Bucuria deplină în experienţa creştină
Prin urmare, filipenii trebuia să se bucure în Domnul Însuşi, iar acum apostolul îi pune în gardă cu privire la ceea ce ameninţa cu adevărat viaţa adunării şi care producea roadele triste, care îndurerau inima lui. Vedem astăzi, după cum a profeţit apostolul, consecinţele jalnice ale acestor influenţe rele, consecinţe care trebuie să ajungă la apogeu pentru ca judecata lui Dumnezeu să se abată asupra lor. Orice ar fi, Domnul nu Se schimbă. „Bucuraţi-vă în Domnul“, îi îndemna Pavel, pentru că în El totul este sigur.
În cele ce urmează sunt prezentate pe larg acele lucruri care puteau împiedica bucuria filipenilor. Odată cu acestea ne este prezentată şi adevărata cunoaştere a lui Hristos, care ne păzeşte de răul la care s-a referit apostolul, cunoaştere nu cu privire la învăţătura şi practica ce ţin de poziţia înaltă a Adunării unite cu un Hristos glorificat, în calitate de Trup al Lui - acesta fiind subiectul Epistolei către Efeseni. Ea nu este prezentată nici cu privire la necesitatea stringentă ca sfinţii să rămână strâns legaţi de Cap, în care locuieşte toată plinătatea - acesta fiind subiectul Epistolei către Coloseni - ci, potrivit cu caracterul general al epistolei pe care o studiem, subiectul este tratat aici în legătură cu experienţele personale ale creştinului în general şi cu cele ale apostolului în special. Aici, ca şi în acea parte a epistolei care prezintă necazurile apostolului, Pavel este pe calea ce conduce la bucuria deplină în Acela pe care se deprinsese să-L cunoască şi la acea stare de inimă pe care o dorea. Aşa trebuie să fie experienţa creştinului, pentru că, dacă sunt unit prin Duhul cu Capul în calitate de mădular al Trupului lui Hristos şi, prin credinţă, îmi însuşesc acest fapt, nu este mai puţin adevărat că experienţa mea personală, bazată pe credinţă, este în legătură cu calea pe care trebuie să o urmez pentru a ajunge la gloria la care am dreptul în urma acestei uniri. Nu că sentimentele trezite în mine de ceea ce întâlnesc pe această cale falsifică sau contravin cu poziţia mea în Hristos sau îmi anihilează siguranţa cu privire la calea pe care am pornit, ci, chiar având această siguranţă şi tocmai pentru că o am, ştiu că încă nu am ajuns la rezultatul acestei poziţii în glorie. În epistola pe care o studiem suntem priviţi ca fiind în călătorie, iar în ce priveşte relaţiile pe care le avem cu Dumnezeu, suntem priviţi în mod individual, pentru că experienţele sunt întotdeauna individuale, chiar dacă o parte din aceste experienţe reprezintă realizarea practică a unităţii noastre ca mădulare ale lui Hristos.
Avertismente cu privire la pericolul de a părăsi revelaţia unui Hristos glorificat
În versetul 4 din acest capitol, Pavel reia îndemnurile şi nu consideră că acesta ar fi un efort prea mare, căci era vorba despre siguranţa filipenilor (exista un pericol şi iubirea lui tandră veghea). El îi avertizează din nou şi reia învăţăturile cu privire la amestecarea principiilor iudaice cu doctrina despre un Hristos glorificat. Introducerea acelor principii însemna de fapt anularea învăţăturii apostolului şi repunerea cărnii în drepturile ei (adică reintroducerea păcatului şi a depărtării de Dumnezeu); însemna readucerea în prim-plan, în locul celui de-al doilea om, a omului dintâi care a fost deja condamnat şi înlăturat. În această tendinţă iudaizantă, carnea apărea nu sub forma păcatului, ci sub forma dreptăţii, a lucrurilor respectabile şi religioase, sub forma rânduielilor care aveau o greutate venerabilă prin vechimea şi originea lor. Dar tot sistemul iudaic a fost abrogat în Hristos prin autoritatea lui Dumnezeu Însuşi.
Pentru apostol, care Îl cunoştea pe Hristos în cer, toate acele lucruri erau doar un fel de momeală care să-l atragă pe creştin departe de Hristos şi să-l readucă în ruina din care fusese scos, ruină care devenea şi mai groaznică, fiindcă însemna abandonarea unui Hristos cunoscut în glorie şi revenirea la ceea ce s-a demonstrat deja că nu are nicio valoare, din cauza cărnii. De aceea apostolul este necruţător faţă de această învăţătură, ca şi faţă de cei care o propagau.
