Relaţiile care ţin de viaţa aceasta
Sunt şi alte relaţii în viaţă la care se aplică învăţătura Duhului lui Dumnezeu, anume acelea dintre copii şi părinţi şi dintre părinţi şi copii, dintre slujitori şi stăpânii lor şi dintre stăpâni şi slujitorii lor. Este interesant să vedem cum copiii celor credincioşi sunt prezentaţi ca fiind obiecte ale grijii Duhului Sfânt, şi tot aşa sunt prezentaţi şi robii (pentru că atunci slujitorii erau robi) din casele creştinilor, care erau ridicaţi de creştinism într-o poziţie care nu era deloc afectată de statutul lor social inferior.
Toţi copiii creştinilor sunt priviţi ca fiind ţinta îndemnurilor „în Domnul“, ei aparţinând celor dinăuntru, care nu mai sunt ai lumii, al cărei stăpânitor este Satan. Ce dulce şi plăcută consolare pentru părinţi să-i poată privi pe copiii lor ca având parte de aceste tandre îngrijiri pe care le oferă în abundenţă Duhul Sfânt tuturor celor din Casa lui Dumnezeu! Apostolul scoate în evidenţă importanţa pe care, sub lege, o avea înaintea lui Dumnezeu datoria copiilor de a asculta de părinţi: aceasta este prima poruncă însoţită de o promisiune (versetul 2). Versetul 3 este numai citatul care confirmă ceea ce spune apostolul în versetul 2.
Îndemnuri către taţii creştini
Este la fel de remarcabil şi îndemnul dat taţilor: ei nu trebuie să-i provoace pe copii, ci inimile copiilor trebuie să fie atrase către părinţi, ca ei să nu fie respinşi, pierzându-se astfel influenţa părintească, cea mai bună pază pentru copii împotriva răului din lume. Dumnezeu formează inimile copiilor în jurul acestui centru fericit, iar părinţii trebuie să vegheze ca afecţiunile lor să se lege de acest centru. Şi nu numai atât, ci părintele creştin - pentru că apostolul se adresează tot celor dinăuntru - trebuie să recunoască poziţia în care am văzut că sunt aşezaţi copiii şi trebuie să-i crească sub jugul lui Hristos, cu disciplina şi sub avertismentele Domnului. Poziţia creştină trebuie să fie măsura şi forma influenţelor pe care le exercită părintele şi a educaţiei pe care el o dă copiilor. El trebuie să-i crească pentru Domnul, cum i-ar creşte Domnul.
Supunerea şi ascultarea, principiile vindecătoare pentru omenire
Trebuie remarcat că, în aceste două relaţii la care medităm aici, ca şi în cele dintre soţi, îndemnurile le sunt adresate întâi celor care trebuie să se supună. Aceasta este o caracteristică a creştinismului într-o lume rea, în care voinţa omului este sursa tuturor relelor, această voinţă fiind expresia despărţirii omului de Dumnezeu şi a ieşirii omului din starea cuvenită de supunere. Principiul supunerii şi al ascultării este principiul care vindecă omenirea, numai că trebuie avut în vedere Dumnezeu, pentru ca nu cumva voinţa omului să fie cea care să conducă. Dar principiul care îndreaptă mereu şi în toate inima omului spre bine este cel al ascultării. Pot spune că trebuie mai curând să ascult de Dumnezeu decât de om, dar a refuza să asculţi înseamnă să păcătuieşti. Ca părinte, cineva poate avea de dat porunci şi îndrumări, dar poate face aceasta înspre rău, dacă nu o face în ascultare de Dumnezeu şi de Cuvântul Lui. Acest principiu al ascultării a fost esenţa vieţii lui Hristos: „Iată, Eu vin … să fac voia Ta, Dumnezeule“. În consecinţă, apostolul începe cu îndemnurile pentru relaţiile reciproce, prezentând acest principiu general: „supunându-vă unii altora“ (Efeseni 5:22 ). Aceasta face să existe ordine, chiar dacă instituţiile şi autorităţile stabilite de oameni sunt falimentare. Supunerea, ascultarea morală, nu poate niciodată să lipsească de la un adevărat creştin, acesta fiind punctul de pornire al întregii sale vieţi. El este sfinţit pentru ascultarea lui Hristos (1. Petru 1:2 ).
