Trăsăturile caracteristice ale omului nou
Când apostolul intră în detalii, vedem trăsăturile caracteristice ale omului nou: adevărul, absenţa oricărei mânii cu caracter de ură (minciuna şi ura sunt cele două caracteristici ale vrăjmaşului), dreptatea practică, care este legată de lucrarea făcută potrivit cu voia lui Dumnezeu (adevărata poziţie a omului) şi absenţa corupţiei. Vedem aici omul supus ordinii pe care Dumnezeu a stabilit-o de la cădere, om eliberat de efectele poftelor înşelătoare. Dar mai este ceva: un principiu divin care produce dorinţa de a face bine altora, de a face bine trupului şi sufletului. Nu mai este nevoie să spun cât de mult vedem aici o imagine a vieţii lui Hristos, aşa cum în versetele precedente am văzut dezbrăcarea de duhul vrăjmaşului şi de omul cel vechi. Apoi, completând această imagine, se vorbeşte despre duhul păcii şi al dragostei care domneşte în inimă în pofida răului care se manifestă la alţii şi a nedreptăţilor pe care ni le pot face ei. Apostolul adaugă ceea ce va fi uşor de înţeles după ceea ce am spus, anume că, iertându-ne unii pe alţii, trebuie să fim imitatori ai lui Dumnezeu şi să umblăm în dragoste, după cum Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi. Ce imagine frumoasă şi ce privilegiu minunat! Fie ca Dumnezeu să ne facă să privim în aşa fel la Isus, încât imaginea Lui să se imprime în noi şi să umblăm asemenea Lui într-o măsură cât mai mare!
Harul şi dragostea lui Dumnezeu acţionând în om şi întorcându-se spre Dumnezeu sub forma devotamentului
În plus, este de remarcat acum un aspect important în acest tablou al roadelor harului şi ale omului nou, anume că harul şi iubirea coboară de la Dumnezeu, lucrează în om şi revin mereu la Dumnezeu sub forma devotamentului. Apostolul spune: „umblaţi în dragoste, după cum şi Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca dar şi jertfă lui Dumnezeu, ca parfum de bună mireasmă“ (Efeseni 5:2 ). Aceasta vedem în Hristos. El este această iubire care coboară în har, iar acest har care lucrează în oameni Îl face să Se dedice lui Dumnezeu chiar dacă face o lucrare în favoarea altora. Aceleaşi lucruri sunt valabile şi pentru noi, iar această îndreptare a inimii către Dumnezeu este piatra de încercare pentru activitatea creştinului.
Vorbind într-un mod direct despre păcat şi despre neglijarea celei mai comune moralităţi
Apoi apostolul vorbeşte clar despre chestiunea păcatului, pentru ca nimeni să nu se înşele singur şi să nu ajungă să se ocupe în mod intelectual cu adevărurile profunde, neglijând în schimb moralitatea obişnuită, aspect care este un semn al ereziei în sensul ei propriu-zis. De fiecare învăţătură, de doctrinele cele mai adânci, el leagă practica de fiecare zi. Dacă Hristos, Capul Adunării, este glorificat, atunci El este model pentru omul nou, Adunarea fiind unită cu El sus în cer, pe pământ fiind locuinţa lui Dumnezeu prin Duhul, Duh cu care este pecetluit fiecare creştin. Fiecare creştin, dacă şi-a însuşit în mod real adevărul aşa cum este în Isus, ştie că acesta constă în dezbrăcarea de omul cel vechi şi în îmbrăcarea cu omul cel nou, creat potrivit cu Dumnezeu, în dreptate şi sfinţenie (om nou al cărui model este Hristos, potrivit cu planurile lui Dumnezeu în glorie), iar creştinul trebuie să crească până la măsura staturii lui Hristos, care este Capul, şi nu trebuie să întristeze Duhul Sfânt cu care a fost pecetluit. Nici chiar cea mai deplină descoperire a harului nu slăbeşte adevărul neschimbat că Dumnezeu are un caracter al Lui, ci, dimpotrivă, prezintă înaintea noastră acest caracter prin cele mai scumpe descoperiri din evanghelie şi prin cele mai intime relaţii cu Dumnezeu, care sunt formate prin intermediul acestor revelaţii. Şi cum caracterul Lui nu se schimbă, Împărăţia lui Dumnezeu nu poate accepta caractere opuse Lui. În consecinţă, este prezentată în mod clar mânia lui Dumnezeu împotriva răului şi împotriva celor care îl comit.
