Introducere
Filipeni, epistola experienţei creştine normale
În Epistola către Filipeni găsim experienţa creştină prezentată mai pe larg decât în celelalte epistole; în ea sunt prezentate, de asemenea, exerciţiile de inimă în cadrul experienţei creştine normale. Învăţătura şi practica pot fi regăsite în toate epistolele, cu excepţia celei de-a doua Epistole către Timotei, care are un caracter special. Nicio altă epistolă nu cuprinde atât de multă experienţă a creştinului în viaţa lui de trudă şi niciuna nu prezintă atât de bine resursele puse la dispoziţia creştinului pentru a străbate această viaţă, precum şi motivaţia lui pe parcursul alergării. Putem chiar să spunem că această epistolă ne prezintă experienţa vieţii creştine în cea mai înaltă şi perfectă expresie a ei sau, mai curând, în starea ei normală în puterea Duhului lui Dumnezeu. Dumnezeu a găsit cu cale să ne ofere acest minunat tablou, împreună cu adevărurile care trebuie să ne conducă în umblarea creştină.
Împrejurările care au prilejuit scrierea epistolei
Ocazia pentru scrierea epistolei a venit în modul cel mai normal, pentru că Pavel era în închisoare, iar filipenii, care îi erau foarte dragi, îşi dovediseră deja afecţiunea faţă de el chiar de la începutul lucrării lui, trimiţându-i ajutor material; acum veneau din nou în întâmpinarea nevoilor lui, prin Epafrodit. Închisoarea, nevoile, Adunarea lui Dumnezeu lipsită de vegherea apostolului şi expresia afecţiunii celor care se gândeau la el în nevoile lui, deşi el era departe, nu erau oare acestea cele mai potrivite împrejurări pentru a face să se deschidă inima sa şi pentru a-l face să exprime sentimentele de încredere în Dumnezeu care îl însufleţeau? Oare nu erau întrunite toate condiţiile ca el să exprime ceea ce simţea faţă de Adunare, atunci când aceasta era lipsită de prezenţa şi de purtarea lui de grijă, trebuind să se încreadă direct în Dumnezeu Însuşi? Era foarte normal ca Pavel să-şi reverse inima înaintea filipenilor, care îi dădeau această dovadă de afecţiune. De aceea şi vorbeşte el, în mai multe rânduri, despre comuniunea filipenilor cu evanghelia, adică despre faptul că participau la lucrările ei, că erau părtaşi la greutăţile şi la nevoile pe care le implica predicarea evangheliei, pentru cei care se dedicaseră ei. Inimile lor erau legate de evanghelie, aşa cum erau ale acelora despre care vorbeşte Domnul, care primesc un profet în calitate de profet.
Capitolul 1
Afecţiunile reciproce care trebuie să-i însufleţească pe creştini
Împrejurările pe care le-am amintit îl prezintă pe apostol într-o relaţie intimă cu adunarea din Filipi. Acele împrejurări au fost o ocazie pentru scrierea acestei epistole pe care Pavel şi Timotei (care îl însoţise pe apostol în Macedonia, fiind cu adevărat fiul lui Pavel în credinţă şi în lucrare) le-o adresează credincioşilor şi celor care aveau responsabilităţi în acea adunare. Aceasta nu este o epistolă care să se ocupe cu înălţimea planurilor lui Dumnezeu, cum este cea către Efeseni, nici nu prezintă rânduiala potrivită pentru toţi creştinii, oriunde ar fi ei, cum fac cele două Epistole către Corinteni; nici nu este o epistolă care prezintă bazele relaţiilor sufletului cu Dumnezeu, cum face Epistola către Romani. Scrisoarea pe care Pavel şi Timotei o adresează filipenilor nu avea scopul, ca alte epistole ale apostolului, de a-i pune în gardă pe creştini cu privire la erorile care căutau să se strecoare printre ei, ci se plasează pe terenul vieţii lăuntrice şi al afecţiunii creştine reciproce, dar al unei afecţiuni care era experienţa inimii apostolului, animată şi condusă de Duhul Sfânt. De aceea sunt menţionate şi responsabilităţile obişnuite din adunare, ale supraveghetorilor şi diaconilor, slujbe cu atât mai importante cu cât era imposibil ca apostolul să se ocupe personal de adunare. Absenţa apostolului constituie aici baza pentru învăţăturile pe care le dă el, învăţături care fac ca această epistolă să fie deosebit de importantă.