Poziţia robului şi a stăpânului faţă de Hristos
În cazul care ne-a condus la aceste remarci este mişcător să vedem modul în care acest principiu îl înalţă pe rob: el ascultă, pentru că ascultarea este un principiu divin lăuntric, ca şi cum ar asculta de Hristos. Deci, oricât de rău ar fi stăpânul lui, el trebuie să asculte, ca şi cum ar asculta de Hristos Însuşi. Apostolul repetă în trei rânduri acest principiu de ascultare sau de slujire a lui Hristos, adăugând: „făcând voia lui Dumnezeu din suflet“ (versetul 6). În ce lumină diferită apare poziţia sărmanului rob, în urma prezentării acestor adevăruri! În rest, fiecare, fie rob, fie om liber, îşi va primi răsplata de la Domnul. Şi stăpânul avea în cer acelaşi Stăpân pe care Îl avea şi robul, iar acest Stăpân nu „priveşte la faţa omului“. Întotdeauna apostolul le spune aceasta stăpânilor, nu robilor, pentru că creştinismul are mult tact în modul în care prezintă lucrurile, dar niciodată nu îşi falsifică principiile. Iar stăpânul trebuia să-şi trateze robul în mod echitabil, după cum şi el dorea ca robul să fie cinstit faţă de el, şi nu trebuia să-l ameninţe.
Mireasma perfecţiunii învăţăturii divine în fiecare relaţie şi îndatorire
Este foarte frumos să vedem modul în care învăţătura divină pătrunde în toate detaliile vieţii şi impregnează cu parfumul specific ei toate îndatoririle şi relaţiile. Ea recunoaşte toate aceste relaţii, în măsura în care ele pot fi dirijate de principiile ei, şi descoperă şi măreşte valoarea oricărui lucru, potrivit perfecţiunii acestor principii, schimbând nu relaţiile, ci inima omului aflat în acele relaţii. Această învăţătură priveşte atât latura morală, cât şi pe cea a supunerii în dragoste şi în exercitarea autorităţii pe baza principiilor divine, introducând harul care guvernează modul în care trebuie folosită autoritatea lui Dumnezeu.
Lupta creştinului
Dar nu se reduce totul la a avea un anumit tip de conduită, la a imita un model şi la faptul că cel credincios trebuie să fie umplut de Duhul; nici nu este vorba numai despre relaţiile dintre om şi Dumnezeu şi dintre om şi semenii lui, ci creştinul are vrăjmaşi cu care trebuie să se lupte. Israel, sub conducerea lui Iosua, a ajuns în ţara Canaanului, în ţara promisă, dar a avut de înfruntat vrăjmaşii care erau acolo mai înainte de venirea lui, chiar dacă stăpânirea acelora nu era în acord cu drepturile pe care Dumnezeu i le-a dat lui Israel asupra ţării (vezi Deuteronom 32:8 ); Ham pusese stăpânire pe ţară.
