Puterea şi regula sfinţeniei; legea lui Hristos
Dacă cineva, din neglijenţă, a greşit, creştinul trebuie să-l restabilească pe acel mădular al lui Hristos - care Îi este scump lui Hristos şi, prin dragostea lui Hristos, îi este scump şi creştinului - şi să facă aceasta cu duhul blândeţii, având în vedere că şi el poate cădea. Dacă ei doreau o lege, atunci apostolul le propune una: aceea ca ei să-şi poarte poverile unii altora, împlinind astfel legea lui Hristos, cea care a fost regula întregii Sale vieţi pe pământ. Nu lăudându-te că eşti ceva, când nu eşti nimic, dobândeşti adevărata glorie. Aceasta nu înseamnă decât să te înşeli, spune apostolul în termeni care, prin simplitatea lor, aruncă un profund dispreţ asupra celor care făceau aşa. Acei legalişti se lăudau mult punând poveri asupra altora şi îmbrăcându-se cu gloria lor iudaică. Aceste poveri erau impuse de cei legalişti, care însă nu-i ajutau pe ceilalţi să le poarte, ci urmăreau doar o glorie deşartă pentru ei înşişi; se glorificau cu iudaismul lor şi îi robeau pe alţii. Dar care era lucrarea lor? Lucrau ei într-adevăr pentru Domnul? Nicidecum! Să-şi probeze atunci propria lor lucrare; atunci ar putea să se glorifice cu ceea ce au făcut ei înşişi, dacă făcuseră cu adevărat vreo lucrare creştină. Oricum, ei nu făceau atunci o lucrare creştină, nici nu iniţiaseră vreuna acolo, pentru că altul făcuse lucrarea lui Hristos în Galatia. Şi, la urma urmei, fiecare îşi va purta povara lui însuşi (versetul 5).
Aspecte practice: cauză şi efecte; a semăna şi a secera
Apostolul adaugă câteva cuvinte practice. Cel care primeşte învăţătură trebuie să-i facă parte din cele materiale celui care îl învaţă. Şi, deşi harul este perfect şi răscumpărarea completă, în urma căreia credinciosul a primit Duhul Sfânt ca pecete, Dumnezeu face ca umblarea omului să aibă negreşit consecinţe, fie că este umblare prin Duhul, fie că este umblare în carne. Efectele urmează cauzei şi nu este posibil ca omul să-L batjocorească pe Dumnezeu, mărturisind harul sau creştinismul fără a umbla în spiritul acestui creştinism, adică condus de Duhul, care este puterea lui practică. Din carne, omul va secera putrezire, dar, din Duhul, va secera viaţa eternă. În rest, în calitate de creştin, trebuie să ai răbdare pentru a ajunge să seceri şi să nu oboseşti în facerea binelui; secerişul este ceva sigur. Credincioşii trebuie deci să le facă bine tuturor, mai ales celor din casa credinţei.
Epistolele lui Pavel pecetluite cu autoritatea sa apostolică
Pavel a scris această scrisoare cu propria mână, lucru neobişnuit pentru el. De regulă el se folosea de alţii (de Terţiu, de exemplu, pentru Epistola către Romani), apostolul dictând ceea ce dorea să spună, după care adăuga cu propria lui mână binecuvântarea cu care încheia de obicei epistolele, drept garanţie a exactităţii celor scrise (1. Corinteni 16:21 ; 2. Tesaloniceni 3:17 ). Aceasta era dovada importanţei deosebite pe care o acorda apostolul acestor epistole, dar şi a faptului că nu le trimitea ca pe nişte scrisori obişnuite de la un om către altul, ci ca scrieri care aveau o autoritate deosebită, care cereau asemenea precauţii. Scrisorile lui erau învestite cu autoritate apostolică. Însă apostolul a scris cu propria lui mână întreaga epistolă pe care o studiem, fiind foarte mâhnit şi simţind că temeliile fuseseră răsturnate. După ce le-a atras atenţia galatenilor asupra acestui aspect, el a revenit imediat la subiectul care l-a făcut să se comporte în mod atât de neobişnuit.