Dovezile lucrării lui Dumnezeu în mijlocul filipenilor; adevăratul Izvor al tuturor binecuvântărilor
Afecţiunea filipenilor, care îşi găsise expresia în faptul că i-au trimis ajutor apostolului, i-a amintit lui Pavel de spiritul creştinilor din Filipi, pe care îl manifestaseră în orice vreme: inimile lor erau implicate în lucrările şi greutăţile slujbei evangheliei. Acest gând l-a condus pe apostol la lucruri mai înalte, care domină ideile din această epistolă, la gânduri foarte preţioase pentru noi. Cine era Cel care producea în filipeni acel spirit plin de dragoste şi de devotament faţă de interesele evangheliei? Era Dumnezeul veştii celei bune şi al dragostei, iar acest fapt era o garanţie că Acela care începuse lucrarea cea bună avea să o şi încheie cu bine până în ziua lui Hristos. Ce gând mângâietor, mai ales acum când nu-l mai avem pe apostol şi când nu mai avem nici supraveghetori şi diaconi, cum aveau în acea vreme filipenii! Dumnezeu nu ne poate fi luat, El ne rămâne întotdeauna, El, care este sursa vie a oricărei binecuvântări, El, Cel neschimbat, care este deasupra slăbiciunilor şi chiar a greşelilor care îi fac pe creştini să fie lipsiţi de alte resurse intermediare, între ei şi Dumnezeu! Apostolul Îl văzuse pe Dumnezeu lucrând în filipeni; roadele spuneau care era sursa binecuvântării şi, de atunci încolo, el conta pe permanenţa binecuvântării de care ei trebuia să se bucure. Dar este nevoie de credinţă pentru a ajunge la o asemenea concluzie. Iubirea creştină este clarvăzătoare şi plină de încredere cu privire la obiectele ei, pentru că în această iubire este Dumnezeu Însuşi şi energia harului Său.
Roadele harului lui Dumnezeu în umblarea filipenilor îl conduc pe apostol către Sursa încrederii
Revenind la principiul care îi inspiră încredere apostolului, la fel stau lucrurile şi cu Adunarea lui Dumnezeu: ea poate să piardă mult în ceea ce priveşte mijloacele exterioare şi manifestările prezenţei lui Dumnezeu care ţin de responsabilitatea omului, dar harul esenţial al lui Dumnezeu nu se poate pierde şi credinţa contează întotdeauna pe acest lucru. Roadele harului în mijlocul sfinţilor erau cele care îi inspirau apostolului această încredere, aşa cum vedem şi în Evrei 6:9,10 şi în 1. Tesaloniceni 1:3,4 . În 1. Corinteni 1:8 şi în Galateni 5:10 el conta pe fidelitatea lui Hristos, în pofida multor lucruri dureroase. Credincioşia Domnului îl încuraja cu privire la creştini, pentru a căror stare ar fi avut altfel multe motive să fie foarte neliniştit. Aici, fără îndoială, în împrejurări cu siguranţă mai fericite decât în alte epistole, umblarea creştinilor l-a condus pe apostol la sursa încrederii lui cu privire la ei. El îşi aminteşte cu afecţiune şi cu tandreţe de felul în care s-au purtat ei întotdeauna faţă de el şi această amintire produce dorinţa ca Dumnezeul care făcuse toate acele lucruri să producă din abundenţă, spre binecuvântarea lor, roadele perfecte ale dragostei.