Dragostea faţă de Hristos denunţă adevăratul caracter al răului
Gloria pe care o văzuse el, libertatea şi prizonieratul lui, luptele lui cu falşii învăţători, starea în care aceştia din urmă aduseseră Adunarea, Ierusalimul şi Roma, toate îl făcuseră să înţeleagă din propria experienţă ce însemna iudaismul pentru Adunarea lui Dumnezeu. El îi numeşte „câini“ pe acei lucrători răi, adică lucrători ai răutăţii şi ai fărădelegii. Circumcizia lor, cea făcută de mâna omului, nu era adevărata circumcizie, iar Pavel tratează cu profund dispreţ acest act, înfierându-l într-un mod legitim datorită iubirii sale pentru Adunare (pentru că iubirea este dură împotriva celor care, lipsiţi de conştiinţă, fac rău acelora pe care ea îi are în grijă). Termenul pe care el îl foloseşte în legătură cu circumcizia are sensul de mutilare.
Când răul lucrează fără ruşine pentru a aduce ruina printr-un trist simulacru de religie şi ajunge să se manifeste sub adevăratul lui caracter, atunci blândeţea faţă de acest rău este o crimă împotriva obiectelor iubirii lui Hristos. Dacă Îl iubim pe Hristos, vom denunţa răul, prezentând adevăratul lui caracter, caracter pe care el doreşte să şi-l ascundă. Acest mod de a lucra este caracteristic pentru adevărata iubire şi fidelitate faţă de Hristos. Desigur că apostolul nu era lipsit de condescendenţă faţă de cei slabi în această privinţă, ci mersese foarte departe cu îngăduinţa, întemniţarea lui fiind o dovadă a acestui lucru. Adunarea, lipsită de energia lui spirituală şi de hotărârea lui pline de afecţiune pentru binele ei, era într-un pericol mai mare ca niciodată. Experienţa dobândită pe parcursul unei vieţi plină de activitate, dar şi de o mare răbdare, precum şi meditaţiile lui în timpul celor patru ani petrecuţi în închisoare l-au făcut să scrie aceste cuvinte dure şi apăsate: „Păziţi-vă de câini, păziţi-vă de lucrătorii răi, păziţi-vă de scrijelare“ (versetul 2). Învăţătura din Epistola către Efeseni, îndemnurile din cea către Coloseni, afecţiunea care a dictat Epistola către Filipeni şi denunţul din pasajul pe care l-am văzut, toate datează din aceeaşi perioadă şi sunt marcate de aceeaşi iubire.
Aici era suficient să fie denunţaţi falşii învăţători, pe când, în alte locuri, unde aceştia nu erau bine cunoscuţi, apostolul dă detalii despre ei, după cum vedem în instrucţiunile pe care le-a transmis lui Timotei, cel care trebuia să vegheze asupra Adunării. Aici era suficient să fie prezentat pe scurt caracterul lor binecunoscut. Orice tendinţă iudaizantă, care amesteca legea cu evanghelia şi încrederea în porunci cu Duhul Sfânt, era fără ruşine, malefică şi de dispreţuit. Dar apostolul se ocupă aici mai degrabă cu puterea care eliberează de aceste lucruri. „Noi suntem circumcizia“ (versetul 3), spune apostolul, adică suntem cei cu adevărat separaţi de rău, cei morţi în ceea ce priveşte păcatul şi carnea, care ne închinăm lui Dumnezeu nu cu falsele pretenţii ale poruncilor, ci prin puterea Duhului Sfânt, în mod spiritual. Noi ne glorificăm în Hristos, Mântuitorul, nu în carne, în care, dimpotrivă, nu avem nicio încredere. Pavel prezintă pe Hristos şi Duhul în contrast cu carnea şi cu eul.
Dreptatea cărnii este eclipsată de excelenţa cunoaşterii lui Hristos
Dacă era cazul, Pavel se putea lăuda în ceea ce priveşte carnea, pentru că poseda în cel mai înalt grad tot ceea ce însemna privilegiu iudaic şi pentru că îi depăşise pe toţi ceilalţi în râvna împotriva celor care propovăduiau creştinismul. Dar un singur lucru schimbase totul în Pavel: el Îl văzuse pe Hristos glorificat. Din acel moment, tot ceea ce el avea potrivit cărnii a ajuns să fie o pierdere, pentru că astfel de lucruri se interpuneau între el şi Hristosul credinţei lui, pe care Îl dorea - Hristosul pe care Îl cunoştea. Trebuie să remarcăm faptul că aici nu este vorba de păcatele cărnii, pentru care Hristos a făcut ispăşire; nu acestea stârnesc aversiunea lui Pavel, ci îndreptăţirea potrivit cărnii. Carnea nu poate fi îndreptăţită şi, chiar dacă apostolul ar fi avut o dreptate potrivit cărnii, cum şi avea din punct de vedere exterior, el nu o mai dorea, pentru că văzuse o dreptate mai bună în Hristos, care îi apăruse pe drumul spre Damasc: văzuse dreptatea divină pentru om şi gloria divină în Om; Îl văzuse pe Hristos glorificat, care recunoştea sărmanele mădulare ale Adunării ca fiind parte din El Însuşi. Prin urmare, Pavel nu mai dorea altceva. Odată cu răsăritul soarelui, nu dispare doar întunericul, ci dispar şi stelele. Dreptatea prin lege, îndreptăţirea lui Pavel şi tot ceea ce îl făcea deosebit de ceilalţi oameni dispăreau dinaintea dreptăţii lui Dumnezeu şi a gloriei lui Hristos.
