Dorinţa apostolului pentru fericirea filipenilor
Şi această lucrare a Duhului are anumite efecte. Apostolul dorea ca bucuria filipenilor să fie deplină şi ca unitatea lor să fie perfectă, pentru că, în absenţa lui, încolţiseră câteva seminţe de dezbinare şi de răutate. Iubirea fusese demonstrată într-un mod foarte afectuos şi s-a arătat puternică prin ceea ce îi trimiseseră ei apostolului. Mângâierile în Hristos, încurajările dragostei, comuniunea Duhului şi îndurările pline de tandreţe se arătau în această dovadă de afecţiune din partea lor, producându-i o profundă bucurie lui Pavel. El le cere deci ca această bucurie a lui să fie făcută perfectă prin întărirea deplină a unităţii care exista între ei, ca ei să aibă aceleaşi sentimente, să gândească la unul şi acelaşi lucru, având aceeaşi dragoste unii faţă de alţii şi acelaşi gând şi astfel rivalitatea şi gloria deşartă să nu se arate la ei în nicio privinţă. Aceasta dorea apostolul pentru ei. Gustând bucuria când se gândea la iubirea lor faţă de el, Pavel dorea ca fericirea lor să fie deplină prin aducerea la desăvârşire a acelei iubiri manifestate între ei, pentru că aşa putea şi bucuria lui să fie deplină. Ce frumoasă şi emoţionantă afecţiune! Iubirea apostolului, care simţea afecţiunea filipenilor faţă de el, îl făcea să se gândească numai la ei. Câtă delicateţe vedem în modul în care Pavel, care nu avea plăcere să mustre, a ştiut să aducă totuşi o mustrare ce nu putea fi omisă de o inimă care unea dragostea frăţească cu iubirea (2. Petru 1:7 )!
„S-a smerit pe Sine“; „Dumnezeu L-a înălţat foarte sus“
Mijlocul pentru realizarea practică a unităţii între sfinţi şi pentru menţinerea acestei iubiri consta în lepădarea de sine, în smerenie, în duhul care se smereşte pentru a sluji, duh manifestat pe deplin în Hristos, în contrast cu primul Adam. Adam a căutat să se facă asemenea lui Dumnezeu, apucând ceea nu i se cuvenea; el, având chip de om, adică nefiind altceva decât om, a căutat să se înalţe pentru a fi ca Dumnezeu, prin aceasta devenind neascultător până la moarte. Hristos, dimpotrivă, având chip de Dumnezeu, S-a golit pe Sine, din iubire, S-a golit de toată gloria Sa exterioară şi de chipul de Dumnezeu şi a luat chip de om. Odată devenit om, S-a smerit şi mai mult, acesta fiind al doilea pas pe calea Sa de smerire. Ca Dumnezeu, El S-a golit de Sine, iar ca om S-a smerit şi a devenit „ascultător până la moarte, şi chiar moarte de cruce“. Dumnezeu L-a înălţat nespus de sus, pentru că „cel care se înalţă va fi smerit, iar cel care se smereşte va fi înălţat“. Ce iubire perfectă, ce adevăr glorios şi ce ascultare nespus de scumpă! Un Om, prin judecată dreaptă şi prin lucrarea lui Dumnezeu, a fost înălţat la dreapta tronului şi a Măreţiei divine. Ce adevăr este în Persoana lui Hristos, în această coborâre şi înălţare prin care umple toate lucrurile ca Răscumpărător şi ca Domn al gloriei! Dumnezeu a coborât în dragoste, iar Omul S-a suit în cer potrivit dreptăţii. În coborârea Lui a fost numai iubire şi ascultare din iubire, iar acum, El, Cel care a fost din toată eternitatea demn, în ce priveşte Persoana Lui, să fie la dreapta lui Dumnezeu este înălţat acum ca Om la dreapta Sa. El are această poziţie prin dreptatea lui Dumnezeu, iar inimile noastre se pot bucura de gloria şi de poziţia Lui, ca şi de faptul că, prin har, avem şi noi parte de ele.
Smerirea Domnului este dovada că El este Dumnezeu
Însăşi smerirea Lui este dovada că El este Dumnezeu, pentru că numai Dumnezeu, în drepturile suverane ale dragostei, Îşi putea părăsi starea dintâi, în timp ce, pentru orice creatură, a face acest lucru este păcat. Această smerire este dragoste desăvârşită. Această dovadă este dată, această iubire este împlinită, prin faptul că El este Om. Ce loc ne-a câştigat El în Sine Însuşi! Dar apostolul se gândeşte la El, şi nu la noi, care suntem roadele acestei smeriri. Pavel se bucură la gândul înălţării lui Hristos. Dumnezeu L-a înălţat şi I-a dat un Nume care este mai presus de orice nume, astfel încât orice fiinţă din ceruri, de pe pământ şi chiar din infern, trebuie să-şi plece genunchii înaintea acestui Om înălţat şi orice limbă trebuie să mărturisească, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domn.