Ocara crucii; sentinţa morţii asupra firii
Cei care doreau să arate bine în faţa oamenilor le impuneau celor dintre naţiuni să fie circumcişi, pentru a evita persecuţia pe care o atrage învăţătura crucii şi a mântuirii gratuite prin Hristos. Cei circumcişi erau iudei, făcând parte dintr-o religie recunoscută şi primită până şi de lume; dar a deveni ucenicul unui Om crucificat, al Unuia răstignit ca un răufăcător şi a-L mărturisi ca unicul Mântuitor era ceva care nu putea fi primit de lume. Dar ocara crucii este viaţa creştinismului. Lumea este judecată, fiind moartă în păcatul ei; stăpânitorul lumii este judecat; el este - împreună cu cei care îl urmează - vrăjmaşul neputincios al lui Dumnezeu. Comparat cu o asemenea judecată, iudaismul este pentru lume o înţelepciune onorabilă. Satan se poate face partizanul învăţăturii despre un Dumnezeu unic, iar cei care cred în această învăţătură se alătură vechilor lor adversari, închinători ai demonilor, pentru a se împotrivi acestui nou vrăjmaş, creştinismul, care aruncă ocara asupra omenirii căzute, denunţând-o ca revoltată împotriva lui Dumnezeu şi ca neavând viaţa care este numai în Isus. Crucea este sentinţa de moarte pronunţată asupra firii omeneşti, iar iudeul în carne era mai ofensat chiar decât cel dintre naţiuni, pentru că prin aceasta el pierdea gloria pe care o avea faţă de alţi oameni datorită cunoştinţei sale cu privire la singurul Dumnezeu adevărat.
Contrastul dintre religia carnală şi harul lui Dumnezeu care condamnă carnea
Inima carnală nu suportă suferinţa şi pierderea unei imagini favorabile în lume. Un anumit nivel al luminii este tolerat şi agreat de oamenii raţionali (şi de oamenii sinceri, atunci când nu pot avea mai multă lumină), numai să nu fie anumite pretenţii care să condamne toată lumea şi să judece tot ceea ce doreşte carnea şi ceea ce consideră ea ca fiind important. Lumii i-ar plăcea un compromis care să accepte într-o oarecare măsură carnea, ca ea să nu mai fie judecată ca fiind moartă şi pierdută, care să recunoască câtuşi de puţin lumea şi carnea ca baze ale umblării practice. Lumea nu poate spera să lupte împotriva adevărului care judecă toată conştiinţa şi ar accepta o religie care îi tolerează spiritul şi care se adaptează cărnii, pe care vrea s-o cruţe, chiar dacă trebuie să facă sacrificii dureroase, numai să nu fie complet înlăturată carnea. Omul s-ar face chiar şi fachir, şi-ar da viaţa, ar suporta privaţiuni şi toate chinurile imaginabile, numai ca eul lui să-şi aibă contribuţia şi să nu fie numai Dumnezeu care să facă totul în har, condamnând carnea ca incapabilă să facă bine, ca neavând nimic bun în ea.
Ce este lumea şi ce a făcut Dumnezeu în sfinţenia şi în dragostea Sa
Cei circumcişi nu ţineau legea, pentru că aceasta ar fi implicat prea multă trudă, dar doreau să se laude cu prozeliţii pe care îi câştigau pentru religia lor. Apostolul nu vedea în lume decât deşertăciune, păcat şi moarte. Spiritul lumii, spiritul omului carnal, era degradat moral, corupt şi vinovat şi se lăuda cu sine însuşi din cauză că nu-L cunoştea pe Dumnezeu. Pavel a văzut apoi harul, iubirea, curăţia, ascultarea, devotamentul pentru gloria Tatălui şi dăruirea pentru fericirea bieţilor păcătoşi, toate descoperite la cruce. Crucea arată aceste două lucruri: ce este omul şi ce este Dumnezeu în sfinţenia şi în iubirea Lui. Dar crucea este, în ochii lumii, cea mai gravă degradare, pentru că îi retează complet orgoliul. Un Altul, cu preţul propriei Sale vieţi şi suferind toate suferinţele posibile, a împlinit în totalitate lucrarea care scoate în evidenţă ce este omul şi ce este Dumnezeu, astfel încât apostolul putea da curs liber întregii afecţiuni a inimii sale, fără să se laude cu nimic, ba chiar uitându-se pe sine. Privind la cruce, omul nu se glorifică pe sine, ci se dezbracă de sine însuşi. Cel care S-a aflat pe cruce este mare în ochii lui Pavel, iar lumea care L-a crucificat este văzută de apostol în adevăratul ei caracter. Hristos, care suferise la cruce, Se manifestase şi El în caracterul Lui. Cu această cruce doreşte apostolul să se glorifice, fericit ca, prin acest mijloc, să fie mort faţă de lume, fericit că prin aceasta lumea şi-a găsit sfârşitul, că a fost judecată, crucificată şi pusă în locul de ocară care i se cuvine. Credinţa în Fiul lui Dumnezeu cel răstignit învinge lumea.