Câştigul schimbat în pierdere; Hristos devine totul
Pentru Pavel a fost o schimbare morală radicală, a întregii lui fiinţe. Ceea ce înainte fusese pentru el un câştig a ajuns să fie o pierdere, pentru că Hristos era totul pentru el. Nu este vorba de dispariţia răului, ci de dispariţia a tot ce avea Pavel ca avantaj pentru carne. Din acel moment, o altă Persoană i-a devenit scumpă. Ce schimbare profundă şi radicală, în toată fiinţa morală a omului, atunci când omul încetează să fie centrul preocupărilor lui şi Altul, Cineva care este demn, devine centrul existenţei sale morale - o Persoană divină, Omul pe care Dumnezeu L-a glorificat, în care, pentru ochii credinţei, străluceşte gloria lui Dumnezeu, în care este împlinită dreptatea Sa şi în care iubirea şi tandreţea perfecte ale lui Dumnezeu sunt cunoscute de oameni şi se exercită faţă de ei! Aceasta dorea să câştige Pavel, aceasta dorea el să dobândească, pentru că, în Filipeni, suntem priviţi ca fiind în călătorie prin pustie; el dorea să fie în Hristos. „Ca să-L câştig pe Hristos şi să fiu găsit în El“ (versetul 9). Credinţa lui dorea două lucruri: mai întâi, ca dreptatea lui Dumnezeu Însuşi să fie dreptatea lui (pe aceasta o putea avea doar în Hristos), apoi să Îl cunoască pe Hristos şi puterea învierii Lui (pentru că pe Hristos el Îl cunoştea doar ca înviat), având astfel parte, potrivit acestei puteri care lucra acum în el, de suferinţele lui Hristos, dorind să fie „făcut asemenea cu moartea Lui“ (versetul 10).
În această moarte a lui Hristos s-a arătat iubirea perfectă şi ea este temelia desăvârşită a dreptăţii divine eterne. În ea s-a manifestat practic golirea de sine arătată în mod perfect în Hristos. Şi acesta era pentru apostol obiectivul perfect pe care îl urmărea şi pe care-l dorea potrivit cu omul cel nou. Hristos trecuse prin moarte potrivit cu perfecţiunea acestei vieţi, a cărei putere a fost arătată prin înviere.
Dorinţa lui Pavel de a-L urma pe Hristos în suferinţele Sale, după ce Îl văzuse în glorie
Pavel, după ce văzuse perfecţiunea în glorie, fiind acum (deşi slab în el însuşi) unit cu Hristos, sursa acelei puteri, dorea să cunoască puterea învierii Sale pentru a putea să-L urmeze în suferinţele Lui. Împrejurările aveau să-l aducă la acea suferinţă care sfârşea în moarte, şi el era conştient de aceasta, iar inima lui dorea doar să-L urmeze pe Hristos, chiar şi pe acea cale. Dacă pe acea cale avea să întâlnească moartea, atunci el avea să semene şi mai mult cu Hristos. Pentru el nu conta ce avea să-l coste dacă, oricum ar fi fost, putea ajunge acolo. Toată energia inimii lui avea un singur scop: să-L cunoască pe Hristos aşa cum fusese El atunci când a fost pus la încercare în toate, să-L cunoască deci în totul, aşa cum a fost El, în perfecţiunea iubirii, ascultării şi dăruirii Sale, în toate manifestările Lui, cu scopul de a-L câştiga, aşa cum este El.