Binecuvântări spirituale şi vrăjmaşi spirituali în locurile cereşti
În ceea ce ne priveşte, nu avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, cum era situaţia lui Israel, pentru că binecuvântările noastre sunt spirituale şi sunt în locurile cereşti. Acolo noi suntem aşezaţi în Hristos, ca mărturie înaintea domniilor şi stăpânirilor, şi avem de luptat împotriva puterilor spirituale ale răutăţii, care sunt în locurile cereşti. Israel străbătuse pustiul, trecuse Iordanul, mana încetase şi acum mâncau din grâul ţării. Erau aşezaţi în ţara Canaan, ca şi cum ea ar fi fost în întregime a lor fără să fi dus măcar o luptă. Ei mâncau din roadele ţării în câmpiile Ierihonului. La fel este şi cu creştinul. Deşi suntem încă în pustiu, noi suntem în acelaşi timp în locurile cereşti în Hristos. Noi am trecut Iordanul, am murit şi am înviat împreună cu Hristos şi suntem aşezaţi în locurile cereşti în El pentru a ne bucura de lucrurile cereşti, care sunt roadele ţării noastre. Dar, pentru a ne putea bucura de ele în mod practic, avem de luptat. Promisiunea cuprinde toate binecuvântările, toată ţara promisă, iar noi vom stăpâni în mod practic doar locul unde vom pune piciorul (Iosua 1 ). Pentru aceasta avem nevoie de puterea Domnului şi despre ea ne vorbeşte acum apostolul: „fiţi tari în Domnul şi în tăria puterii Lui“ (versetul 10). Vrăjmaşul este viclean, iar noi trebuie să facem faţă şiretlicurilor lui, mai degrabă decât puterii lui. Puterea omului şi înţelepciunea lui nu au nicio valoare în această confruntare, ci cel credincios trebuie să se înarmeze cu toată armura lui Dumnezeu.
Dumnezeu Însuşi este puterea noastră
Trebuie să remarcăm mai întâi faptul că Duhul ne îndreaptă gândurile spre Dumnezeu Însuşi înainte de a ne spune ce trebuie să învingem: „fiţi tari în Domnul“. Această putere nu constituie în primul rând un adăpost faţă de puterea vrăjmaşului, ci noi suntem în ea mai înainte de a o folosi împotriva vicleniilor vrăjmaşului. Aici, în intimitatea planurilor şi a harului lui Dumnezeu, este întărit credinciosul pentru lupta pe care nu o poate evita, dacă doreşte să se bucure de privilegiile lui creştine. El trebuie să aibă armura completă, lipsa oricărei piese din aceasta expunându-l loviturilor lui Satan. Armura trebuie să fie cea a lui Dumnezeu - este divină în natura ei. Orice armură omenească nu poate rezista împotriva atacurilor lui Satan. Încrederea într-o astfel de armură ne va face să intrăm în luptă, însă doar pentru a cădea în confruntarea cu un vrăjmaş spiritual mai puternic şi mai inteligent decât noi.
Caracteristicile vrăjmaşilor creştinului
Iată caracteristicile inamicilor cu care avem de luptat: sunt stăpâniri şi autorităţi, fiinţe care au o energie a răului, a cărei sursă este într-o voinţă proprie de care sunt dominate; de asemenea, ele au puterea de a satisface cerinţele acestei voinţe. Aceste fiinţe şi-au primit energia de la Dumnezeu, dar voinţa care foloseşte această energie vine din ele însele, de aceea energia lor este rea; aceste fiinţe L-au părăsit pe Dumnezeu, iar sursa acţiunilor lor este voinţa proprie. Această voinţă este sursa acţiunilor lor independente de Dumnezeu, iar energia şi calităţile pe care le au de la Dumnezeu sunt folosite ca instrumente pentru această voinţă pe care nu şi-o înfrânează. Aceşti vrăjmaşi sunt domnii şi stăpâniri. Sunt şi unele domnii şi stăpâniri care sunt bune, iar acelea nu doresc să facă altceva decât ce voieşte Dumnezeu şi pun în slujba lui Dumnezeu puterile primite de la El.
Puterile răului care stăpânesc în întuneric
Aceste domnii şi stăpâniri răzvrătite domină în întunericul acestei lumi. Lumina este atmosfera în care locuieşte Dumnezeu şi pe care El o răspândeşte în jurul Lui, iar duhurile rele înşală şi domină în întuneric. Lumea aceasta nu are lumina de la Dumnezeu, este în întuneric complet şi este guvernată de demoni, pentru că Dumnezeu nu este prezent în ea, deşi are puterea supremă în toate lucrurile. El va face în final ca toate să fie spre gloria Lui şi spre binele copiilor Săi.