Isus, recunoscut ca Domn peste toată creaţia
Trebuie să remarcăm faptul că aici este prezentată domnia lui Isus Hristos şi nu divinitatea Lui în sine, deşi divinitatea Lui este punctul de plecare. Într-adevăr, totul îşi are originea în divinitatea Persoanei Lui: iubirea Lui, golirea de Sine, smerirea Lui şi minunata Lui condescendenţă. Nimic din toate acestea nu ar fi putut fi sau nu ar fi avut valoare, fără această divinitate a Lui. Însă El este privit aici în calitate de Domn, în integralitatea Lui ca Persoană, potrivit cu poziţia pe care a avut-o pe pământ ca Om. Pe Acela care S-a smerit, coborându-Se cum nu se poate mai jos, Dumnezeu L-a înălţat. Apostolul vorbeşte despre Isus, Cel care, fără a Se înălţa pe Sine, era egal cu Dumnezeu, dar care S-a golit pe Sine şi S-a smerit până la moarte. El vorbeşte despre Isus, Domn peste toate, care, fiind astfel înălţat ca Om, va fi recunoscut ca Domn de întreaga creaţie, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl*.
* Trebuie să remarcăm şi faptul că Hristos ne este prezentat aici ca model nu în relaţie cu ceea ce a suferit El în urma faptului că S-a supus voii lui Dumnezeu, potrivit poziţiei pe care a luat-o, ci în relaţie cu faptul că El de bunăvoie S-a smerit şi că, din iubire, a luat locul cel mai din urmă, cel mai de jos, poziţie în care noi suntem chemaţi să-L urmăm. Iubirea slujeşte, iubirea se smereşte şi, de bunăvoie, ia poziţia cea mai de jos (cea mai de dispreţuit pentru orgoliul omului) pentru a sluji, găsindu-şi chiar toată plăcerea în aceasta. Hristos a lucrat din dragoste, a dorit să slujească şi a dorit să ia poziţia cea mai de jos. El S-a putut smeri. Dar noi?
Ascultarea lui Hristos folosită ca model pentru învăţătura noastră
Inima apostolului se deschide ori de câte ori vorbeşte despre Domnul Isus, dar apoi el se îndreaptă spre obiectele pentru care Domnul a arătat atâta râvnă şi, după cum mai înainte a vorbit despre golirea de sine şi despre smerirea de bunăvoie a lui Hristos ca mijloc pentru a produce unitatea, înlăturând orice rivalitate adusă de carne, el ajunge să vorbească, de asemenea, despre ascultarea lui Hristos, în contrast cu primul Adam şi cu carnea. El aplică apoi acest principiu al smereniei şi al răbdării şi în cazul filipenilor: „Aşadar, preaiubiţii mei, după cum întotdeauna aţi ascultat“ - şi aici este introdus aspectul că el era absent şi departe de ei - „nu numai ca în prezenţa mea, ci cu mult mai mult acum, în absenţa mea, lucraţi cu teamă şi tremur mântuirea voastră. Pentru că Dumnezeu este Cel care lucrează în voi şi voinţa şi înfăptuirea, după buna Sa plăcere“ (versetele 12,13). Cu alte cuvinte, în timpul cât apostolul fusese în mijlocul filipenilor, el lucrase la mântuirea lor, dar acum ei erau direct angajaţi în încleştarea cu Vrăjmaşul, fără a mai fi ajutaţi de prezenţa lui Pavel şi de energia lui spirituală. Dar, în această situaţie, Însuşi Dumnezeu lucra în ei. De aceea ei trebuia să lucreze cu şi mai multă seriozitate, fiind direct angajaţi într-o asemenea luptă, în care Dumnezeu Însuşi era pentru ei, lucrând în ei pentru a-i susţine, în timp ce se confruntau în mod direct cu puterea Vrăjmaşului. Nu era timpul ca, folosindu-se de absenţa apostolului, a cărui prezenţă îi pusese mai înainte într-un con de umbră, ei să se laude cu micile lor daruri, nici nu trebuia să lupte unii împotriva celorlalţi. Chiar dacă filipenii erau lipsiţi de Pavel, totuşi Dumnezeu nu le lipsea. Creştinii care erau lipsiţi de ajutorul puternic al apostolului îşi găseau într-un mod mai direct resursele în Dumnezeu. Apostolul, fiind despărţit de adunare, îşi găsea el însuşi mângâierea în Dumnezeu şi încredinţa adunarea, care era lipsită de îngrijirile pe care le acordase el personal, aceluiaşi Dumnezeu în Care el însuşi îşi găsise mângâierea.