Rodul luminii şi lucrările neroditoare ale întunericului
Noi eram ceea ce este contrar caracterului lui Dumnezeu: eram întuneric, adică nu numai că eram în întuneric, ci însăşi firea noastră era întuneric, cu totul opusă lui Dumnezeu, care este lumină. În voinţa noastră, în gândurile şi în dorinţele noastre nu se găsea nici măcar o sclipire din ceea ce este El. Din punct de vedere moral eram complet lipsiţi de lumină. În noi era corupţia primului Adam şi nu aveam nimic din caracterul divin. Acum noi suntem părtaşi firii divine, avem aceleaşi dorinţe, cunoaştem ceea ce iubeşte Dumnezeu şi iubim ceea ce iubeşte El, ne bucurăm de ceea ce Se bucură El şi suntem lumină în Domnul, fiind priviţi în Hristos, deşi continuăm să fim săraci şi slabi; dar lumina este natura noastră. În creştin se dezvoltă roadele luminii. Ca urmare, el trebuie să evite orice asociere cu lucrările neroditoare ale întunericului.
Îndemn la trezire
Vorbind despre motivele care trebuie să guverneze viaţa creştinului, apostolul revine la marile subiecte ale preocupărilor sale şi face aceasta nu numai pentru ca noi să ne îmbrăcăm cu caracterul despre care vorbeşte el, ci şi pentru ca noi să înţelegem întreaga întindere a acestui caracter şi să experimentăm întreaga lui forţă. El ne-a spus că adevărul în Isus este că noi ne-am îmbrăcat cu omul cel nou, în contrast cu omul cel vechi, şi că nu trebuie să întristăm Duhul. Acum el îi îndeamnă pe cei care dorm să se trezească, pentru ca Hristos să fie lumina lor. Lumina este aceea în care totul este descoperit. Cel care doarme, deşi nu este mort, nu poate profita de lumină. În ceea ce priveşte înţelegerea, auzirea şi vederea şi orice modalitate de a primi vreo comunicare mentală, el este într-o stare asemănătoare cu un om mort. Cât de des suntem cuprinşi şi noi de acest fel de somn! Cel care se trezeşte vede lumina nu într-un mod vag şi nesigur, ci Însuşi Hristos va fi lumina sufletului lui şi va avea deplina descoperire a ceea ce Îi este plăcut lui Dumnezeu, a ceea ce iubeşte El; va avea în Hristos înţelepciunea divină. El va şti să se folosească de ocaziile care se vor ivi, fiind luminat chiar în mijlocul unei lumi guvernate de vrăjmaş şi, având o inteligenţă spirituală, va şti cum să acţioneze în orice împrejurare. Ca urmare, creştinul nu trebuie să-şi piardă capacitatea de a raţiona, sub acţiunea mijloacelor de stimulare pe care le foloseşte lumea, ci trebuie să fie plin de Duh. Apostolul înţelege prin aceasta fenomenul prin care Duhul ne va stăpâni în aşa măsură afecţiunile, gândurile şi inteligenţa, încât să fie unica lor sursă de energie, excluzându-le pe toate celelalte. Astfel, Îl vom lăuda pe Dumnezeu, vom cânta de bucurie şi vom mulţumi pentru toate împrejurările, deoarece Dumnezeul dragostei este adevărata sursă a lor. Credinciosul este plin de bucurie când se preocupă în duh cu obiectele credinţei şi când inima lui rămâne umplută de Duhul Sfânt şi este susţinută prin har. Experimentarea aici, pe pământ, a lucrărilor mâinii lui Dumnezeu nu aduce altceva decât mulţumiri. Totul vine din mâna Celui în care ne încredem şi a Cărui iubire o cunoaştem. A aduce mulţumiri pentru toate lucrurile este piatra de încercare pentru starea sufletului, deoarece conştienţa faptului că toate lucrurile vin din mâna lui Dumnezeu şi deplina încredere în iubirea Lui, precum şi moartea oricărei mişcări a voinţei proprii sunt necesare pentru a putea aduce mulţumiri în toate. Este nevoie de un ochi simplu, care îşi găseşte plăcerea în voia lui Dumnezeu.