Aceste stăpâniri care domină întunericul lumii nu au doar o putere exterioară, ci sunt în locurile cereşti şi acolo manifestă o răutate spirituală, exercitând o influenţă spirituală ca nişte dumnezei. Avem deci următoarele trei aspecte: în primul rând, caracterul intrinsec, felul de a fi şi starea acestor stăpâniri; în al doilea rând, puterea cu care ele guvernează lumea; şi în al treilea rând, influenţa religioasă şi înşelătoare pe care ele o exercită din locurile cereşti. Ele au şi o sferă în care îşi exercită puterea: poftele omului şi ceea ce-l înspăimântă pe om în conştiinţa lui.
Unde, când şi de ce este necesară armura lui Dumnezeu
Pentru a putea rezista în faţa unor asemenea vrăjmaşi trebuie să avem armura lui Dumnezeu. Manifestările puterii vrăjmaşului, când Dumnezeu le permite, reprezintă „ziua cea rea“. Toată această perioadă a absenţei lui Hristos constituie, într-un anumit sens, ziua cea rea. Hristos a fost respins de lume, El, care era lumina lumii cât timp a fost în ea. Acum El este ascuns în Dumnezeu, iar această putere, pe care vrăjmaşul a desfăşurat-o când a făcut ca lumea să-L respingă pe Hristos, este în acţiune şi acum în lume. Acestei puteri ne putem opune numai prin puterea Duhului Sfânt, care este cu noi în timpul absenţei Domnului. Dar sunt momente când acestei puteri îi este permis să se manifeste în mod mai deosebit, sunt zile în care vrăjmaşul se foloseşte de lume împotriva sfinţilor, întunecând lumina de la Dumnezeu, tulburând sufletele şi făcându-i să se depărteze pe cei care pretind că sunt credincioşi, ba chiar şi pe cei care sunt cu adevărat aşa. Într-un cuvânt, sunt zile în care această putere se face simţită. Noi trebuie să luptăm împotriva acestei puteri, să ne împotrivim la toate eforturile ei şi să ţinem cu tărie mărturia lui Hristos, a luminii. Orice ar fi şi cu orice preţ, noi trebuie să facem tot ce implică mărturisirea Numelui Domnului şi să rămânem în picioare la sfârşitul furtunii din ziua cea rea.
Prin urmare, nu este vorba numai de a ne bucura în pace de Dumnezeu şi de planurile Lui, ci, fiindcă aceste planuri ale lui Dumnezeu ne introduc în locurile cereşti şi ne fac să fim lumina lui Dumnezeu pe pământ, suntem confruntaţi cu răutăţile spirituale care sunt în locurile cereşti, care încearcă să ne înşele cu privire la poziţia în care am fost înălţaţi şi să ne facă să ne depărtăm de Hristos şi să întunecăm lumina Lui, care trebuie să se arate în noi pe pământ. Fiecare dintre noi trebuie să scape de capcanele întinse de puterile spirituale rele care sunt în locurile cereşti şi să păstreze aici, pe pământ, o mărturie curată, necoruptă*.
* Ceea ce trebuie să învingem noi sunt vicleniile diavolului, căci puterea lui asupra noastră a fost înfrântă. El poate stârni lumea pentru a-i persecuta pe sfinţi, fiind astfel un leu care răcneşte; dar, în ce priveşte ispitele personale, dacă noi ne împotrivim diavolului, el va fugi de la noi. El ştie că în noi L-a întâlnit pe Hristos şi că Hristos l-a învins, dar el va recurge mereu la viclenie.