Filipenii sunt îndemnaţi să lucreze tocmai pentru că Dumnezeu lucra în ei; cele două ipostaze în care este privit creştinul: „în Hristos“ şi călător pe pământ
Este bine să luăm seama cu toată atenţia că aici este prezentat exact opusul îndemnului de a lucra noi înşine în contrast cu puterea lucrătoare a lui Dumnezeu. „Lucraţi cu teamă şi tremur mântuirea voastră“ este în contrast cu lucrarea pe care o făcuse Pavel, care lucrase el pentru filipeni. Acum, când Pavel era absent, Dumnezeu lucra în ei şi voinţa şi înfăptuirea. Ei trebuia să lucreze pentru că, deşi Pavel era absent, Dumnezeu lucra în ei. Am remarcat deja faptul că, pe tot parcursul acestei epistole, mântuirea şi orice binecuvântare sunt privite ca fiind la capătul alergării, la fel ca şi manifestarea îndreptăţirii creştinului (Filipeni 3:9 ). Pasajul de care ne ocupăm este un exemplu în acest sens. În Noul Testament, creştinul este prezentat în două ipostaze: în Hristos, unde nu poate fi vorba de progres şi de nicio condiţie (de niciun „dacă“), el fiind primit în Hristos - stare perfectă, deplină şi actuală. Creştinul este însă privit şi ca un călător pe pământ, având o ţintă a călătoriei - aşa este privit întotdeauna în Epistola către Filipeni. Acest punct de vedere explică îndemnurile, avertismentele şi numeroasele „dacă“. Aşa învaţă creştinul ascultarea şi dependenţa, cele două caracteristici ale omului celui nou. Dar, în felul acesta, el este condus către credincioşia infailibilă a lui Dumnezeu, care îl va susţine până la sfârşit, credincioşie pe care el trebuie să se bazeze. Vedeţi 1. Corinteni 1:8 , pe care îl citez pentru că acei corinteni erau într-o stare foarte rea; dar există un număr mare de alte pasaje.
Sârguinţa şi seriozitatea trebuie să caracterizeze umblarea creştinilor în împrejurările de pe pământ, unde trebuiesc conştientizate relaţiile imediate cu Dumnezeu şi unde se duce lupta cu Vrăjmaşul.
Unitatea de duh şi umblarea evlavioasă
Apostolul revine la spiritul de blândeţe şi de pace, în care sunt semănate roadele dreptăţii. „Faceţi toate fără murmure şi fără îndoieli, ca să fiţi fără cusur şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu fără vină în mijlocul unei generaţii strâmbe şi pervertite, în care străluciţi ca nişte luminători în lume, ţinând sus Cuvântul vieţii“ (versetele 14-16). Este un pasaj impresionant, în care fiecare segment al frazei descrie ceea ce Hristos Însuşi a fost. Oricare ar fi împrejurările în care se găseşte Adunarea, aşa trebuie să fie mereu starea şi umblarea ei, iar harul în Hristos este întotdeauna suficient pentru a realiza acestea.