Dorinţa sinceră a apostolului pentru filipeni
El îşi deschide complet inima înaintea lor. Filipenii, prin acelaşi har care lucra în ei, luau parte la lucrarea harului lui Dumnezeu în apostol şi făceau aceasta cu o afecţiune care se identifica cu el şi cu lucrarea lui. Inima apostolului s-a îndreptat spre ei, răspunzând afecţiunii pe care ei o manifestau faţă de el şi descoperindu-le dorinţele inimii lui pentru ei. Dumnezeu, care era sursa acestor sentimente şi Cel căruia Pavel Îi prezenta tot ce se petrecea în inima lui, acelaşi Dumnezeu care lucra şi în filipeni, era martor al dorinţelor sincere ale lui Pavel pentru ei, mai ales acum, când el nu mai putea da dovezi de afecţiune prin lucrarea lui în mijlocul lor. El simţea iubirea lor, dar dorea nu numai ca această iubire să fie caldă şi activă, ci şi ca ea să fie condusă de înţelepciunea şi de priceperea date de Dumnezeu şi de un discernământ care să deosebească binele de rău după voia lui Dumnezeu, toate acestea fiind roade ale puterii Duhului Său; astfel încât, lucrând în dragoste, ei să şi umble cu înţelepciune şi, chiar aflându-se în această lume a întunericului, să înţeleagă ceea ce este potrivit cu lumina şi cu perfecţiunile divine, ca să fie fără vină până în ziua lui Hristos. Cât de mult se deosebeşte aceasta de faptul că foarte mulţi creştini se mulţumesc, cu răceală, doar să evite comiterea de păcate! Dorinţa sinceră de a ajunge să avem toate aceste trăsături de caracter minunate, pe care lumina divină ni le poate descoperi, precum şi dorinţa de a fi asemenea lui Hristos, caracterizează viaţa lui Hristos în noi.
Starea normală a creştinului în umblarea lui zilnică
Roadele arătau deja faptul că Dumnezeu era cu ei; iar El avea să-Şi ducă la bun sfârşit lucrarea începută în ei. Dar Pavel dorea ca filipenii să parcurgă toată calea în lumina dată de Dumnezeu, astfel încât, când ei aveau să ajungă la sfârşitul călătoriei, să nu li se poată reproşa nimic, ci, dimpotrivă, fiind eliberaţi de orice i-ar putea slăbi sau abate de la cale, ei să aducă din belşug roadele dreptăţii, care sunt prin Isus Hristos, spre gloria şi lauda lui Dumnezeu. Ce frumoasă imagine practică a stării normale pentru un creştin în umblarea lui de zi cu zi spre ţintă; pentru că, să ne amintim, în Epistola către Filipeni noi suntem priviţi ca fiind în călătorie spre odihna cerească în care ne aşază răscumpărarea.
Aceasta este introducerea epistolei. După ce şi-a exprimat dorinţele lui pentru filipeni, contând pe afecţiunea lor, apostolul a vorbit despre lanţurile lui, la care se gândiseră şi ei, dar a vorbit despre acestea în special în relaţie cu Hristos şi cu evanghelia, care erau pe inima lui înainte de orice altceva. Totuşi, înainte de a trece de această introducere şi de a ne ocupa de subiectul propriu-zis al epistolei, doresc să remarcăm gândurile care dau naştere sentimentelor exprimate în ea.
Călătoria în pustie; mântuirea prezentată ca fiind la sfârşitul călătoriei; resursele harului pentru adunare
Trei elemente de bază marchează această epistolă:
În primul rând, ea vorbeşte despre călătoria creştinului prin pustiu şi priveşte mântuirea ca un rezultat final al acestui drum. Sigur că răscumpărarea împlinită de Hristos este baza pentru această călătorie, aşa cum a fost şi pentru Israel când a pornit prin pustiu, dar subiectul propriu-zis al epistolei este prezentarea noastră ca înviaţi şi glorificaţi înaintea lui Dumnezeu, după ce vom fi învins toate dificultăţile - acesta este sensul termenului „mântuire“ în această epistolă.
În al doilea rând, situaţia adunării este caracterizată de lipsa apostolului, ceea ce impunea ca ea să ducă singură lupta şi să învingă, în loc să se bucure de victoria apostolului asupra Vrăjmaşului, ca atunci când era cu ei şi se putea face slab împreună cu cel care era slab.
