Valoarea îndemnului: „staţi tari în Domnul“
Astfel, filipenii trebuia să rămână tari în Domnul. Aceasta este ceva dificil, de vreme ce măsura spiritualităţii vieţii creştine a scăzut, în general, peste tot. Şi este chiar dureros, pentru că, dacă vrei să rămâi fidel, ajungi să fii din ce în ce mai izolat, iar inimile multora se închid faţă de tine. Dar Duhul ne-a dat foarte clar exemplul, principiul, caracterul cu privire la această umblare, ca şi puterea necesară pentru a merge pe cale. Dacă avem ochii aţintiţi asupra lui Hristos, atunci totul este uşor: comuniunea cu El dă claritate şi certitudine, depăşind ca valoare toate lucrurile pe care s-ar putea să le pierdem.
Totuşi apostolul vorbeşte cu blândeţe despre aceste persoane, care nu erau pentru inima lui asemenea învăţătorilor falşi iudaizanţi, care corupeau sursele vieţii şi închideau calea care ducea sufletul la comuniunea cu Dumnezeu în iubire. Aceşti iudaizanţi pierduseră viaţa de comuniune, pe care de fapt niciodată nu au avut-o în mod real, ci doar păreau să o aibă. Pavel deplângea starea lor.
Epafrodit, cel care a scris şi care a transmis epistola
Cred că Pavel le trimisese această epistolă filipenilor prin Epafrodit şi, foarte probabil, el o scrisese la dictarea apostolului, pentru că Pavel dictase toate epistolele, cu excepţia celei către Galateni, pe care a scris-o cu propria sa mână, după cum ne spune el însuşi. Deci, când Pavel vorbeşte despre „adevăratul tovarăş de jug“ (versetul 3), cred că se referea la Epafrodit. Dar apostolul se gândea şi la două surori care nu aveau acelaşi gând în lupta împotriva vrăjmaşului. El dorea neapărat să existe unitate de inimă şi de duh, de aceea l-a rugat pe Epafrodit (dacă într-adevăr de el este vorba aici), ca lucrător al Domnului, să le ajute pe acele femei credincioase care lucraseră împreună cu Pavel pentru răspândirea evangheliei. Probabil că Evodia şi Sintichia făceau parte dintre aceste persoane, după cum putem înţelege din context. Activitatea celor două femei depăşise măsura vieţii lor spirituale, fapt care se observa prin manifestări ale voinţei proprii, care le făceau să fie în dezacord una cu alta. Cu toate acestea, ele nu sunt uitate, ci sunt menţionate împreună cu Clement şi cu alţi colaboratori ai apostolului, ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii, pentru că iubirea Domnului păstrează în memorie tot ceea ce se face prin harul Său, iar acest har are un loc pentru fiecare dintre cei care Îi aparţin.
Îndemnuri practice
Apostolul revine apoi la îndemnurile practice, adresate celor credincioşi pentru viaţa lor de zi cu zi, ca ei să aibă o umblare potrivită cu chemarea lor cerească. „Bucuraţi-vă în Domnul“, le spune el (versetul 4). Chiar dacă plângea pentru un mare număr de oameni care îşi ziceau creştini, el se bucura totdeauna în Domnul, pentru că în El se află ceea ce nu se schimbă niciodată, indiferent de împrejurări. Starea inimii lui Pavel în faţa unor subiecte triste nu este una de indiferenţă, care să-l facă să nu plângă, ci el are o sursă de bucurie care, în necazuri, nu face altceva decât să crească, un izvor neschimbător de bucurie, care devine din ce în ce mai pur, pe măsură ce rămâne singurul izvor din care inima se adapă. Acesta este de fapt singurul izvor de o puritate infinită. Când aceasta este unica noastră sursă de bucurie, atunci îi iubim pe ceilalţi. Dacă îi iubim separat de El, atunci pierdem ceva din El. Când, în urma încercărilor prin care trecem, inima este lipsită de orice altă sursă de bucurie, atunci bucuria în Hristos rămâne în toată curăţia, iar interesul pe care-l avem pentru creştini se leagă de această afecţiune curată. Nimic nu mai tulbură această bucurie, pentru că Hristos nu Se schimbă niciodată şi, cu cât Îl cunoaştem mai bine, cu atât mai mult putem să ne bucurăm de El, văzându-L tot mai mare pe măsură ce creştem în cunoaşterea Lui. Apostolul îi îndeamnă pe creştini să se bucure, bucuria fiind o mărturie despre valoarea lui Hristos. Patru ani de închisoare, legat cu lanţuri de un soldat, nu îl împiedicaseră să se bucure, nici nu l-au făcut incapabil să-i îndemne la bucurie şi pe alţii care erau în împrejurări mai puţin dificile decât el.
