Legătura dintre capitolul 3 şi cele precedente
Întregul capitol este o paranteză care prezintă taina. În acelaşi timp, rugăciunea de la sfârşitul lui Îl prezintă pe Dumnezeu în cel de-al doilea caracter al Său, anume acela de Tată al Domnului nostru Isus Hristos, caracter menţionat la începutul epistolei. Primul capitol prezintă planurile lui Dumnezeu aşa cum sunt ele, adăugând la sfârşit faptul că Dumnezeu L-a înviat pe Hristos şi L-a aşezat la dreapta Sa. Cel de-al doilea capitol prezintă lucrarea lui Dumnezeu care, aducând pe alţii la viaţă împreună cu Hristos, formează Adunarea celor înviaţi în Hristos, luaţi prin har atât dintre iudei cât şi dintre naţiuni. Primele două capitole prezintă gândurile şi lucrarea lui Dumnezeu. Cel de-al treilea capitol are ca subiect administrarea încredinţată lui Pavel; în el se vorbeşte mai ales despre introducerea naţiunilor pe acelaşi temei ca şi al iudeilor. Acesta era un aspect cu totul nou în căile lui Dumnezeu.
Slujba distinctă a lui Pavel: descoperirea tainei
Pavel era închis pentru că le predicase naţiunilor evanghelia - situaţie care scoate în evidenţă în mod clar caracterul special al slujbei sale. Această slujbă este prezentată în mod asemănător în primul capitol din Epistola către Coloseni, cu diferenţa că în acea epistolă întregul subiect este tratat mult mai pe scurt, iar principiul esenţial şi caracterul tainei, potrivit cu locul pe care îl ocupă în planurile lui Dumnezeu, nu este explicat atât de detaliat, ci este privit dintr-un punct de vedere special, potrivit cu scopul epistolei, anume relaţia naţiunilor cu Hristos. Aici apostolul arată că primise slujba pe care o avea în urma unei descoperiri deosebite. Astfel, în puţine cuvinte, dar cu expresii adecvate, el făcuse (în capitolele 1 şi 2) să reiasă limpede cunoştinţa pe care o avea cu privire la taina lui Hristos, taină care nu fusese niciodată făcută cunoscut în veacurile dinainte, dar care le era acum descoperită apostolilor şi profeţilor prin Duhul Sfânt. Trebuie remarcat că aici este vorba despre profeţii Noului Testament, de vreme ce lucrurile care le-au fost transmise lor sunt prezentate în contrast cu măsura de lumină care le fusese dată celor din veacurile trecute. Taina fusese ascunsă în toate timpurile trecute, şi chiar trebuise să fie ascunsă, pentru că punerea naţiunilor şi iudeilor pe acelaşi fundament ar fi însemnat răsturnarea iudaismului pe care îl întemeiase Dumnezeu Însuşi. Dumnezeu Se îngrijise să ridice un zid de despărţire la mijloc, iar datoria iudeului fusese să respecte despărţirea, el păcătuind dacă nu o respecta cu stricteţe. Taina descoperită înlătura acest zid. Profeţii Vechiului Testament şi chiar Moise însuşi arătaseră că naţiunile aveau să se bucure odată, în viitor, împreună cu poporul, însă poporul rămânea un popor deosebit, separat. Dar faptul că naţiunile erau împreună-moştenitoare şi făceau parte din acelaşi Trup era ceva în întregime ascuns în Dumnezeu ca parte integrantă a planului Său dinainte de întemeierea lumii, însă nu făcea parte din istoria lumii, nici din căile lui Dumnezeu cu privire la ea, nici din promisiunile descoperite de Dumnezeu.
Acesta este un plan minunat al lui Dumnezeu care, unindu-i pe cei răscumpăraţi cu Hristos aflat în cer, aşa cum un trup este unit cu capul lui, le-a oferit şi lor un loc acolo. Deşi umblăm pe pământ şi suntem locuinţa lui Dumnezeu prin Duhul pe pământ, în gândurile lui Dumnezeu locul nostru este în cer. În veacul viitor, naţiunile vor fi de asemenea binecuvântate, dar Israel va fi un popor deosebit şi separat. În Adunare, orice deosebire pământească dispare: noi suntem una cu Hristos, fiind înviaţi împreună cu El.