În al treilea rând este scos în evidenţă adevărul important despre care am vorbit deja, anume că, în acele împrejurări, adunarea era lăsată să se bazeze numai pe Dumnezeu, resursa inepuizabilă de har şi de putere pentru ea, resursă de care trebuie să profite prin credinţă şi de care nu poate fi lipsită niciodată*.
* Aici vedem tot cursul unei vieţi care era expresia puterii Duhului lui Dumnezeu. De aceea păcatul, carnea care produce răul în noi, nici nu este menţionat în această epistolă, ci în ea vedem manifestările şi trăsăturile de caracter ale vieţii lui Hristos. Fiindcă trăim prin Duhul, trebuie să şi umblăm prin Duhul. Vedem aici desfăşurarea harului în viaţa creştină (Filipeni 2 ), energia vieţii creştine (Filipeni 3 ) şi superioritatea ei asupra tuturor împrejurărilor (Filipeni 4 ). În primul capitol, după cum era şi normal, apostolul îşi deschide mult inima, prezentând împrejurările în care se afla atunci şi sentimentele lui în acele momente. Îndemnurile încep în capitolul 2. Totuşi, chiar din capitolul 1 îl vedem pe apostol cu totul deasupra împrejurărilor, prin puterea vieţii spirituale.
Întemniţarea lui Pavel şi gelozia unora sunt folosite de Cel care cârmuieşte toate lucrurile
Să reluăm studiul textului de la versetul 12, care reprezintă începutul propriu-zis al epistolei, după introducere. Pavel era închis la Roma şi Vrăjmaşul părea să fi câştigat o mare victorie prin oprirea activităţii apostolului, dar, prin puterea lui Dumnezeu, care rânduise totul şi care lucra în Pavel, până şi vicleniile Vrăjmaşului au ajuns să contribuie la înaintarea evangheliei. În primul rând, prizonieratul apostolului a făcut ca evanghelia să fie cunoscută acolo unde altfel nu ar fi fost auzită, în cercurile sus-puse ale Romei. Apoi mulţi fraţi, fiind deplin încredinţaţi cu privire la poziţia lui*, au căpătat îndrăzneală să vestească evanghelia fără teamă. Dar absenţa apostolului se făcea simţită şi altfel: mulţi dintre cei care, atunci când el era prezent cu puterea şi cu darurile lui, erau în mod normal persoane neînsemnate şi fără putere, puteau să-şi dea importanţă acum, când în căile lui Dumnezeu, cele nepătrunse dar perfecte, acel puternic instrument al harului fusese dat deoparte. Ei puteau spera să iasă în evidenţă şi să atragă atenţia atunci când razele acelei lumini strălucitoare erau oprite de zidurile închisorii. Invidioşi în ascuns atunci când apostolul era prezent, acei oameni profitau de absenţa lui pentru a deveni activi; fraţi falşi sau creştini invidioşi, ei profitau de absenţa lui pentru a-i umbri autoritatea în adunare şi pentru a-l face nefericit. Totuşi, ei nu puteau decât să facă să crească autoritatea apostolului şi să-l facă şi mai fericit, pentru că Dumnezeu era împreună cu slujitorul său, iar apostolul avea dorinţa curată de a fi răspândită vestea bună a lui Hristos, a cărei valoare profundă o simţea deplin şi care avea pentru el prioritate maximă, indiferent de mijloacele prin care această veste bună se răspândea. Apostolul nu era însufleţit de dorinţa de a se afirma, cum erau acei jalnici «predicatori ai adevărului».
* În prima ediţie am considerat că acesta era efectul faptului că apostolul era închis, anume de stimulent pentru cei care fuseseră inactivi atunci când el era activ. Acesta ar fi sensul expresiei „încurajaţi de lanţurile mele“, şi este un principiu adevărat. Totuşi mi se pare că sensul este: „având încredere cu privire la lanţurile mele“. Ei erau expuşi riscului de a le fi ruşine de el, ca şi cum ar fi fost un răufăcător.