Smerenia şi blândeţea legate de conştientizarea prezenţei lui Hristos
Această bucurie îi face pe creştini să fie smeriţi şi blânzi, pentru că, atunci când ei se bucură de Hristos, poftele lor nu mai sunt stârnite pentru a căuta alte lucruri. De altfel, Hristos este aproape. Încă puţin timp şi toate lucrurile pentru care se agită oamenii vor dispărea, pentru a-I face loc lui Hristos, care va pune frâu voinţei omeneşti (sau, mai degrabă, o va înlătura) şi va umple inima. În aşteptarea venirii Lui, nu se cade să fim neliniştiţi din cauza lucrurilor de pe pământ, căci la venirea Lui noi vom avea alte preocupări decât această sărmană lume.
Pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere
Nu numai că voinţa şi poftele trebuie să fie înfrânate şi reduse la tăcere, ci şi îngrijorările trebuie să dispară. Noi suntem în relaţie cu Dumnezeu. El este locul nostru de adăpost în orice situaţie, iar evenimentele nu Îi provoacă nelinişti lui Dumnezeu, pentru că El cunoaşte finalul tuturor lucrurilor chiar de la început şi ştie totul dinainte. Evenimentele nu Îi zdruncină nici tronul, nici inima, ci toate fac să se împlinească planurile Lui. Dar Dumnezeu este pentru noi dragoste şi, prin har, noi suntem obiectele îngrijirii Sale tandre; El Îşi pleacă urechea pentru a ne asculta. Deci, în toate lucrurile, în loc să fim neliniştiţi şi cu inimile apăsate de dificultăţi, noi trebuie să-I prezentăm lui Dumnezeu toate cererile noastre în rugăciune, cu inima descoperită înaintea Lui (pentru că suntem fiinţe umane), dar ca unii care cunoaştem inima lui Dumnezeu, a Aceluia care ne iubeşte în mod desăvârşit, astfel încât, chiar atunci când cerem, putem deja să-I mulţumim, pentru că suntem siguri că El va răspunde în har, într-un fel sau altul. Noi trebuie să-I prezentăm cererile noastre. Nu este o poruncă rece de a afla voia lui Dumnezeu şi abia apoi de a ne prezenta înaintea Lui, ci este un îndemn de a veni la El cu cererile noastre, aşa cum sunt ele. De aceea nu se spune: „veţi căpăta ceea ce cereţi“, ci „pacea lui Dumnezeu va păzi inimile voastre şi gândurile voastre“. Aceasta înseamnă a avea încredere, iar pacea Lui, pacea lui Dumnezeu Însuşi, ne va păzi inimile. Apostolul nu spune că inimile noastre vor păstra pacea lui Dumnezeu, ci că, atunci când am aruncat povara noastră asupra Aceluia a cărui pace nu poate fi tulburată de nimic, pacea Lui ne va păzi inimile. Necazul nostru este înaintea Lui, iar pacea constantă a Dumnezeului dragostei, care Se îngrijeşte de toate şi ştie totul dinainte, ne linişteşte inimile, despovărate de acum, şi ne transmite pacea de care Se bucură El Însuşi, această pace care este deasupra oricărei înţelegeri (şi care ne păzeşte inimile chiar dacă nu o percepem în adevărata ei dimensiune), după cum El este deasupra tuturor împrejurărilor care ne pot face neliniştiţi şi este mai mare decât sărmana inimă omenească ce se nelinişteşte. Ce har că până şi grijile noastre fac să fim umpluţi de această pace, dacă ştim să le aducem înaintea lui Dumnezeu, care este credincios! Fie ca să avem în mod real aceste relaţii cu Dumnezeu, care este credincios, ca sufletele noastre să comunice tot mai mult cu El şi ca să cunoaştem căile Lui faţă de cei credincioşi!