Lucrarea şi răsplata apostolului şi binecuvântarea adunării
Unitatea de spirit dintre ei, prin har, şi umblarea potrivit cu voia lui Dumnezeu, pentru ca ei să fie ca nişte luminători cereşti în întunericul moral al acestei lumi, prezentând mereu şi scoţând întotdeauna în evidenţă Cuvântul vieţii - aceasta este ceea ce doreşte apostolul de la ei. Astfel, prin constanţa şi prin efectul practic al credinţei lor, ei trebuia să arate că apostolul nu alergase şi nu muncise în zadar; astfel ei aveau să fie gloria apostolului în ziua lui Hristos. O, dacă Adunarea ar fi continuat pe această cale! Dar, indiferent ce va fi, Hristos va fi glorificat! Apostolul îşi leagă astfel lucrarea şi răsplata din ziua lui Hristos de binecuvântarea adunării, de care el nu vrea să fie despărţit prin moarte. Această legătură de inimă şi de credinţă este emoţionantă. Pavel îşi prezintă viaţa ca putând fi vărsată ca o jertfă de băutură peste sacrificiul şi slujba credinţei filipenilor. Aceştia din urmă îşi demonstraseră devotamentul faţă de Hristos gândindu-se chiar şi la slujitorul Lui, iar apostolul priveşte toată credinţa lor ca fiind o jertfă pentru Mântuitorul şi pentru Dumnezeu. El îi priveşte pe ei ca aparţinând lui Hristos şi ca fiind jertfa însăşi, elementul principal, considerându-se pe sine numai ca jertfa de băutură, viaţa lui fiind turnată peste jertfă. Poate că viaţa lui avea să fie vărsată în slujirea evangheliei, în care erau angajaţi cu dăruire şi filipenii, şi avea să fie o pecete pe acest dar al lor, consacrat pentru Dumnezeu prin acea legătură sfântă care îi unea cu apostolul. Pavel se bucura la gândul că viaţa lui avea să fie turnată ca o jertfă de băutură; aceasta avea să fie încununarea slujbei lui pentru naţiuni. El dorea ca şi filipenii, în acelaşi duh, să se bucure ca şi el. Credinţa lor şi a lui, precum şi slujba lor comună alcătuiau un tot oferit lui Dumnezeu şi care Îi era plăcut. Deci cea mai înaltă dovadă a acestei dedicări trebuia să fie în acelaşi timp sursa celei mai sfinte bucurii. Această lume nu era scena reală a ceea ce se întâmpla, pentru că ceea ce vedem aici în legătură cu lucrarea divină este doar exteriorul. Apostolul folosea limbajul credinţei, care vede toate lucrurile aşa cum se văd ele înaintea lui Dumnezeu.
Timotei urma să fie trimis la Filipi
Deşi i-a încredinţat lui Dumnezeu pe filipeni, îngrijirile atente ale lui Pavel nu au încetat. Întotdeauna lucrurile stau aşa: iubirea şi credinţa care îi încredinţează totul lui Dumnezeu nu încetează să se gândească, potrivit cu felul Său, la ceea ce Îi este scump Lui. Tot aşa şi Ioan, în prima sa epistolă, la capitolul 2, deşi spune că micii copilaşi în Hristos nu au nevoie să fie învăţaţi, totuşi îi învaţă cu toată tandreţea şi cu toată grija. Aici apostolul, plin de o râvnă sfântă pentru aceste suflete scumpe lui Hristos, spera să li-l trimită curând pe Timotei pentru a afla care era starea lor. Vedem astfel care era starea de lucruri la momentul acela: el îl trimitea pe Timotei pentru că nu mai exista un altul care să se gândească la ei cu o inimă din care să ţâşnească aceleaşi sentimente venite din aceeaşi sursă a dragostei, căci toţi îşi urmăreau propriile interese, şi nu pe cele ale lui Hristos (versetele 19-21). Ce exerciţiu pentru credinţă şi ce ocazie pentru acest exerciţiu al ei!
În ceea ce îl privea pe Timotei, filipenii puteau să îl primească cu o inimă care să răspundă încrederii apostolului, pentru că ştiau cum Timotei slujise împreună cu Pavel în evanghelie. Legăturile dragostei în evanghelie, lăudat fie Dumnezeu, devin mai puternice atunci când totul în jur se răceşte! Şi trebuie să remarcăm că Dumnezeu Îşi continua lucrarea chiar atunci când totul, în ceea ce priveşte mărturia comună a Adunării, era marcat de o răceală care apăsa inima apostolului. Dumnezeu nu Îşi abandonează lucrarea şi menţine legăturile de dragoste între El şi cei ai Săi. Totuşi, legăturile dragostei nu lipseau nici între Pavel şi filipeni, căci imediat ce apostolul avea să ştie ce întorsătură aveau să ia lucrurile cu privire la el, urma să li-l trimită pe Timotei; dar, după cum le spusese, avea încredere în Domnul că urma să meargă el însuşi să-i vadă.