După ce mai înainte Îl văzuse pe Domnul în glorie, apostolul a ajuns să înţeleagă calea care L-a condus pe Hristos acolo şi perfecţiunea Lui pe această cale. Fiind părtaş la viaţa Lui, el dorea să aibă puterea acestei vieţi, potrivit cu gloria Lui, ca să-L poată urma şi să ajungă în final acolo unde era Isus - cu El în glorie. Umblarea aceasta era potrivită cu ceea ce spusese Domnul (Ioan 12:23-26 ). Cine oare şi L-a însuşit pe Hristos, prin harul lui Dumnezeu, aşa cum a făcut-o Pavel? Remarcaţi diferenţa, în această privinţă, între el şi Petru. Petru putea spune despre sine: „martor al patimilor lui Hristos şi părtaş al gloriei care urmează să fie descoperită“ (1. Petru 5:1 ). Pavel însă era martor al gloriei, aşa cum este ea în cer (după cum spune şi Ioan: „aşa cum este El“, 1. Ioan 3:2 ) şi dorea să fie părtaş suferinţelor Lui. Aceste adevăruri cu privire la Hristos constituie temelia specială pe care este aşezată Adunarea, temeiul pentru umblarea în Duhul, potrivit cu descoperirea gloriei lui Hristos. Şi nu mă îndoiesc că aceasta l-a făcut pe Petru să spună că în toate epistolele lui Pavel, pe care le recunoaşte ca fiind parte integrantă a Scripturilor, sunt lucruri greu de înţeles, pentru că ele îl desprind complet pe om din contextul vechii ordini a lucrurilor.
Dreptatea lui Dumnezeu în Hristos şi cunoaşterea Lui
După ce L-a văzut pe Hristos în glorie, pentru Pavel erau importante două lucruri: dreptatea lui Dumnezeu în Hristos şi cunoaşterea lui Hristos. Dreptatea lui Dumnezeu, care este primită prin credinţă şi la care omul nu are nicio contribuţie personală, elimină complet orice lucru cu care se putea făli carnea, adică „dreptatea mea“, dreptatea omului potrivit legii. Omul primeşte dreptatea lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos; cel care crede este aşezat înaintea lui Dumnezeu în Hristos, în dreptatea lui Dumnezeu Însuşi, dreptate care s-a arătat prin înălţarea lui Hristos în glorie, după ce Dumnezeu a fost glorificat în El. Ce poziţie! Nu doar păcatul, ci şi dreptatea omenească şi tot ce îşi are originea în om este exclus, noi căpătând o poziţie potrivit cu perfecţiunea în care, ca Om, Hristos L-a glorificat pe Dumnezeu. Dar această poziţie este în mod necesar a Aceluia care a împlinit această lucrare glorioasă. Apoi ni se prezintă cel de-al doilea aspect: să-L cunoaştem pe El. Hristos, în Persoana Lui şi în poziţia Lui actuală*, este expresia poziţiei pe care o avem noi, astfel că a-L cunoaşte pe El înseamnă a ne cunoaşte locul. El este acolo potrivit cu dreptatea divină şi a fi acolo, aşa cum este Hristos, este ceva obţinut gratuit pentru om, pentru noi, în Hristos. După ce am văzut dreptatea lui Dumnezeu arătată în faptul că Hristos este acolo doresc să ştiu ce înseamnă să fiu acolo: doresc să-L cunosc pe Hristos. Dar, în realitate, aceasta cuprinde tot ceea ce a fost Hristos pe parcursul împlinirii acestei lucrări. Gloria îmi descoperă puterea pe care a desfăşurat-o El în lucrare şi rezultatul lucrării. Suferinţele Lui sunt lucrarea prin care L-a glorificat pe Dumnezeu, astfel încât dreptatea divină a fost împlinită prin înălţarea Lui, ca Om, în gloria divină. Aici, iubirea divină, dăruirea totală pentru gloria Tatălui, ascultarea constantă şi perfectă, tot ce a îndurat El pentru a da mărturie despre dragostea Tatălui Său pentru oameni, răbdarea desăvârşită şi suferinţele de nepătruns pentru ca iubirea să fie perfectă şi posibilă pentru păcătoşi, într-un cuvânt, tot ce a fost Hristos şi tot ce ţine de Persoana Lui, toate acestea Îl fac să fie Obiectul care stăpâneşte şi întăreşte inima prin puterea harului Său, acţionând în viaţa cea nouă în care noi suntem uniţi cu El prin legătura indestructibilă a Duhului: prin acest har El devine singurul Obiect pe care Îl avem înaintea ochilor.
* Se înţelege de la sine că, în ceea ce priveşte faptul că este aşezat la dreapta lui Dumnezeu, rămâne un aspect valabil numai pentru El personal.