Rodul harului în relaţiile şi îndatoririle noastre
Intrând în detaliile relaţiilor şi ale îndatoririlor specifice creştinilor, apostolul nu poate abandona subiectul care îi este atât de scump. Porunca pe care le-o dă femeilor de a se supune soţilor îl duce imediat cu gândul la relaţia dintre Hristos şi Adunare, nu ca subiect de învăţătură, ci ca să ne arate afecţiunea Lui şi îngrijirile pline de tandreţe pe care El le acordă Adunării.
Am văzut că apostolul, după ce a prezentat marile principii descoperite cu privire la relaţia noastră cu Dumnezeu - chemarea noastră - ajunge la consecinţe practice cu privire la comportamentul creştinilor, anume că ei trebuie să umble îmbrăcaţi cu omul cel nou, să-L aibă pe Hristos ca lumină a lor şi să nu întristeze Duhul, ci să fie umpluţi de El. Toate acestea, deşi sunt roade ale harului, au aplicaţie fie la cunoştinţă, fie la responsabilitatea practică.
Harul lui Hristos; cei trei paşi ai lucrării Sale de dragoste cu privire la Adunare
Aici însă subiectul este privit sub alt aspect: harul faţă de noi este activ în Hristos Însuşi, în afecţiunile Lui, în îngrijirile pe care le acordă El şi în devotamentul Lui pentru Adunare. Nimic nu este mai scump, mai tandru şi în acelaşi timp mai intim. El Îşi iubeşte Adunarea: iată sursa pentru tot harul manifestat de El. Sunt trei etape în lucrarea acestei dragoste: El S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea, o spală şi Şi-o prezintă glorioasă. Aceste versete nu vorbesc despre alegerea suverană a indivizilor de către Dumnezeu, ci despre afecţiunea care se manifestă în această relaţie dintre Hristos şi Adunare 1. Priviţi şi întinderea darului şi ce temei minunat este el pentru încrederea noastră: Hristos S-a dăruit pe Sine Însuşi, adică nu numai că Şi-a dat viaţa, ci S-a dat chiar pe Sine Însuşi 2. Ne-a fost dat tot ceea ce este Hristos; chiar El ne-a dat toate acestea: vedem aici dăruirea de Sine deplină şi devotamentul perfect. Acum, tot ceea ce este în El, harul Lui, dreptatea Lui, felul cum este El primit la Tatăl, gloria excelentă a Persoanei Lui, înţelepciunea Lui, energia pe care o dă iubirea Lui divină, toate sunt consacrate pentru binele Adunării. Nu există nicio calitate, nimic din trăsăturile excelente ale lui Hristos, care să nu fie în exerciţiu pentru noi ca urmare a faptului că El S-a dat pe Sine Însuşi. El le-a dat deja pe toate şi le-a consacrat pentru binecuvântarea Adunării, pentru care S-a dat ca să fie a Lui. Nu numai că ne sunt date acestea, ci El ni le-a dat în iubirea Lui.
1 Este bine să remarcăm aici acest caracter al iubirii, anume al iubirii într-o relaţie întemeiată. Cuvântul lui Dumnezeu este mult mai exact în expresiile lui decât se crede în general, pentru că expresia îşi are originea în lucrul în sine. Nu este scris că Hristos a iubit lumea, pentru că El nu are nicio relaţie cu lumea aşa cum este ea, ci este scris că Dumnezeu a iubit atât de mult lumea, fapt care ne spune cum este El faţă de lume în bunătatea Lui. Nu este scris că Dumnezeu iubeşte Adunarea, pentru că Adunarea este în relaţie directă cu Hristos, Mirele ei ceresc. Tatăl ne iubeşte pe noi: noi suntem scumpii Lui copii. Dumnezeu ne iubeşte în această calitate. Tot aşa, Yahve îl iubeşte pe Israel. Pe de altă parte, toată tandreţea şi toată fidelitatea ce ţin de relaţia în care este Hristos sunt partea noastră în El, aşa cum avem parte de asemenea de tot ce înseamnă numele Tatălui.