Creştinul trebuie să se preocupe totdeauna cu binele
Deşi creştinul umblă în mijlocul încercărilor şi al răului din această lume, după cum am văzut, el trebuie să se preocupe cu tot ce este bun şi să trăiască în această atmosferă, astfel încât inima lui să fie pătrunsă de ea şi să fie în mod obişnuit acolo unde este Dumnezeu. Acest îndemn este deosebit de important. Putem să ne ocupăm cu răul pentru a-l condamna, iar acesta să fie un lucru corect, dar nu în aceasta constă comuniunea cu Dumnezeu în ceea ce este bun. Dar atunci când, prin harul Lui, ne ocupăm cu ceea ce este bun, cu ceea ce vine de la El, Dumnezeul păcii este cu noi. În necazuri vom avea astfel pacea lui Dumnezeu, iar în viaţa noastră obişnuită, dacă va fi caracterizată de preocuparea cu binele, Îl vom avea pe Dumnezeul păcii. Pavel este exemplul practic în această privinţă. În ceea ce priveşte umblarea lor practică, dacă îl urmau pe Pavel în ceea ce învăţaseră şi auziseră de la el, filipenii aveau să descopere că Dumnezeul păcii era cu ei.
Nevoile materiale ale apostolului; experienţa lui practică în a învăţa să se încreadă în Hristos, care-l întărea
Cu toate că experienţa lui era aceasta, Pavel se bucura mult de faptul că îngrijirile afectuoase ale creştinilor din Filipi pentru el se reînnoiseră. În ceea ce îl privea, el se putea refugia în Dumnezeu, dar era foarte bucuros să aibă această dovadă a afecţiunii filipenilor faţă de el. Este evident că apostolul fusese în nevoie, dar pentru el această nevoie era tocmai ocazia de a se încrede deplin în Dumnezeu. Putem presupune aceasta din cuvintele lui, dar el adaugă cu o mare delicateţe, atunci când spune că grija filipenilor faţă de el se reînnoise, că nu dorea să se presupună că ei îl uitaseră, ci spune că ei îl aveau pe inimă, numai că nu avuseseră până atunci ocazia să-şi manifeste dragostea faţă de el. Grija pentru el era în inimile lor, însă le lipsise ocazia să-şi manifeste dragostea. Pavel nu le vorbea în mod special de nevoile lui, pentru că el învăţase - acesta este rezultatul binecuvântat al experienţelor descrise aici - să fie mulţumit în toate şi astfel să nu depindă de nimeni; el ştia să fie smerit şi ştia să fie în belşug, era învăţat să fie sătul şi flămând, să fie în abundenţă şi în lipsuri. Putea totul în Hristos care îl întărea. Ce dulce şi scumpă experienţă! Şi aceasta nu pentru că îl făcea capabil să facă faţă la orice împrejurări - ceea ce este foarte de preţ - ci pentru că aşa Îl cunoştea pe Domnul ca prieten constant, credincios şi puternic. Apostolul nu doreşte să spună doar „pot toate lucrurile“, ci „pot toate în El, care mă întăreşte“. El vorbeşte despre o putere constantă care rezultă din relaţia cu Hristos, din legătura cu El menţinută în inimă. De asemenea, el nu spune „cineva poate toate lucrurile în Hristos, care-l întăreşte“, ceea ce este adevărat, ci Pavel învăţase personal şi în practică acest lucru. El ştia de ce poate fi sigur, pe ce se putea baza şi pe ce teren era. Hristos Se arătase întotdeauna credincios şi îl ajutase până atunci să treacă prin multe greutăţi, ca şi prin momente de prosperitate, astfel încât Pavel învăţase să se încreadă în El, nu în împrejurări; iar El rămâne mereu acelaşi. Totuşi, filipenii făcuseră bine (versetul 14) şi ceea ce făcuseră ei arăta că nu îl uitaseră pe Pavel. Chiar de la început Dumnezeu le dăduse acel har şi ei veniseră în întâmpinarea nevoilor slujitorului Său, chiar când el nu era cu ei. El îşi amintea de aceasta cu afecţiune, nu fiindcă ar fi căutat vreun dar, ci fiindcă dorea un rod în folosul lor. „Am însă de toate şi din belşug“, spunea el, inima lui revenind la exprimarea simplă a iubirii, „sunt copleşit, după ce am primit de la Epafrodit cele de la voi, un parfum de bună mireasmă, o jertfă primită, plăcută lui Dumnezeu“ (versetul 18).