Starea normală a adunării, aşa cum este ea prezentată în Efeseni şi falimentul ei parţial, prezentat în Epistolele către Corinteni şi Galateni
Încă de aici vedem că apostolul îşi găseşte resursele în lucrarea lui Dumnezeu, independent de ordinea spirituală din casa Lui în ceea ce priveşte mijloacele folosite. Starea normală a Adunării este ca Duhul Sfânt să lucreze în mădularele Trupului şi ca fiecare dintre ele să aibă rolul lui pentru manifestarea unităţii Trupului şi a energiei în mădularele sale, exercitată de fiecare în parte spre folosul altuia. Hristos, după ce l-a învins pe Satan, îi umple de Duhul Lui pe aceia pe care i-a eliberat de sub puterea vrăjmaşului, pentru ca ei să arate în acelaşi timp şi puterea lui Dumnezeu şi realitatea eliberării lor, iar aceasta printr-o umblare care este expresia puterii lui Dumnezeu, umblare în care gândurile şi energia Vrăjmaşului nu mai au niciun loc. Creştinii sunt în această lume armata şi mărturia lui Dumnezeu împotriva Vrăjmaşului. Şi când fiecare mădular, de la apostol până la cel mai slab creştin, lucrează eficient, fiecare la locul lui, puterea lui Satan nu mai are niciun loc. Exteriorul corespunde interiorului şi lucrării lui Hristos. Cel care este în ei este mai mare decât cel care este în lume. Dar pentru aceasta sunt necesare, în toate, putere şi un ochi curat. Există însă şi o altă stare a lucrurilor, în care, deşi nu toate sunt în lucrare la locul lor după măsura darului lui Hristos, totuşi energia Duhului, prin care El restabileşte, se manifestă printr-un instrument ca apostolul, apărând Adunarea sau aducând-o în starea normală atunci când ea a dat greş în unele privinţe. Epistola către Efeseni, pe de o parte, şi cele către Corinteni şi Galateni, pe de altă parte, ne prezintă aceste două faze ale istoriei Adunării.
Adunarea, lipsită de energia cu care a fost înzestrată, dar nu lipsită şi de Dumnezeu
Epistola către Filipeni, prin pana unui apostol inspirat, tratează o stare a lucrurilor în care această resursă - autoritatea apostolică manifestată direct - avea să lipsească. Apostolul nu mai poate lucra ca înainte, dar ne poate arăta cum vede Duhul Adunarea atunci când, prin înţelepciunea lui Dumnezeu, ea este lipsită de resursele normale de mai înainte şi Îl are doar pe El. Fără îndoială că Adunarea nu se depărtase de starea ei normală, ca în prezent, dar răul îşi avea germenii acolo încă de atunci. Apostolul spune că toţi îşi urmăreau propriile interese, şi nu pe cele ale lui Hristos, iar Dumnezeu a îngăduit să fie aşa încă din timpul vieţii apostolilor tocmai pentru ca noi să avem descoperirea gândurilor Sale cu privire la o stare asemenea celei din timpul nostru şi ca să fim îndrumaţi către adevăratele resurse ale harului în aceste împrejurări.
Incapacitatea omului de a menţine lucrarea lui Dumnezeu
Apostolul trebuia mai întâi să experimenteze el însuşi acest adevăr. Legăturile care-l uneau cu Adunarea şi cu lucrarea evangheliei erau cele mai puternice care puteau exista pe pământ, dar trebuia ca el să-I predea lui Dumnezeu atât Adunarea, cât şi evanghelia, pentru că Lui îi aparţin. Acest lucru era dureros, dar prin el ascultarea, încrederea, ochiul curat şi lepădarea de sine apar în toată perfecţiunea, potrivit cu măsura lucrării credinţei. Cu toate acestea, durerea produsă de acest efort arată incapacitatea omului de a menţine lucrarea lui Dumnezeu la înălţimea cuvenită ei. Dar, dacă se întâmplă aceasta, rostul este ca Dumnezeu să aibă toată gloria lucrării, şi aşa trebuia să fie pentru ca să se arate limitele făpturii în toate privinţele. Este foarte important să vedem cum, aici, ca şi în 2 Timotei, acolo unde este credinţă, declinul vieţii individuale şi al energiei în Adunare au ca efect pe de o parte dezvoltarea mai deplină a harului în viaţa celui credincios, iar pe de altă parte, dezvoltarea energiei în lucrare. Întotdeauna este aşa. În zilele lui Faraon, ale lui Saul şi ale lui Ahab s-au găsit câte un Moise, un David sau un Ilie.