2 Faptul că El S-a dat pe Sine Însuşi este în mod special devotamentul iubirii Lui; El dă şi Se dă pe Sine Însuşi.
Dragostea lui Hristos faţă de Adunare: negrăită, nesfârşită şi neschimbătoare
Ştim bine că El ni S-a dăruit la cruce. Acolo S-a consacrat El pentru binele Adunării, dar în pasajul acesta nu este avută în vedere în mod special această lucrare glorioasă din punct de vedere al eficacităţii ispăşitoare şi răscumpărătoare, ci iubirea pe care Hristos o arată faţă de Adunare. Noi putem conta întotdeauna pe iubirea arătată astfel. El nu S-a schimbat. Isus - lăudat şi binecuvântat fie Numele Lui! - este pentru noi, potrivit cu puterea iubirii Lui, în tot ceea ce este El, mereu acelaşi, în orice împrejurări şi în orice moment, în lucrarea iubirii Lui, prin care S-a dat pe Sine Însuşi. „A iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea“. Iată sursa pentru toate binecuvântările noastre ca mădulare ale Adunării!
Această iubire a lui Hristos nu se epuizează, nici nu se schimbă. Iubirea Lui binecuvântează obiectul ei, pregătindu-l pentru fericirea pentru care inima Lui este în acelaşi timp măsură şi sursa*, fericire a curăţiei desăvârşite, pe care Hristos o cunoaşte în mod perfect în cer. Este o curăţie potrivită pentru prezenţa lui Dumnezeu şi pentru cea care va fi pentru eternitate mireasa Mielului, curăţie care o face capabilă să se bucure de iubirea şi de gloria perfectă, pentru că această iubire tinde să purifice sufletul, descoperindu-se lui şi atrăgându-l, făcându-l să se dezbrace de sine şi să fie umplut de Dumnezeu, centrul fericirii şi bucuriei lui.
* Când am spus, aici şi mai înainte, că iubirea lui Hristos este sursa fericirii Adunării, aceasta nu este ca şi cum iubirea Tatălui şi planurile eterne ale lui Dumnezeu nu mai au niciun rol în această fericire, ci am vorbit despre binecuvântarea aplicată şi manifestată în relaţia care ne este prezentată în acest pasaj, şi această relaţie este cu Hristos. De fapt, iubirea Tatălui şi iubirea lui Hristos reprezintă aceeaşi iubire divină.
Mijloacele folosite de Hristos pentru a curăţi Adunarea Sa
Este de remarcat că aici Hristos sfinţeşte Adunarea nu pentru ca ea să fie a Lui, ci a făcut-o a Sa pentru a o sfinţi. Mai întâi ea este a Lui, apoi El o face să fie potrivită pentru El. Hristos, care iubeşte Adunarea care este a Lui, pe care El deja a făcut-o să fie a Lui prin faptul că S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea, doreşte ca ea să fie potrivită cu inima Lui şi, de când a dobândit-o, Se ocupă de ea pentru a o face frumoasă după dorinţa Lui. El S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea, pentru a o curăţi prin spălarea cu apă prin Cuvânt*. Aici vedem efectul moral al îngrijirilor lui Hristos, scopul pe care Şi l-a propus El pentru lucrarea pe care a făcut-o în timp, ca şi mijloacele folosite pentru a atinge acest scop. El face ca Adunarea să fie, din punct de vedere moral, pusă deoparte pentru El, din vreme ce a făcut-o a Lui, pentru că El nu poate dori altceva decât lucruri sfinte - sfinte conform cunoştinţei pe care o are El despre curăţie - în vederea eternităţii pe care o vor petrece în cer. El pune Adunarea în relaţie cu cerul unde este El şi unde o va aduce şi pe ea. El S-a dat pe Sine Însuşi pentru ca s-o sfinţească. Pentru aceasta El foloseşte Cuvântul, care este expresia divină a gândurilor lui Dumnezeu, a ordinii şi a sfinţeniei cereşti, a adevărului însuşi (adică a relaţiilor reale ale tuturor lucrurilor cu Dumnezeu, iar aceasta potrivit cu iubirea Lui în Hristos) care, în consecinţă, judecă tot ce se îndepărtează de el şi de puritatea dragostei.
* Nu este scris „şi prin Cuvânt“. Cuvântul este apa cu care El curăţeşte Adunarea.
Adunarea ca Mireasă a lui Hristos
El pregăteşte Adunarea pentru a fi Mireasa Lui, un ajutor potrivit pentru El în tot ce este conform cu gloria şi iubirea lui Dumnezeu, aşa cum sunt ele în cer, şi El realizează aceasta prin Cuvânt. Hristos este El Însuşi expresia deplină a acestor lucruri, chipul Dumnezeului nevăzut. Astfel, transmiţând aceste lucruri Adunării, El o pregăteşte pentru Sine. De asemenea, vorbind despre propria Lui mărturie, Isus spune: „noi vorbim ce ştim şi mărturisim ce am văzut“ (Ioan 3:11 ).