Dorinţa lui Pavel de a bea paharul lui Hristos şi de a fi botezat cu botezul Lui
Astfel, Pavel dorea să aibă ceea ce Hristos poate da: paharul Lui şi botezul Lui. Totodată, el lasă în seama Tatălui ceea ce şi Domnul lăsase: împărţirea poziţiilor în Împărăţie. El nu dorea, ca Ioan şi Iacov odinioară, să fie aşezat la dreapta sau la stânga Mântuitorului, adică să aibă pentru sine o poziţie înaltă, ci Îl dorea pe Hristos şi urmărea să-L câştige. El Îl urma pe Hristos nu tremurând, ca ucenicii în capitolul 10 din Evanghelia după Marcu, ci dorea să sufere, iar aceasta nu pentru că suferinţa în sine era ceea ce-şi dorea, ci pentru că dorea să aibă parte de suferinţele lui Hristos. În loc să se îndepărteze, ca tânărul bogat despre care ne spune Marcu în acelaşi capitol, care avea multe lucruri de care să se bucure carnea, şi în loc să caute să respecte cu stricteţe legea pentru a fi drept, Pavel a renunţat la acea dreptate pe care o avusese ca şi acel tânăr. Toate avantajele pe care le avusese Pavel înainte ajunseseră să fie pentru el ca nişte gunoaie.
Aici vedem deci experienţa practică şi personală a principiului pe care apostolul l-a prezentat în alte epistole - acela că noi avem aceeaşi parte cu un Hristos glorificat. Pavel, atunci când vorbeşte de ceea ce rezultă din acest fapt, în ceea ce priveşte propria lui persoană, prezintă învierea lui potrivit cu caracterul învierii lui Hristos. Aici el nu are în vedere ceea ce spune Petru despre participarea la gloria care va fi descoperită, ci ceea ce precedă în timp manifestarea gloriei. Pavel, care L-a văzut pe Hristos în glorie, în puterea învierii, doreşte să aibă parte de această înviere, acesta fiind sensul expresiei „ca, oricum ar fi“ (versetul 11). El dorea să aibă parte de învierea dintre morţi. Dacă, pentru a ajunge la ea, trebuia, ca şi Hristos, să treacă prin moarte, el era gata să accepte şi acest lucru, oricât l-ar fi costat şi oricât de dureros ar fi fost; iar Pavel se afla cu adevărat în acele momente când moartea, cu toată groaza ei pentru om, chiar îi stătea înainte; el dorea să fie în totul părtaş cu Hristos.
Învierea dintre cei morţi
Caracterul acelei învieri despre care vorbeşte apostolul este indicat în mod clar: nu este vorba de o înviere a morţilor, ci de o înviere dintre morţi, ceea ce înseamnă o înviere prin favoarea şi prin puterea lui Dumnezeu (în ceea ce Îl priveşte pe Hristos ca şi în ceea ce ne priveşte pe noi, datorită lui Hristos, în virtutea dreptăţii lui Dumnezeu), o ieşire din starea rea în care păcatul l-a cufundat pe om. Am înviat prin favoarea, prin puterea şi prin dreptatea lui Dumnezeu, după ce am fost morţi în păcate, iar acum suntem morţi faţă de păcat. Ce har şi ce diferenţă de poziţie! Urmându-L pe Hristos potrivit cu voia lui Dumnezeu, în poziţia în care ne-a aşezat Dumnezeu, avem parte de învierea lui Hristos. Este necesară aceeaşi lepădare de sine atunci când lucrăm în poziţia cea mai de jos, ca şi atunci când lucrăm în poziţia cea mai înaltă: pentru amândouă, secretul este ca Hristos să fie totul, iar noi să nu fim nimic. Acest gând de a fi în totul părtaşi cu Hristos ne dă pace şi bucurie şi ne umple inimile de iubire pentru El. Ce fericită şi glorioasă speranţă străluceşte înaintea ochilor noştri în Hristos, scumpul nostru Mântuitor glorificat! Fiind obiecte ale favorii divine în El, pentru că ochii lui Dumnezeu sunt asupra noastră şi Îi aparţinem Lui, noi părăsim teritoriul morţii, care nu-i poate reţine pe ai Săi, pentru că gloria şi iubirea lui Dumnezeu au intervenit în favoarea noastră. Hristos este exemplul şi modelul pentru învierea noastră. Principiul, pe care îl găsim în Romani 8 , ca şi siguranţa învierii noastre sunt în El. Drumul care ne conduce acolo este cel pe care îl trasează aici apostolul.