Epafrodit şi slujba lui: o mărturie a dragostei creştine
Este menţionat aici şi Epafrodit, cel care venise să îi aducă apostolului mărturia afecţiunii filipenilor. Ca un instrument fidel şi ca o expresie a iubirii lor, Epafrodit, cu riscul propriei vieţi şi trecând şi printr-o boală periculoasă, l-a căutat pe apostol pentru a împlini faţă de el această slujbă. Toate acestea ilustrează o frumoasă mărturie a iubirii creştine. Epafrodit conta atât de mult pe afecţiunea filipenilor, încât era foarte neliniştit de faptul că ei auziseră că era bolnav. Era sigur de sentimentele lor faţă de el şi de locul pe care îl ocupa în afecţiunile lor. Oare nu ar fi la fel cu un fiu plin de dragoste, când ar afla că mama lui a primit astfel de veşti despre el? Atunci el s-ar grăbi să-i comunice mamei sale reînsănătoşirea lui, pentru a-i linişti inima, a cărei dragoste o cunoaşte. Aşa este afecţiunea creştină, tandră, simplă şi plină de încredere, pentru că este pură, nu este suspicioasă şi pentru că umblă în lumina lui Dumnezeu şi împreună cu El, ca şi în afecţiunile pe care Hristos le-a consacrat ca Om. Iubirea divină, fără îndoială, merge şi mai departe, dar dragostea frăţească acţionează în prezenţa oamenilor, ca rod al iubirii divine în mijlocul lor, şi se manifestă în har.
Apostolul reacţionează la această afecţiune a filipenilor pentru Epafrodit, care le dăduse învăţătură şi care lucrase în Domnul printre ei (Duhul Sfânt ţine să menţioneze aceasta aici) şi-l trimite înapoi, încurajând şi căutând să menţină acele sentimente din inimile filipenilor. El însuşi se face părtaş acestor sentimente şi adaugă la ele dragostea tandră a lui Dumnezeu Însuşi. Ar fi fost o tristeţe în plus pentru el (căci avea deja multe motive să fie trist) dacă filipenii l-ar fi pierdut pe acest slujitor şi mesager tocmai din pricina slujbei făcute pentru el; dar Dumnezeu îl cruţase pe Epafrodit şi, prin aceasta, chiar pe apostol. Pavel dorea ca filipenii să fie deplin liniştiţi prin revenirea lui Epafrodit în mijlocul lor. Astfel inima apostolului, scăpată de temeri sub acest aspect, era şi ea uşurată. Ce imagine a bunătăţii şi a iubirii reciproce!
Compasiunea şi afecţiunea pentru lucrătorii lui Dumnezeu
Remarcaţi cum Dumnezeu, după cum spune apostolul, ia parte la aceste tandre compasiuni reciproce între creştini: este vorba de compasiunile Lui şi nu de planurile iubirii Sale, dar sunt compasiuni demne de Dumnezeu şi afecţiuni pe care El le aprobă între oameni. Uneori există teamă faţă de aceste afecţiuni şi faţă de această preţuire pentru lucrătorii Domnului, şi aceasta pentru că Adunarea, este adevărat, trebuie să se desprindă de orice dependenţă înşelătoare de oameni; dar când, prin absenţa apostolului, lipseşte orice manifestare a puterii şi a legăturii exterioare şi orice organizare, Duhul lui Dumnezeu produce aceste afecţiuni şi legături interioare între creştini, spre învăţătura Adunării; şi, în acelaşi timp, recunoaşte tot ce mai rămâne valabil din poziţia ei iniţială şi din legăturile ei exterioare de la început. El nu creează din nou vechile legături, ci recunoaşte ceea ce a mai rămas din ele; Duhul vorbeşte despre ele doar în primul verset al epistolei - era suficient acest lucru. El dezvoltă însă legături interioare, nu ca doctrină, ci practice şi actuale. Dumnezeu, apostolul, credinciosul Timotei, Epafrodit (slujitorul apreciat de filipeni, care le era scump, tovarăş al lucrării lui Pavel ca slujitor al Domnului) şi filipenii înşişi, fiecare îşi are partea lui în această frumoasă înlănţuire a dragostei. Desfăşurarea harului în viaţa creştină este astfel prezentată pe parcursul acestui capitol; descoperim de asemenea delicateţea mustrării adresate de apostol cu privire la duhul de dezbinare, apoi aflăm de faptul că Pavel urma să îl trimită la ei pe Timotei, precum şi de trimiterea imediată a lui Epafrodit, pentru că ei auziseră că fusese bolnav. Această desfăşurare a harului şi această consideraţie pentru ceilalţi, toate se leagă de un Hristos care, având chipul lui Dumnezeu, S-a smerit până la moarte - aceasta este sursa spiritului smerit al harului. Un Hristos înălţat, pe care ochiul credinţei Îl priveşte în glorie, este sursa de energie care socoteşte toate celelalte lucruri ca pe nişte gunoaie şi care urmăreşte să-L câştige numai pe El.