Creaţia cea nouă; Israelul lui Dumnezeu
Pentru cel credincios, lumea apare în adevăratul ei caracter, pentru că, în fond, în Hristos, nici circumcizia, nici necircumcizia nu au vreo valoare (toate acestea au luat sfârşit odată cu moartea lui Hristos), ci ceea ce contează este o creaţie nouă, în care toate lucrurile sunt apreciate potrivit cu gândul lui Dumnezeu. Celor care umblă potrivit cu principiile acestei noi creaţii, adevăraţilor copii ai lui Dumnezeu, apostolul le doreşte pace. Nu Israelul circumcis în carne este Israelul lui Dumnezeu, ci aceia care sunt circumcişi şi în inimă, care se glorifică cu crucea, potrivit cu sentimentele care aparţin noii creaţii, aceia sunt Israelul lui Dumnezeu. Pe de altă parte, orice adevărat creştin este aşa în ceea ce priveşte duhul în care umblă.
Semnele de pe trupul apostolului arătau cine este adevăratul lui Stăpân
Apostolul cere, în final, să nu fie tulburat cu privire la slujba lui: el purta în trupul său semnele Domnului. Ştim că era o batjocură pentru un sclav să fie însemnat cu un fier încins pentru a indica persoana căreia îi aparţinea. Rănile apostolului arătau clar cine era Stăpânul său, aşa că nu mai trebuia să fie pus la îndoială dreptul lui de a se numi rob al lui Hristos. Ce apel emoţionant al celui a cărui inimă se simţea rănită când vedea că era pusă la îndoială slujba pe care o făcea pentru Stăpânul lui iubit! Mai mult, Satan însuşi, care făcuse acele semne pe trupul apostolului, trebuia să recunoască clar acele frumoase iniţiale ale lui Isus.
Datoria dragostei; inima întoarsă spre un Hristos dezonorat
În final, potrivit cu iubirea care îl însufleţea, apostolul le urează har galatenilor, pentru că erau suflete scumpe lui Isus, oricare ar fi fost starea lor. Dar aici nu găsim nicio deschidere de inimă, ca în alte epistole, cu salutări afectuoase adresate creştinilor. Pavel împlinea o îndatorire a dragostei, dar ce legături de inimă putea avea el cu persoane care căutau să se glorifice în carne şi care acceptau ceea ce Îl dezonora pe Isus şi ceea ce micşora, ba chiar anula gloria crucii Lui? Fără ca el să vrea, afecţiunile îi erau blocate. Inima lui era îndreptată spre Hristos, pe care ei Îl dezonorau, chiar dacă apostolul îi iubea pe toţi ai Lui. Acesta este adevăratul sentiment cuprins în ultimele versete din această epistolă.
Întreaga epistolă constituie dovada faptului că reîntoarcerea la iudaism este identică cu idolatria păgână
În Epistola către Galateni Îl vedem, într-adevăr, pe Hristos trăind în noi, în contrast cu a trăi în carne, dar, ca adevăr sistematic, nu este prezentat nici credinciosul în Hristos, nici Hristos în cel credincios. La sfârşitul capitolului 2 este prezentată starea practică a creştinului. Întreaga epistolă consideră întoarcerea la iudaism ca fiind identică cu idolatria păgână. Legea şi omul în carne sunt în relaţie directă. Legea a fost introdusă în intervalul dintre promisiune şi Hristos, Sămânţa. Ea a fost foarte utilă pentru a proba ce este omul, dar adevărata ei cunoaştere îl condamnă pe om la moarte. Această dramă însă a fost în mod perfect rezolvată la cruce prin har, crucea aducând sfârşitul în moarte al omului carnal şi al păcatului, în Hristos făcut păcat. Orice revenire la lege înseamnă abandonarea promisiunii şi lucrării harului în Hristos, înseamnă o revenire la carne, care este păcătoasă şi pierdută, ca şi cum aceasta ar putea avea o relaţie cu Dumnezeu; înseamnă o negare a harului şi chiar a adevăratului efect al legii şi o negare a adevăratei stări a omului, dovedită prin cruce. Este chiar păgânism. Ţinerea unor zile, ani etc., presupune o trăire a omului în carne şi nu este sfârşitul, prin har, la cruce, al omului vechi. Îl avem apoi pe Hristos ca viaţa noastră, fără de care moartea ne-ar lua orice speranţă. Dar în epistolă nu ne este prezentată poziţia creştină, adică noi în Hristos şi Hristos în noi. Este prezentată doar lucrarea care ne aduce în această poziţie şi, sub acest aspect, epistola este de o importanţă vitală. Omul în carne este complet în afara oricărei relaţii cu Dumnezeu şi nici nu poate să intre în vreo relaţie cu El, ci este necesară o nouă creaţie.