Efectul curăţitor al Cuvântului
Şi tocmai acesta este Cuvântul pe care l-am primit de la Isus, în mod special ca venit din cer, cu caracterul de poruncă nouă, îndepărtând întunericul şi făcând să strălucească acum lumina, lucrul fiind în consecinţă adevărat nu numai în El, ci şi în noi. Este exact sensul slujirii din capitolul 4 pentru formarea inimilor sfinţilor de pe pământ, pentru a fi în comuniune cu Capul de la care coboară lumina şi harul. Aşa sfinţeşte Hristos Adunarea pentru care S-a dat pe Sine Însuşi. El o formează pentru lucrurile cereşti prin transmiterea acestor lucruri, a căror plinătate şi glorie este El Însuşi. Dar Cuvântul găseşte Adunarea amestecată cu lucruri care sunt contrare curăţiei şi iubirii cereşti. Din nefericire, afecţiunile ei, cel puţin în privinţa omului vechi, sunt amestecate cu lucruri pământeşti, contrare firii lui Dumnezeu şi voii Lui. De aceea trebuie ca Hristos să sfinţească şi să cureţe Adunarea, iar aceasta o face prin lucrarea desfăşurată în prezent de iubirea Lui, această lucrare fiind făcută în vederea fericirii eterne a Adunării.
Folosirea Cuvântului în har şi în dragoste de către Hristos
El o sfinţeşte şi face aceasta prin Cuvânt, transmiţându-i cu dragoste lucrurile cereşti, tot ce ţine de firea, de măreţia şi de gloria lui Dumnezeu. Şi aceste lucruri au în acelaşi timp şi rostul de a judeca tot ce este în prezent în afecţiunile Adunării în dezacord cu ceea ce El îi transmite. Ce lucrare scumpă a iubirii Celui care nu numai că ne iubeşte, ci şi lucrează pentru a ne face capabili să ne bucurăm de această iubire şi să fim împreună cu El în casa Tatălui!
Cât de profund este interesat El de noi! Nu numai că a împlinit lucrarea glorioasă pentru răscumpărarea noastră, dându-Se pe Sine Însuşi pentru noi, ci continuă să lucreze cu o răbdare şi cu o iubire perfectă pentru a ne aduce în acea stare în care doreşte să fim în prezenţa Lui, potriviţi pentru locurile cereşti şi pentru lucrurile de acolo.
Ce trăsături minunate are Cuvântul privit astfel şi cu cât har foloseşte El acest Cuvânt! Este comunicarea lucrurilor divine în toată perfecţiunea lor, iar acum, Dumnezeu Însuşi fiind lumina, Cuvântul este descoperirea lui Dumnezeu Însuşi, aşa cum Îl cunoaştem într-un Hristos glorificat, într-o iubire perfectă, cu scopul de a ne modela potrivit acestei perfecţiuni ca să ne bucurăm de El. Şi, în acelaşi timp, Cuvântul care ni se adresează este potrivit cu starea în care suntem noi aici, pe pământ (comparaţi cu Ioan 1:4 ), pentru a ne putea oferi aceste lucruri prin introducerea luminii în mijlocul întunericului, judecând în mod necesar tot ceea ce se găseşte acolo, însă plin de iubire şi cu scopul de a ne curăţi.
Ordinea în care este prezentată lucrarea lui Hristos pentru Adunarea Sa
Trebuie să remarcăm şi ordinea în care ne este prezentată această lucrare a lui Hristos. Înainte de toate este iubirea: El a iubit Adunarea. Aceasta este sursa pentru toate, tot ceea ce urmează fiind rezultatul acestei iubiri care nu se poate dezminţi. Apoi ne este prezentată dovada perfectă a acestei iubiri: „S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea“. El nu putea să dea mai mult. Şi a făcut aceasta spre gloria Tatălui, fără îndoială, dar pentru Adunare. Dacă ar fi avut vreo rezervă, atunci iubirea nu ar fi fost absolută şi n-ar fi fost o dăruire completă, care să ofere tot ce doreşte o inimă trezită. Atunci darul nu ar fi fost Hristos, pentru că El nu poate fi decât perfect. Noi cunoaştem iubirea şi perfecţiunea cunoscându-L pe El, iar El a cucerit inima Adunării dându-Se pe Sine Însuşi pentru ea. El a câştigat-o, aşa că ea Îi aparţine potrivit cu această iubire. Da, aşa am învăţat ce este dragostea: „prin aceasta am cunoscut dragostea, pentru că El Şi-a dat viaţa pentru noi“ (1. Ioan 3:16 ). Totul a fost spre gloria Tatălui, pentru că, dacă ar fi fost altfel, atunci nu ar fi fost perfecţiune; şi nu ar fi fost posibilă descoperirea lucrurilor cereşti, pentru că aceasta ţine de glorificarea perfectă a Tatălui. În acest cadru, lucrurile descoperite sunt arătate şi probate, în pofida răului, dacă putem spune aşa, iar toate sunt pentru noi.