Uitând ce este în urmă şi alergând cu stăruinţă spre ceea ce este înainte
Din moment ce învierea şi asemănarea cu Hristos în glorie erau scopul şi speranţa apostolului, este evident că el încă nu ajunsese acolo. Dacă acestea constituiau perfecţiunea pentru el, el nu putea fi perfect încă. Aşa cum am mai spus, el era pe cale, Hristos îl apucase, iar el alerga înainte făcând eforturi pentru a apuca premiul. El spune că nu consideră că a ajuns deja la ţintă, dar cel puţin un lucru îi era cert: el uita tot ce era în urma lui şi alerga cu toată puterea spre ţintă, neluându-şi ochii de la ea, urmărind să obţină premiul chemării lui Dumnezeu, care se găseşte în cer. Ce creştin fericit! Este foarte important ca niciodată să nu pierdem din vedere obiectivul ceresc, ca niciodată să nu avem inima împărţită şi ca totdeauna să gândim la un singur lucru, acţionând şi gândind mereu numai în virtutea energiei pozitive produse de Duhul Sfânt în omul cel nou, care îl dirijează spre acest unic obiectiv ceresc. Aici Pavel nu spune că uită de păcatele lui, ci că uită de progresele lui, de avantajele lui şi de tot ceea ce era deja în urma lui. Ceea ce îl însufleţea nu era numai energia primului impuls, ci el considera întotdeauna toate acele lucruri ca nişte gunoaie pentru că întotdeauna Îl avea în vedere pe Hristos. Aceasta este adevărata viaţă creştină. Ce trist ar fi fost dacă Rebeca, mergând prin pustiu împreună cu Eliezer, l-ar fi uitat pe Isaac şi s-ar fi gândit din nou la Betuel şi la casa ei părintească! Dacă ar fi fost aşa, ce i-ar mai fi rămas ei în această călătorie prin pustiu?
Aşa este adevărata viaţă creştină şi adevărata poziţie a creştinului. Asemenea lui Israel, care, chiar fiind păzit prin sânge de îngerul judecăţii, încă nu era la locul potrivit decât de cealaltă parte a Mării Roşii, ca popor eliberat, în drum spre Canaan, tot aşa şi creştinul: până nu înţelege noua poziţie a lui Hristos ca înviat dintre morţi, nu este în poziţia spirituală potrivită, nu este perfect sau matur în Hristos. Sigur că, atunci când a înţeles poziţia pe care a căpătat-o prin răscumpărare, nu se cuvine să îi dispreţuiască pe ceilalţi, pentru că apostolul spune că, dacă vor gândi altfel sau vor avea alte sentimente, Dumnezeu le va descoperi plinătatea adevărului şi că toţi trebuia să umble împreună, având acelaşi gând, în lucrurile pe care le-au primit (versetele 15,16). Aşa stau lucrurile întotdeauna acolo unde este un ochi curat, deşi, fără îndoială, mulţi nu erau încă într-o astfel de stare, dar apostolul se oferă pe sine însuşi ca exemplu. Şi acesta era un lucru extraordinar pentru un om. În timpul vieţii lui Isus pe pământ, puterea deosebită a acestei vieţi de înviere nu se putea manifesta în acest fel. Mai mult chiar, Isus umbla pe pământ conştient că era împreună cu Tatăl dinainte de întemeierea lumii, astfel încât, chiar dacă suferea crucea datorită bucuriei care Îi stătea înainte şi viaţa Lui era un model perfect al omului ceresc, El Se bucura de o odihnă şi de o comuniune care, deşi constituie un model pentru noi (pentru că Tatăl ne iubeşte aşa cum Îl iubeşte pe Isus şi Isus ne iubeşte aşa cum Îl iubeşte Tatăl), totuşi au un caracter special; nu este energia unuia care aleargă pentru a ajunge să apuce ceea ce nu a avut niciodată, pentru că Isus vorbea despre ceea ce cunoştea şi dădea mărturie despre ceea ce văzuse şi despre ceea ce părăsise din iubire pentru noi, El, Fiul omului, care era în cer.
