfel, prinţul lumii acesteia se foloseşte de religia carnală pentru a stârni carnea, care, odată trezită, este gata să fie vrăjmaşă religiei spirituale, care o condamnă.
O răscumpărare deplină
Religia carnală înseamnă pur şi simplu a adăuga ceva la Hristos. Dar ce anume se adaugă? Dacă nu este Hristos şi omul cel nou, atunci este omul cel vechi, cel păcătos, iar în locul unei răscumpărări necesare şi împlinite şi al unei vieţi noi, cereşti, avem o mărturie că ar fi posibil un acord între omul cel vechi şi cel nou, o mărturie că harul nu ar fi necesar sau că harul ar fi un slab ajutor, o mărturie că omul nu este deja pierdut şi mort în greşeli şi păcate, iar carnea nu este rea în esenţă. Astfel, Numele lui Hristos ar sluji cărnii, care se prevalează cu bucurie de reputaţia acestui Nume pentru a distruge evanghelia din temelii. Predicaţi circumcizia, acceptaţi religia cărnii şi atunci nu va mai fi nicio dificultate; lumea va accepta o astfel de evanghelie, dar atunci ea nu va mai fi evanghelia lui Hristos. Crucea, adică falimentul total al omului, prin care omul s-a arătat vrăjmaş lui Dumnezeu, şi răscumpărarea perfectă împlinită prin har vor fi întotdeauna o pricină de poticnire pentru oricine vrea să acorde oarece credit cărnii. „De s-ar tăia chiar de tot cei care vă tulbură!“ spune apostolul (versetul 12), care vede riscul ca întreaga evanghelie să se prăbuşească şi ca sufletele să fie ruinate prin această viclenie a celui rău. Cum stau lucrurile de atunci încoace în această privinţă? Unde este indignarea sfântă a apostolului?
Consecinţele practice ale religiei cărnii în contrast cu harul perfect al lui Dumnezeu şi cu o umblare vrednică de acest har
Apostolul tratează apoi consecinţele practice ale învăţăturii lui şi explică cum se leagă învăţătura harului perfect, fără lege, de umblarea demnă de poziţia de popor al lui Dumnezeu. „Voi aţi fost chemaţi la libertate“, le-a spus el, „numai nu folosiţi libertatea ca un prilej pentru carne“ - lucru pe care carnea este foarte dornică să-l facă. Dumnezeu a dat legea ca să-l convingă pe om de păcat, dar carnea vrea să se folosească de lege pentru a obţine îndreptăţirea. Dumnezeu lucrează prin har pentru ca noi să fim deasupra păcatului şi să nu fim dominaţi de el, dar carnea ar vrea să profite de har ca de o ocazie pentru a păcătui fără frâu. Creştinul care este cu adevărat eliberat de sub jugul păcatului, precum şi de condamnarea pe care o aduce acesta (deoarece Hristos cel înviat este viaţa şi dreptatea lui, iar Duhul este puterea şi călăuza în drumul lui către glorie), în loc să slujească poftelor, caută să slujească pentru ceilalţi, fiind liber s-o facă, din dragoste. Astfel, legea este împlinită fără ca el să fie sub jugul ei, pentru că toată legea practică se rezumă la acest cuvânt: „Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi“.
A umbla în Duhul constituie puterea creştinului
Dacă, cedând cărnii şi atacându-i pe aceia care nu erau circumcişi, galatenii se devorau unii pe alţii, apostolul îi atenţionează ca nu cumva să se nimicească unii pe alţii. Dar el doreşte să le dea o învăţătură pozitivă. Iată ce doresc eu să vă spun, continuă el, după ce întrerupsese subiectul: „Umblaţi în Duh, şi nicidecum nu veţi împlini poftele cărnii“. Puterea împotriva păcatului nu se poate obţine aşezându-te sub lege, ci Duhul (dăruit în virtutea înălţării lui Hristos, dreptatea noastră, la dreapta lui Dumnezeu) este puterea creştinului. Iar cele două puteri, carnea şi Duhul, sunt opuse una celeilalte; carnea caută să ne împiedice să umblăm prin Duhul, atunci când noi dorim aceasta, iar Duhul se împotriveşte activităţii cărnii pentru a o împiedica să-şi facă voia*. Dar, dacă suntem conduşi de Duhul, nu suntem sub lege (versetul 18). Adevărata sfinţenie este împlinită fără lege, după cum nici dreptatea nu este întemeiată pe lege. Şi nu este nicio greutate să deosebim ceea ce este din carne şi ceea ce este din Duhul. Apostolul enumeră tristele roade ale cărnii, adăugând mărturia sigură că aceia care fac asemenea fapte nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (versetele 19-21). La fel de evidente în ceea ce priveşte caracterul lor sunt şi roadele Duhului, iar împotriva unor asemenea lucruri nu există lege (versetele 22,23). Dacă umblăm prin Duhul, atunci legea nu va găsi nimic de condamnat în noi, iar cei care sunt ai lui Hristos au crucificat carnea cu poftele ei, acest lucru definindu-i ca şi creştini; aceasta este ceea ce îi deosebeşte de ceilalţi. Dacă galatenii trăiau cu adevărat, aceasta era numai prin Duhul, deci ei trebuiau să şi umble în Duhul.
* Sensul de la sfârşitul versetului 17 nu este „aşa încât nu puteţi să faceţi“, ci „ca să nu faceţi“.
Acesta este răspunsul dat acelora care căutau - şi celor care mai caută şi acum - să introducă legea ca mijloc de sfinţire şi de călăuzire. Puterea şi regula sfinţeniei sunt în Duhul. Legea nu dă Duhul. Mai mult chiar, pentru că este evident că aceste pretenţii de a ţine legea lăsaseră libertate mândriei cărnii, creştinii nu trebuie să dorească gloria deşartă provocându-se unii pe alţii şi invidiindu-se unii pe alţii.