Hristos şi sufletele sunt cu mult mai de preţ pentru Pavel decât partea sa în lucrarea lui Dumnezeu
Apostolul nu mai putea face nimic. El trebuia să vadă cum evanghelia putea fi predicată şi fără el. Unii o predicau din invidie, însă alţii din dragoste, încurajaţi de lanţurile apostolului şi cu dorinţa de a-i uşura acestuia suferinţa, continuând astfel lucrarea lui.
În ambele cazuri, Hristos era predicat, iar motivele care îi animau pe predicatori se pierdeau pentru apostol în contemplarea acestui fapt imens că Mântuitorul şi Eliberatorul trimis de Dumnezeu era vestit lumii. Hristos şi chiar şi sufletele erau mai de preţ pentru Pavel decât lucrarea lui. Dumnezeu continua această lucrare şi astfel aceasta era spre triumful lui Pavel care se unea cu planurile lui Dumnezeu*. Apostolul înţelegea marea luptă ce se dădea între Hristos (prin mădularele Lui) şi Vrăjmaş, iar dacă Vrăjmaşul părea să fi obţinut o victorie prin faptul că îl aruncase pe Pavel în închisoare, Dumnezeu Se folosea tocmai de acele împrejurări pentru înaintarea lucrării lui Hristos prin evanghelie şi pentru a câştiga astfel noi victorii asupra lui Satan, victorii la care se asocia şi Pavel, pentru că el avea misiunea de a apăra evanghelia. Astfel, toate acestea se întorceau spre mântuirea lui Pavel, credinţa lui fiind confirmată prin aceste căi ale unui Dumnezeu credincios, care îndrepta şi mai mult asupra Lui privirile slujitorului Său. Susţinut prin rugăciunile celorlalţi şi prin Duhul lui Isus, în loc să fie doborât şi îngrozit de vrăjmaş, Pavel se glorifica tot mai mult în victoria lui Hristos, care era şi victoria lui.
* Ce credinţă binecuvântată vedem aici! Dar pentru aceasta trebuie ca slujitorul să fi făcut din lucrare propria sa viaţă. „Pentru mine a trăi este Hristos.“ În acest caz, dacă lucrarea prosperă, atunci prosperă şi el; iar dacă Hristos este glorificat este şi el mulţumit, chiar dacă Domnul l-a pus deoparte.
Hristos glorificat prin viaţa sau prin moartea lui Pavel
El îşi exprima şi încrederea neclintită că nu va fi dat de ruşine, ci că îi va fi dat să aibă toată îndrăzneala şi că Hristos avea să fie glorificat în el, fie prin viaţa lui, fie prin moartea lui; iar moartea îi stătea înainte. Chemat să se înfăţişeze înaintea Cezarului, viaţa îi putea fi luată în urma judecăţii împăratului, ceea ce făcea ca, din punct de vedere omenesc, soarta lui să fie foarte nesigură, lucru la care fac aluzie mai multe pasaje: Filipeni 1:22,30 ; 2:17 ; 3:10 . Dar, fie că trăia, fie că murea, Pavel avea privirile îndreptate mai mult asupra lui Hristos decât asupra lucrării în sine, oricât de important ar fi fost locul pe care îl putea avea lucrarea în gândurile unei vieţi care se exprima printr-un singur cuvânt: „Hristos“. A trăi însemna pentru el nu lucrarea în sine, nici chiar ca cei credincioşi să rămână tari în evanghelie, deşi aceasta este ceva ce nu poate fi despărţit de gândul lui Hristos, pentru că ei sunt mădulare ale Trupului Său; ci pentru el, a trăi însemna „Hristos“, iar a muri era un câştig, pentru că, murind, ajungea să fie cu Hristos.