Punctele de vedere din care scriu Ioan, Petru şi Pavel
Ioan se ocupă mai mult decât Pavel de acest caracter al lui Hristos, astfel încât în epistola ucenicului preaiubit ni se prezintă mai mult ceea ce este Isus în natura şi în caracterul Lui, decât ceea ce vom fi noi cu El în glorie. Petru, zidind pe aceeaşi temelie ca şi ceilalţi, aşteaptă ceea ce se va descoperi şi, în călătoria lui, se îndreaptă spre ceruri, unde are păstrată o comoară ce va fi descoperită în timpul din urmă. În toate acestea el accentuează mai mult ceea ce fusese deja descoperit. Luceafărul de dimineaţă, în virtutea căruia trăia Pavel, nu apare decât departe la orizont în felul în care scrie Petru, pentru care modelul vieţii practice era viaţa lui Isus în mijlocul iudeilor. Petru nu putea spune ca Pavel: „fiţi împreună-imitatori ai mei“ (versetul 17). Efectul descoperirii gloriei cereşti a lui Isus făcute lui Pavel, a gloriei în care este Isus între momentul plecării Lui la cer şi cel al arătării Lui în viitor şi al unirii în cer a tuturor creştinilor, se realizează deplin la singurul apostol care a primit această descoperire. Credincios prin har acestei descoperiri, neavând vreun alt obiectiv după care să-şi îndrepte paşii şi nimic altceva pe inimă, Pavel se dădea pe sine ca exemplu. El Îl urma pe Hristos, iar viaţa lui avea anumite aspecte cu totul deosebite datorită modului în care fusese chemat de Dumnezeu. Aşa trebuie să fie umblarea creştinilor care se bucură de această descoperire.
În consecinţă, Pavel vorbeşte şi de o administrare care i-a fost încredinţată (Coloseni 1:25 ; Efeseni 3:2 ).
Privirea aţintită la Isus glorificat
Scopul lui Pavel nu era să îndepărteze de la Hristos privirile filipenilor, ci, dimpotrivă, el insistă asupra necesităţii ca ochii lor să fie mereu aţintiţi asupra Lui, lucru care îl caracteriza şi pe apostol, iar el se dădea pe sine ca exemplu în acest sens. Totuşi, această privire a lui Pavel spre Domnul avea un caracter special, pentru că el nu cunoscuse un Hristos pe pământ, ci un Hristos glorificat în cer. Astfel, alergarea continuă spre această ţintă era caracteristica vieţii lui, iar acea glorie a lui Hristos - mărturie a dreptăţii lui Dumnezeu descoperită în favoarea noastră şi mărturie despre poziţia Adunării - constituie baza învăţăturii lui. Iată de ce el poate spune: „fiţi împreună-imitatori ai mei“ (versetul 17). El nu îşi lua privirile de la Hristosul ceresc care strălucise înaintea ochilor săi şi care continua să strălucească înaintea credinţei sale.
Vrăjmaşii crucii lui Hristos
Filipenii trebuia să meargă astfel împreună şi să-şi îndrepte privirile spre cei care urmau exemplul apostolului, de vreme ce mulţi (pentru că, după cum putem vedea, era un timp în care Adunarea în ansamblu se depărtase destul de mult de dragostea ei dintâi şi de poziţia ei normală) care purtau numele lui Hristos şi care începuseră aparent bine - până într-atât încât apostolul vorbeşte plângând despre ei - se purtau ca vrăjmaşi ai crucii lui Hristos. Crucea este, pe pământ, în viaţa noastră, corespondentul gloriei cereşti. Aici nu este vorba despre adunarea din Filipi, ci despre starea Adunării universale privită din exterior. Erau deja mulţi oameni care îşi ziceau creştini, dar acest frumos nume îl purtau ducând o viaţă care avea ca scop pământul şi lucrurile pământeşti. Apostolul nu recunoştea asemenea oameni ca fiind credincioşi. Totuşi, asemenea persoane existau, iar acest lucru nu făcea obiectul disciplinei din partea adunării locale, ci era o stare a creştinătăţii în care fiecare îşi urmărea propriul interes, iar nivelul spiritual era atât de scăzut, încât credincioşii nu mai realizau că sunt în relaţie cu Hristosul glorificat, iar mulţi dintre cei care nu aveau viaţă puteau umbla fără a fi descoperiţi de aceia care o deţineau, dar care se bucurau de ea într-o măsură foarte mică şi nu umblau mai bine decât cei lipsiţi de viaţă. Nu părea că aceia care se gândeau la lucrurile pământeşti făceau fapte rele, care să ceară o disciplinare publică, ci scăderea nivelului spiritual al adevăraţilor creştini le permitea unor astfel de oameni să umble nestingheriţi împreună cu ei, iar prezenţa lor deteriora şi mai mult măsura de evlavie şi de trăire practică a vieţii.
Această stare de lucruri nu scăpa ochiului spiritual al apostolului, ci privirile lui aţintite asupra gloriei distingeau cu uşurinţă şi foarte clar orice lucru care avea alt scop decât acea glorie. Duhul Sfânt ne-a dat judecata divină asupra acestei stări a lucrurilor, o judecată foarte solemnă. Sigur că, de atunci încoace, această stare a lucrurilor s-a înrăutăţit enorm, ajungând să domine, iar elementele ei s-au dezvoltat şi s-au înrădăcinat în proporţii şi în moduri cu un caracter foarte diferit faţă de ceea ce era atunci, dar principiile umblării morale rămân întotdeauna aceleaşi pentru Adunare. Acelaşi rău există întotdeauna, iar creştinul trebuie să îl evite, având încă la dispoziţie singurul mijloc eficace pentru a putea face acest lucru: acelaşi Mântuitor ceresc ca ţintă a privirii credinţei şi aceeaşi viaţă de trăit dacă vrem să fim creştini cu adevărat.