Dacă am învăţat să cunoaştem iubirea, atunci am învăţat să-L cunoaştem pe Isus aşa cum este El pentru noi, iar El este în întregime pentru noi.
Rezultatul iubirii perfecte
Întreaga lucrare de curăţire şi de sfinţire este rezultatul iubirii perfecte. Această lucrare nu constituie mijlocul de a obţine dragostea sau de a deveni obiectul ei, ci este calea prin care suntem făcuţi capabili să ne bucurăm de ea, pentru că iubirea însăşi face această lucrare de sfinţire. Mai întâi Hristos Şi-a câştigat Adunarea, apoi, în iubirea Lui perfectă, o face să fie aşa cum o doreşte El. Acesta este un adevăr important sub toate aspectele: în primul rând pentru a elibera sufletul de orice teamă care l-ar înrobi, apoi pentru a da sfinţirii adevăratul ei caracter de har şi adevărata ei întindere aici, pe pământ. Este bucuria inimii să ştim că Hristos Însuşi ne va face să fim ceea ce doreşte El să fim.
Trei efecte ale dragostei lui Hristos pentru Adunarea Sa
Am văzut două efecte ale iubirii lui Hristos pentru Adunare. Primul este acela că El S-a dat pe Sine Însuşi, fapt care, într-un sens, cuprinde totul, fiind însăşi iubirea perfectă. Al doilea este formarea morală a obiectului iubirii Sale, pentru a fi împreună cu El, potrivit perfecţiunii lui Dumnezeu Însuşi, deoarece Cuvântul este expresia firii şi a gândurilor lui Dumnezeu. Dar această iubire mai are şi un al treilea efect, care le completează pe celelalte: „să-Şi prezinte Lui Însuşi Adunarea glorioasă, neavând pată sau zbârcitură“. El S-a dat pe Sine Însuşi pentru Adunare cu scopul de a o avea cu Sine, dar pentru aceasta a trebuit să o facă potrivită pentru a fi în prezenţa Lui glorioasă, de aceea a sfinţit-o, curăţind-o prin descoperirea lui Dumnezeu Însuşi şi a lucrurilor cereşti, lucruri al căror centru este El Însuşi în glorie. Duhul Sfânt a luat lucrurile lui Hristos şi le-a descoperit Adunării, iar tot ceea ce are Tatăl este al lui Hristos. Astfel, după ce a făcut-o perfectă, potrivită cu perfecţiunea cerului, El Îşi prezintă Lui Însuşi această Adunare glorioasă. Din punct de vedere moral, lucrarea este împlinită, din vreme ce elementele gloriei cereşti i-au fost transmise celei care trebuie să fie în această glorie; ele au ajuns să facă parte din starea ei morală şi au format-o pentru a fi părtaşă la glorie. Este însă nevoie de puterea Domnului pentru ca ea să ajungă în fapt să fie părtaşă la glorie, pentru ca ea să devină glorioasă, pentru a fi înlăturate orice urme ale umblării ei pe pământ, cu excepţia acelui rod minunat care este rezultatul acestei umblări. El Şi-o prezintă glorioasă: acesta este rezultatul final. El a luat-o pentru Sine şi Şi-o prezintă ca rod şi ca dovadă a iubirii Sale perfecte, iar ea se bucură deplin de această iubire.