Bogăţiile nepătrunse ale lui Hristos sunt vestite naţiunilor
Astfel, evanghelia apostolului se adresa naţiunilor, pentru a le da această veste bună, potrivit cu darul dat de Dumnezeu lui Pavel prin lucrarea puterii divine, pentru a le vesti nu numai un Mesia după promisiunile făcute părinţilor, nu numai un Hristos iudaic, ci un Hristos ale Cărui bogăţii sunt nemăsurate. Nimeni nu ar putea urmări până la capăt în toate aspectele împlinirea planurilor lui Dumnezeu şi descoperirea firii divine în El, ca Om. Sunt bogăţiile de nepătruns ale unui Hristos în care Se descoperă Dumnezeu şi în care sunt împlinite şi manifestate toate gândurile Sale. Planurile lui Dumnezeu cu privire la Hristos, Cap al Adunării Lui, Căpetenie peste toate lucrurile din ceruri şi de pe pământ, Dumnezeu arătat în trup, sunt acum făcute cunoscut şi împlinite în ceea ce priveşte strângerea laolaltă a celor împreună-moştenitori într-un singur Trup. Saul, duşmanul înverşunat al lui Isus proclamat ca Mesia, chiar când această proclamare fusese făcută prin Duhul Sfânt trimis din cer, el deci, cel mai rău dintre oameni, a devenit prin har apostolul Pavel, instrument al harului şi cel care dă mărturie despre acest har, pentru a le vesti naţiunilor aceste bogăţii de necuprins. Aceasta era funcţia lui apostolică cu privire la naţiuni. Dar el mai avea şi altă funcţie, aceea de a le descoperi oamenilor această taină care fusese ascunsă în Dumnezeu înainte de întemeierea lumii. Aceste două aspecte corespund celor două părţi prezentate cu privire la slujba apostolului în Coloseni 1:23-25 , după cum şi versetul 27 din acel capitol corespunde versetului 17 din capitolul pe care îl studiem acum. Dumnezeu, care a creat toate lucrurile, avea acest gând, acest plan înainte de creaţie, ca să supună întreaga creaţie Fiului Său devenit Om şi glorificat; ca Fiul să aibă în glorie însoţitori care să fie făcuţi asemenea Lui, mădulare ale trupului Său spiritual, care trăiesc viaţa Lui.
Administrarea tainei
Apostolul le făcea cunoscut naţiunilor bogăţiile nemăsurate ale lui Hristos, prin care ei aveau parte în planurile lui Dumnezeu în har. El îi lumina pe toţi nu numai cu privire la taină, ci şi cu privire la administrarea acestei taine, adică nu numai asupra planului lui Dumnezeu, ci şi asupra împlinirii în timp a acestui plan, a strângerii Adunării sub Hristos în calitate de Cap. Acela care a creat toate lucrurile pentru a fi sfera în care să se desfăşoare gloria Lui păstrase în El Însuşi acest secret, pentru ca administrarea acestei taine, descoperite acum prin întemeierea pe pământ a Adunării, să fie la timpul ei mijlocul prin care să le fie descoperit celor mai înalte făpturi create care este înţelepciunea lui Dumnezeu, manifestată în moduri atât de variate. Acele fiinţe văzuseră cum a apărut creaţia, văzuseră guvernarea lui Dumnezeu, providenţa Lui şi judecata Lui, ca şi intervenţia Lui în bunătate pe pământ în Hristos. Dar iată un fel de înţelepciune cu totul nou, ceva în afara lumii, ţinut până atunci ascuns în planurile lui Dumnezeu, astfel încât nu a existat nicio promisiune şi nicio profeţie cu privire la aceasta. Taina era obiectul special al planului Său din eternitate, legată într-un mod special de Acela care este centrul şi plinătatea tainei evlaviei, fiind unită cu El şi care, chiar fiind arătată pe pământ şi aşezată împreună cu Hristos în poziţia de Căpetenie peste creaţie, nu face parte din creaţia în sine, ci este ceva nou. Ea face parte dintr-o nouă creaţie, fiind o manifestare distinctă a înţelepciunii lui Dumnezeu, o parte a gândurilor Sale care până atunci fusese ţinută ascunsă în planurile Lui, a cărei administrare actuală în timp, pe pământ, i-a fost încredinţată apostolului, pentru ca el să prezinte înţelepciunea lui Dumnezeu potrivit cu planul alcătuit din eternitate în Isus Hristos. „În care avem îndrăzneală şi intrare cu încredere, prin credinţa în El“, adaugă apostolul (versetul 12). În temeiul acestei relaţii ne apropiem noi de Dumnezeu.