Partea de la urmă a adevăraţilor creştini, în contrast cu a acelora care au doar mărturisirea exterioară
Ceea ce caracteriza persoanele despre care se spune aici că mărturiseau Numele lui Hristos este faptul că inima lor era lipită de lucrurile pământeşti, astfel încât crucea nu avea pentru ei putere practică, deoarece realizarea puterii practice a crucii era în contradicţie totală cu umblarea lor. Aşa că sfârşitul lor urma să fie nimicirea. Adevăratul creştin nu este aşa, cetăţenia lui fiind în ceruri, nu pe pământ, iar viaţa lui morală se desfăşoară în ceruri, adevăratele lui relaţii fiind acolo: de acolo Îl aşteaptă pe Hristos ca Mântuitor şi aşteaptă să fie eliberat de pământ, de acest sistem de care este înconjurat aici, atât de îndepărtat de Dumnezeu; pentru că, în această epistolă pe care o studiem, mântuirea este prezentată ca rezultat final al luptei şi al întregii puteri a Domnului. Când Isus va veni pentru a lua la El Adunarea, atunci creştinii, a căror cetăţenie este cerească, vor fi asemenea Lui în gloria Sa, iar această asemănare este ceea ce au urmărit ei tot timpul (comparaţi cu 1. Ioan 3:2 ). Hristos va împlini această lucrare în ei, transformând trupul lor smerit în unul asemenea trupului Său glorios, potrivit cu puterea Lui de a-Şi supune toate lucrurile. Atunci apostolul şi toţi creştinii îşi vor fi atins scopul: învierea dintre morţi.
Hristos, izvorul energiei vieţii creştine
Să privim acest capitol în ansamblul lui. Hristos văzut în glorie este sursa de energie pentru viaţa creştină, obiectivul fiind câştigarea lui Hristos, astfel încât toate celelalte sunt o pierdere. Pe de altă parte, Hristos, care S-a golit de Sine, este sursa de har pentru umblarea creştină: acestea sunt cele două părţi ale vieţii creştine pe care le sacrificăm prea des una pentru cealaltă sau cel puţin ţintim spre una, uitând adesea de cealaltă. Amândouă străluceau puternic la Pavel. Următorul capitol vorbeşte despre felul cum creştinul poate fi deasupra împrejurărilor, această superioritate asupra circumstanţelor fiind, de asemenea, experienţa lui Pavel. De fapt în toată epistola este prezentată experienţa lui Pavel, o experienţă creştină normală, rezultat al unei conduite ireproşabile (omeneşte vorbind); nu este vorba de perfecţiune, de vreme ce, pentru perfecţiune, unica măsură este asemănarea cu Hristos în glorie. Cu privire la capitolul 3, mulţi au pus întrebarea dacă scopul urmărit de apostol era asemănarea spirituală cu Hristos aici, pe pământ, sau asemănarea deplină cu El în glorie. O astfel de întrebare înseamnă a pierde din vedere întrucâtva ceea ce urmărea apostolul, anume că a privi spre gloria cerească şi a o dori, dorinţa de a-L avea pe Hristos Însuşi, astfel glorificat, este ceea ce transformă, ce formează inima credinciosului aflat pe pământ. Obiectivul creştinului nu este atingerea unei anumite stări aici, pe pământ, ci este doar Hristos în glorie. A avea ca ţintă atingerea unei stări duhovniceşti, oricât de înaltă ar fi ea, nu are alt efect decât de a separa inima de Singurul care o poate transforma după propriul Său chip. Chiar dacă aici, pe pământ, noi nu vom atinge niciodată ţinta, fiindcă aceasta este un Hristos glorificat şi învierea dintre morţi, totuşi urmărirea acestui scop ne face din ce în ce mai mult asemănători Lui. Hristos în glorie formează viaţa noastră, potrivit caracterului Său. Dacă la capătul unui tunel foarte lung este o lumină, eu nu ajung la această lumină înainte de a ajunge la capătul lui, dar, în măsura în care înaintez, am din ce în ce mai multă lumină şi o pot desluşi din ce în ce mai bine. Aşa stau lucrurile cu privire la viaţa creştină şi la relaţia cu Hristos glorificat (comparaţi cu 2. Corinteni 3 ).