Dar mai sunt şi alte aspecte, iar cuvintele din versetul 27 ne arată sensul acestei admirabile desfăşurări a harului. Duhul ne readuce la istoria lui Adam şi a Evei când, după ce a format-o pe Eva, Dumnezeu i-a prezentat-o lui Adam pe cea în totul după gândurile Sale divine şi în acelaşi timp potrivită pentru a-i fi în totul plăcută lui Adam, ca ajutor potrivit pentru el, în natura şi în condiţia lui. Dar Hristos este Dumnezeu. El a format Adunarea şi are în plus acest drept asupra inimii ei, pentru că S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea. Hristos este şi ultimul Adam în glorie şi El Şi-o prezintă glorificată, aşa cum a făcut-o El să fie pentru Sine. Ce minunată sferă de desfăşurare a afecţiunilor spirituale prezintă această revelaţie! Ce har infinit a dus la manifestarea unor astfel de afecţiuni!
Legătura dintre curăţire şi glorie
Trebuie remarcată legătura dintre curăţire şi glorie: curăţirea este potrivită cu gloria şi este prin lucrarea gloriei; iar gloria este starea perfectă în urma curăţirii, pentru că această curăţire este prin Cuvântul care descoperă toată gloria şi toate gândurile lui Dumnezeu. Prezentată în glorie, Adunarea nu are nicio pată şi nicio zbârcitură; este sfântă şi ireproşabilă. Acesta este un adevăr foarte important, care se găseşte şi în alte texte, precum 2. Corinteni 3:18 şi Filipeni 3 de la versetul 11 până la sfârşit. Aşa apare şi în 1. Tesaloniceni 3:13 . Ceea ce va fi complet în glorie este în prezent lucrat în suflet prin Duhul Sfânt care acţionează prin Cuvânt.
Iată deci scopul gândurilor Domnului cu privire la Adunare şi la lucrarea de sfinţire prin care ea este pregătită pentru El şi pentru cer. Dar cu acestea nu am epuizat efectele iubirii Lui. El o veghează cu tandreţe în timpul călătoriei ei pe pământ.
Dragostea şi grija omenească, după modelul afecţiunilor lui Hristos
Apostolul nu pierde din vedere teza care a dat naştere acestei digresiuni atât de instructive pentru noi şi spune că soţul trebuie să-şi iubească soţia ca pe propriul său trup şi că a-şi iubi soţia înseamnă a se iubi pe sine. El a ajuns în mod normal la acest punct în urma referirii făcute la Geneza, dar a revenit imediat la subiectul care îl preocupa şi a spus că nimeni nu-şi urăşte propriul trup, ci îl hrăneşte şi îl îngrijeşte „ca şi Hristos Adunarea“ (versetul 29). Iată un aspect important pentru prezent cu privire la iubirea lui Hristos: nu numai că El are un ţel ceresc, ci iubirea Lui împlineşte o lucrare despre care am putea spune că este normală pentru ea - aceea de a o hrăni şi de a se îngriji cu tandreţe de ea aici, pe pământ. Nevoile, slăbiciunile, dificultăţile şi neliniştile Adunării nu sunt pentru Hristos altceva decât ocazii pentru ca El să-Şi arate dragostea. Ea are nevoie să fie hrănită, cum şi trupul nostru trebuie hrănit, iar El o hrăneşte; ea este obiectul afecţiunilor Lui tandre şi El Se îngrijeşte de ea. Dacă cerul este ţinta, aceasta nu înseamnă că Adunarea este neglijată aici, pe pământ, ci ea învaţă despre iubirea lui Hristos în toate lucrurile care creează nevoi în inima ei. Ea se va bucura deplin de această iubire atunci când toate nevoile vor fi dispărut pentru totdeauna. Mai mult, este foarte important să ştim că Hristos poartă de grijă Adunării aşa cum un om poartă de grijă pentru propria lui carne „pentru că suntem mădulare ale trupului Său, din carnea Sa şi din oasele Sale“ (versetul 30). Apostolul face aluzie la Eva. Noi suntem, ca să spunem aşa, o parte din El, existenţa şi fiinţa noastră fiind legate de El, cum era Eva legată de Adam. Domnul poate spune: „Eu sunt Isus, pe care tu Îl persecuţi“ (Fapte 9:5 ). Poziţia noastră este pe de o parte de mădulare ale Trupului Său, iar pe de altă parte, în calitate de creştini, existenţa noastră este legată de El. Iată de ce omul trebuie să abandoneze relaţiile naturale pentru a se lipi de soţia lui (versetul 31). Aceasta este exact ceea ce a făcut Hristos ca Om, iar unirea Sa cu Adunarea este o mare taină. Astfel, fiecare soţ trebuie să-şi iubească soţia, iar soţia să-şi respecte soţul.