Lucrarea pentru Domnul, sau Domnul Însuşi? Hristos are primul loc
Acesta era efectul purificator al căilor lui Dumnezeu, care l-au făcut pe apostol să treacă prin cuptorul încercării atât de grele pentru el, ca timp de atâţia ani - poate chiar ceva mai mult de patru ani - să nu mai poată lucra pentru Domnul. Domnul Însuşi luase locul lucrării - cel puţin în ceea ce ea era legată de persoana lui Pavel - care ajunsese să fie încredinţată personal Domnului. Poate că tocmai faptul că el era atât de absorbit de lucrare a determinat să fie închis, căci numai gândul lui Hristos este cel care menţine sufletul în echilibru şi pune fiecare lucru la locul cuvenit. Prin această întemniţare, Dumnezeu a făcut ca Hristos să devină totul pentru apostol. Nu că lucrarea ar fi devenit neinteresantă pentru el, ci doar Hristos este pe primul loc, iar Pavel vede că toate, inclusiv lucrarea, sunt în El.
Ce mângâiere pentru noi că, atunci când simţim că se arată slăbiciunea noastră şi nu am ştiut să profităm de puterea lui Dumnezeu în desfăşurarea slujbei noastre, avem totuşi certitudinea că Singurul care are dreptul să fie glorificat nu va eşua!
Hristos şi voia Lui sunt totul
Pentru Pavel, Hristos era totul; deci era un câştig evident pentru el să moară, pentru că astfel ar fi fost cu Hristos. Şi totuşi se merita să trăiască (aceasta este forţa primei părţi a versetului 21: „a trăi este Hristos“), pentru că viaţa lui era Hristos şi lucrarea Sa; aşa că apostolul nu ştia ce să aleagă. Murind, el Îl câştiga pe Hristos pentru sine, ceea ce era cu mult mai bine; dar, trăind, el Îi slujea lui Hristos şi avea chiar mai mult decât lucrarea, fiindcă pentru el a trăi era Hristos, iar moartea punea capăt lucrării. Astfel el era presat din două părţi, dar, în Hristos, el învăţase să uite de sine şi Îl vedea pe Hristos ocupându-Se în mod perfect de Adunare, după înţelepciunea Lui desăvârşită. Aşa era decisă dilema pentru el, pentru că nu ştia ce să aleagă. Pavel dispărea dinaintea propriilor săi ochi şi numai nevoia Adunării, potrivit cu gândul lui Hristos, rămânea înaintea sa. Era folositor pentru adunare, chiar dacă ar fi existat doar una singură, ca Pavel să rămână; aşa că el rămâne. Şi vedeţi ce pace îi dă slujitorului lui Dumnezeu această privire la Hristos, care anihilează egoismul în ce priveşte lucrarea. În fond, Hristos are toată puterea în cer şi pe pământ şi dispune de toate după voia Lui, aşa că, voia Lui fiind cunoscută - şi această voie este iubire faţă de Adunare - ea va fi împlinită. Pavel hotăra propria lui soartă fără a se nelinişti cu privire la dispoziţiile pe care urma să le dea împăratul şi la împrejurările în care se afla. Hristos iubeşte Adunarea şi era bine pentru Adunare ca Pavel să mai rămână, aşa că el avea să mai rămână. Ce limpede se vede aici că Hristos este totul! Ce lumină şi ce odihnă oferă un ochi curat şi o inimă exersată în iubirea Domnului! Cât de frumos este să vedem că eul dispare complet şi că iubirea lui Hristos pentru Adunare este astfel temeiul pentru orice plan divin.