Dumnezeul pe care Pavel învăţase să-L cunoască; bunătatea şi credincioşia Lui faţă de filipeni
Inima apostolului se odihnea în Dumnezeu; încredinţarea lui cu privire la filipeni exprimă acest lucru. „Iar Dumnezeul meu vă va împlini orice trebuinţă.“ Nu este vorba de o dorinţă a lui ca Dumnezeu să facă aceasta, ci el învăţase ce este Dumnezeu din proprie experienţă. El spune: Dumnezeul meu, Cel pe care m-am deprins să-L cunosc în toate împrejurările prin care am trecut, vă va copleşi cu toate lucrurile bune. Pavel revine la caracterul lui Dumnezeu, aşa cum îl cunoştea el. Dumnezeu avea să lucreze astfel faţă de filipeni potrivit cu bogăţiile Sale, în glorie, în Hristos Isus. Pavel Îl cunoscuse pe Domnul în glorie încă de la început şi aşa a continuat să-L cunoască de-a lungul drumului său cu atâtea aspecte diferite, plin de încercări pe pământ şi plin de bucurie în cer. Apostolul încheie epistola unindu-i pe filipeni cu sine în această încredere: „Iar Dumnezeului şi Tatălui nostru fie gloria în vecii vecilor! Amin“ (versetul 20). El aplică filipenilor propriile sale experienţe cu privire la ceea ce era Dumnezeu pentru el şi cu privire la fidelitatea lui Hristos; şi aceasta satisfăcea iubirea lui şi îl făcea să fie liniştit cu privire la ei. Aceasta este o mare mângâiere când ne gândim la Adunarea lui Dumnezeu.
Salutări
Pavel le transmite salutările fraţilor care sunt împreună cu el şi ale sfinţilor în general, în special ale celor din casa Cezarului, pentru că până şi acolo Dumnezeu, prin har, găsise suflete care să asculte vocea iubirii Lui.
El încheie epistola cu salutarea care era ca un fel de însemn că epistolele erau de la el.
Starea prezentă a Adunării
Starea adunărilor din zilele noastre, starea copiilor lui Dumnezeu care sunt din nou risipiţi, părând deseori a fi ca nişte oi fără păstor, este o stare de faliment diferită de cea din vremea când apostolul scria epistola, dar aceasta face ca experienţa apostolului, pe care Dumnezeu prin har ne-a descris-o în această epistolă, să fie şi mai valoroasă. Este experienţa unei inimi care se încredea numai în Dumnezeu şi o aplica la starea sufletelor lipsite de resursele normale care ţin de Trupul lui Hristos, aşa cum îl formase Dumnezeu, pe pământ. Epistola, în întregul ei, prezintă experienţa creştină normală, adică superioritatea pe care o conferă umblarea prin Duhul Sfânt faţă de toate împrejurările prin care trecem. Este un fapt remarcabil că în această epistolă nu este menţionat păcatul, iar carnea nu este amintită decât pentru ca apostolul să spună că nu avea încredere în ea.
El avea chiar atunci un ţepuş în carne, dar experienţa normală a creştinului este aceea de a umbla în Duhul, fiind deasupra şi la adăpost de tot ceea ce poate pune carnea în acţiune.
Cititorul va remarca faptul că în Filipeni 3 ni se prezintă gloria care stă înaintea creştinului şi care dă energie vieţii acestuia; în Filipeni 2 avem golirea de sine şi smerirea lui Hristos, rezultatul acestora fiind văzut la creştin într-un spirit de har manifestat faţă de ceilalţi; ultimul capitol prezintă superioritatea plină de binecuvântare asupra împrejurărilor.