Credincioşii dintre naţiuni sunt încurajaţi de către apostol
De aceea ei, credincioşii dintre naţiuni, nu trebuia să fie descurajaţi de faptul că acela care le vestise taina era întemniţat, pentru că suferinţele apostolului constituiau dovada poziţiei glorioase pe care Dumnezeu le-o acordase lor, motiv pentru care iudeii erau geloşi pe ei, întemniţarea apostolului fiind rezultatul acestei gelozii.
Hristos, centrul tuturor căilor lui Dumnezeu
Această descoperire a căilor lui Dumnezeu nu ni-L prezintă, ca în primul capitol, pe Hristos ca Om înviat dintre morţi prin puterea lui Dumnezeu pentru ca şi noi să fim înviaţi şi să avem aceeaşi parte cu El şi ca prin aceasta să fie împlinită administrarea planurilor lui Dumnezeu; ci ni-L înfăţişează pe Hristos ca fiind centrul tuturor căilor lui Dumnezeu, Fiul Tatălui, moştenitor al tuturor lucrurilor ca Fiu creator şi ca centru al planurilor lui Dumnezeu. Apostolul se adresează acum Tatălui Domnului nostru Isus Hristos, după cum în primul capitol el s-a adresat Dumnezeului Domnului nostru Isus Hristos. Astfel, „orice familie“ se situează sub acest nume de Tată al Domnului nostru Isus Hristos. Sub numele de Yahve erau numai iudeii: „Numai pe voi v-am cunoscut dintre toate familiile pământului“, le spusese Yahve iudeilor (Amos 3:2 ), „de aceea vă voi pedepsi pentru toate nelegiuirile voastre“. Dar sub numele de Tată al lui Isus Hristos sunt cuprinse toate familiile: Adunarea, îngerii, iudeii şi naţiunile. Toate căile lui Dumnezeu, în ceea ce a stabilit El pentru gloria Sa, sunt rânduite împreună sub acest nume şi în legătură cu El. Iată ce cerea apostolul pentru sfinţii cărora li se adresa: ca ei să fie făcuţi capabili să înţeleagă întinderea acelor planuri şi iubirea lui Hristos care constituia Centrul pentru inimile lor.
Întăriţi prin Duhul în omul dinăuntru
În acest scop, apostolul doreşte ca ei să fie întăriţi cu toată puterea prin Duhul Tatălui Domnului nostru Isus Hristos şi ca Hristos - care este Centrul tuturor lucrurilor în planurile lui Dumnezeu Tatăl - să locuiască în inimile lor şi să fie astfel, în mod conştient, centrul de afecţiune al cunoaşterii lor, centru care nu este al unui cerc limitat, ci al unuia care se pierde în întinderea infinită pe care numai Dumnezeu o umple în lungime, lărgime, înălţime şi adâncime*. Dar acest Centru le dă în acelaşi timp sfinţilor o poziţie sigură, un sprijin de neclintit şi binecunoscut, toate în iubirea Lui care este la fel de infinită ca şi întinderea necunoscută a gloriei lui Dumnezeu în desfăşurarea ei în jurul Lui. „Ca Hristos să locuiască prin credinţă în inimile voastre“, spune apostolul (versetul 17). Astfel, Acela care umple totul cu gloria Sa umple şi inima cu o iubire mai puternică decât toată gloria al cărei centru îl constituie, iar aceasta pentru a ne da capacitatea ca, în pace şi în iubire, să contemplăm tot ceea ce a făcut El, înţelepciunea căilor Sale şi gloria universală al cărei centru este.
* Hristos este centrul întregii desfăşurări a gloriei divine, dar locuieşte în inimile noastre în aşa fel încât le aşază, ca să spunem aşa, în centru şi le face să contemple toată gloria desfăşurată. Ne-am putea pierde în această infinitate, dar apostolul ne readuce la iubirea binecunoscută a lui Hristos, însă nu ca la un lucru mai puţin vast, pentru că El este Dumnezeu şi iubirea Lui întrece orice cunoştinţă, astfel încât noi suntem umpluţi spre plinătatea lui Dumnezeu.