Ceea ce ar trebui să fie Adunarea pentru Hristos
Dacă Hristos este totul pentru Pavel şi pentru Adunare, apostolul doreşte ca şi Adunarea să fie ceea ce trebuie pentru Hristos şi, prin urmare, şi pentru inima lui, pentru care Hristos este totul. Inima lui Pavel se îndreaptă deci spre Adunare. Bucuria filipenilor ar fi fost mare prin întoarcerea apostolului în mijlocul lor. Dorinţa lui era ca ei să aibă o purtare demnă de evanghelia lui Hristos, fie că el avea să vină la ei, fie că nu. Fie că îi vedea pe creştinii din Filipi, fie că afla veşti despre ei, apostolul era preocupat de două lucruri: constanţa şi fermitatea lor în unitate de inimă şi de duh şi, prin această unitate, ei să nu se teamă de Vrăjmaş în lupta în care erau angajaţi. În aceasta consta mărturia prezenţei şi a lucrării Duhului în Adunare atunci când apostolul nu era printre ei. Duhul, prin prezenţa Lui, îi ţinea pe creştini în unitate, făcându-i să aibă aceeaşi inimă şi acelaşi ţel şi să lucreze împreună prin El. Iar din moment ce Dumnezeu era prezent, dispărea teama pe care le-o puteau inspira duhul rău şi vrăjmaşii (şi aceasta este ceea ce vrăjmaşul îşi propune întotdeauna să facă - comparaţi cu 1. Petru 5:8 ). Ei trebuia să umble în Duhul dragostei, al puterii şi al înţelepciunii. Starea lor devenea astfel o mărturie evidentă a mântuirii, a unei eliberări complete şi finale, de vreme ce, în lupta cu Vrăjmaşul, ei nu avea nicio teamă, prezenţa lui Dumnezeu inspirându-le alte gânduri. Cât despre cei care le erau potrivnici, descoperirea că toate eforturile acestora nu aduc nicio reuşită îi făcea pe filipeni să realizeze insuficienţa resurselor Vrăjmaşului. Chiar dacă protivnicii deţineau toată puterea lumii şi a stăpânitorului ei, aveau totuşi de-a face cu o putere mai mare decât a lor - cea a lui Dumnezeu - ei fiind de fapt adversarii acestei puteri. Ce tristă stare pentru aceştia din urmă şi ce bucurie profundă pentru cei credincioşi! Nu numai că eliberarea finală şi mântuirea copiilor lui Dumnezeu sunt asigurate, ci acestea sunt arătate ca venind din mâna lui Dumnezeu Însuşi. Astfel, faptul că Adunarea era în luptă şi că apostolul nu se afla acolo (el însuşi fiind într-o încleştare puternică cu Vrăjmaşul) era un dar de har. Ce gând fericit! Sfinţilor le era dat să şi sufere pentru Hristos, după cum le fusese dat să creadă în El. Ei aveau o parte deosebit de scumpă, aceea de a suferi împreună cu Hristos şi chiar pentru Hristos; iar comuniunea sfinţilor cu slujitorul fidel în suferinţele lui pentru Domnul îi unea în mod şi mai intim în El.
O viaţă trăită deasupra sferei cărnii: o mărturie glorioasă cu privire la puterea şi lucrarea Duhului Sfânt
Trebuie să remarcăm faptul că până aici avem mărturia Duhului dată unei vieţi superioare celei în carne, nicidecum unei vieţi a cărnii. Apostolul nu fusese dat de ruşine în nimic şi avea deplina încredere că nu avea niciodată să fie dat de ruşine, ci că Hristos, ca şi mai înainte, avea să fie preamărit în trupul lui, fie prin viaţă, fie prin moarte. El nu ştia dacă trebuie să aleagă viaţa sau moartea, pentru că şi în una şi în cealaltă era o binecuvântare la fel de mare: a trăi era Hristos, iar a muri era un câştig, chiar dacă prin aceasta lucrarea lui lua sfârşit. Aşa era încrederea lui în iubirea lui Hristos pentru Adunare, încât el lasă ca această iubire să decidă cazul lui înaintea lui Nero, potrivit cu planurile ei. Invidia şi duhul de ceartă care îi făceau pe alţii să-L predice pe Hristos nu aveau alte efecte asupra lui decât să-l facă să se simtă victorios: era mulţumit că Hristos era predicat. Această superioritate faţă de carne şi această viaţă trăită complet deasupra cărnii nu înseamnă că nu ar mai fi prezentă carnea şi nici că ea s-ar fi schimbat cumva în natura ei. După cum aflăm din altă parte, Pavel avea un „ţepuş în carne“, un sol al lui Satan care să-l lovească. Totuşi, cele arătate mai sus constituie o glorioasă mărturie despre puterea şi lucrarea Duhului lui Dumnezeu.