Hristos umple inimile noastre; noi înşine suntem centrul afecţiunilor Lui
Repet: Acela care umple totul umple, mai presus de toate, inimile noastre. Dumnezeu ne întăreşte potrivit cu bogăţiile acestei glorii pe care o desfăşoară înaintea ochilor noştri uimiţi, gloria fiind chiar cea a lui Hristos. El face aceasta cu cea mai tandră afecţiune, pentru ca Hristos să locuiască în noi şi ca El să fie tăria inimilor noastre. Astfel, înrădăcinaţi şi întemeiaţi în dragoste, cuprinzând în cercul cel mai intim al afecţiunilor şi gândurilor noastre pe cei care sunt ai lui Hristos - pe toţi sfinţii, obiecte ale iubirii Sale - fiind umpluţi de El şi fiind noi înşine centrul afecţiunilor şi gândurilor Lui, ne cufundăm în toată întinderea gloriei lui Dumnezeu, pentru că este gloria Celui pe care Îl iubim. Şi care sunt limitele acestei glorii? Nu există nicio limită, pentru că este vorba de plinătatea lui Dumnezeu, de descoperirea Lui Însuşi. În Hristos este descoperită toată gloria Lui: El este mai presus de toate, Dumnezeu binecuvântat în eternitate.
Realizarea practică a ceea ce Pavel dorea pentru cei credincioşi
Rămânând însă în dragoste, noi rămânem în Dumnezeu şi Dumnezeu în noi, iar aceasta în relaţie cu desfăşurarea gloriei Sale, aşa cum o prezintă El în tot ceea ce a creat în jurul Lui pentru a Se arăta pe Sine, pentru ca Hristos, şi Hristos în Adunare ca Trup al Său, să fie centrul a tot ceea ce arată El în această manifestare a gloriei şi ca totul să fie în acelaşi timp manifestarea lui Dumnezeu Însuşi în plinătatea gloriei Sale. Noi suntem umpluţi spre toată plinătatea lui Dumnezeu şi pentru aceasta locuieşte Dumnezeu în Adunare; El lucrează în noi prin Duhul Său în acest scop. De aceea apostolul doreşte şi cere ca a Lui să fie gloria în Adunare în toate veacurile, prin Isus Hristos! Amin.
Trebuie să reţinem faptul că aici ţelul este ca cei credincioşi să realizeze lucrurile despre care vorbeşte apostolul. Nu este ca în capitolul 1, ceva obiectiv, un adevăr cert pe care efesenii să-l cunoască, ci este vorba de adevăruri pe care ei să şi le însuşească, fiind întăriţi prin Duhul lui Dumnezeu. Este foarte frumos să vedem cum, după ce ne-am cufundat în infinitul gloriei lui Dumnezeu, apostolul ne readuce la un centru cunoscut, în Hristos, pentru ca să cunoaştem dragostea lui Hristos, şi aceasta nu cu scopul de a ne limita. Pentru că dragostea este divină, chiar mai divină, dacă putem spune aşa, decât gloria, deşi ne este atât de familiară. Ea întrece orice cunoştinţă.
Dragostea divină care lucrează în noi
Trebuie să remarcăm faptul că aici apostolul nu cere ca Dumnezeu să lucreze pentru noi cu putere (aşa cum ne exprimăm deseori), ci să lucreze în noi*. Puterea Lui care lucrează în noi poate face mai mult decât ceea ce putem noi cere sau gândi. Ce parte minunată avem! Ce poziţie ne este dată în Hristos!
* Aceasta este trăsătura distinctivă a acestei rugăciuni faţă de cea din Efeseni 1 , în care chemarea şi moştenirea fac parte din planul hotărât de Dumnezeu, iar rugăciunea apostolului este ca cei credincioşi să cunoască acestea, ca şi puterea prin care le-au primit. Aici însă, în Efeseni 3 , este vorba despre ceea ce este în noi, iar apostolul cere ca această putere să fie activă în prezent în Adunare.
Pavel revine la teza din capitolul 2, aceea că Dumnezeu locuieşte prin Duhul în Adunare şi că creştinii, fie ei iudei, fie dintre naţiuni, sunt uniţi cu Hristos într-un singur Trup. El doreşte pentru creştinii din Efes (şi pentru noi toţi) să umble într-un mod demn de această chemare, pentru că ei sunt chemaţi să fie un singur trup, Trupul lui Hristos; dar, în fapt, acest Trup se manifestă pe pământ în unitatea lui prin prezenţa Duhului Sfânt. Am văzut (în capitolul 1) cum creştinul este introdus chiar în prezenţa lui Dumnezeu; dar faptul că alcătuiesc Trupul lui Hristos şi că aici, pe pământ, creştinii sunt locuinţa lui Dumnezeu, Casa lui Dumnezeu, este cuprins în expresia „chemarea voastră“. Efeseni 1 ne prezintă sfinţii înaintea lui Dumnezeu, iar rugăciunea din Efeseni 3 ni-L prezintă pe Hristos în ei.