Ordinea pieselor din armura lui Dumnezeu şi folosirea ei practică
Prin puterea Duhului Sfânt, care ne-a fost dată pentru acest scop, vom vedea că armura lui Dumnezeu se referă în primul rând la evitarea influenţelor cărnii şi la păstrarea unei conştiinţe bune, căreia vrăjmaşul să nu-i poată reproşa nimic; apoi ea se referă la păstrarea unei încrederi depline în Dumnezeu, iar în cele din urmă, la o energie activă, care rezistă cu încredere în faţa vrăjmaşului şi care se foloseşte de armele Duhului. Părţile defensive ale armurii - starea noastră practică - sunt cele prezentate întâi. Totul se încheie prin expresia dependenţei de Dumnezeu în toate şi în tot timpul, atitudine care trebuie să-l caracterizeze pe luptătorul creştin.
Să cercetăm această armură a lui Dumnezeu, pentru a o cunoaşte. Ea este compusă doar din lucruri practice, lucruri întemeiate pe o lucrare împlinită deja, însă în esenţă practice. Aici nu este vorba de a ne înfăţişa la judecată înaintea lui Dumnezeu, ci de a ne împotrivi vrăjmaşului şi de a nu ceda teren în faţa lui.
Mijlocul încins cu adevărul
Înaintea lui Dumnezeu, dreptatea noastră este perfectă; ea este Hristos Însuşi, iar noi suntem dreptatea lui Dumnezeu în El. Însă acolo noi nu avem nevoie de armură, fiind aşezaţi în locurile cereşti, unde totul este pace şi perfecţiune. Dar, pe pământ, avem nevoie de armură, de o armură reală şi practică şi, întâi de toate, trebuie să avem mijlocul încins cu adevărul (versetul 14). Mijlocul este sediul forţei atunci când este încins cum se cuvine, iar rărunchii reprezintă afecţiunile intime şi mişcările de inimă. Dacă îi permitem inimii să rătăcească unde vrea ea, în loc să rămână în comuniune cu Dumnezeu, atunci Satan poate ajunge uşor să aibă influenţă asupra noastră. Această piesă a armurii constă în aplicarea adevărului la mişcările cele mai intime şi mai de început ale inimii. Trebuie ca mijlocul să fie deja încins atunci când intrăm în conflict cu Satan. Această încingere se face prin aplicarea adevărului la sufletele noastre în prezenţa lui Dumnezeu, tot ce este în noi fiind astfel judecat, iar inima fiind înfrânată prin acest mijloc, ca să nu se abată de la Dumnezeu. Înfrânarea voinţei este adevărata libertate şi adevărata bucurie, pentru că omul cel nou se bucură de Dumnezeu într-o comuniune neîntreruptă; dar aici Duhul vorbeşte despre rolul pe care înfrânarea voinţei îl are în faţa atacurilor vrăjmaşului. Însă nu este vorba numai de reprimarea gândurilor rele, ci această reprimare este consecinţa încingerii cu adevărul; este o lucrare a adevărului, a puterii lui Dumnezeu, care lucrează prin descoperirea tuturor lucrurilor aşa cum sunt ele şi a tot ce are să ne înveţe Dumnezeu, aducându-ne conştiinţa în prezenţa Lui şi păzindu-ne astfel inimile şi gândurile. Tot ce a spus Dumnezeu în Cuvântul Său şi realităţile nevăzute au astfel putere asupra inimilor noastre, aşa încât caracterul mişcărilor inimii este dat de Cuvântul lui Dumnezeu, nu de propriile noastre dorinţe, totul desfăşurându-se în prezenţa lui Dumnezeu*.
* Mijlocul încins este o imagine folosită adesea în Scriptură pentru a reprezenta un duh şi o inimă care sunt păstrate într-o stare potrivită prin Cuvântul lui Dumnezeu şi în prezenţa Lui.
Modul perfect în care Domnul Isus a aplicat Cuvântul la viaţa Sa
Satan nu mai poate avea influenţă asupra inimii păstrate în adevărul descoperit de Dumnezeu, pentru că în dorinţele acelei inimi nu găseşte nimic care să răspundă sugestiilor lui. Să privim la Isus ca exemplu. În pustiu, înainte de a-Şi începe lucrarea publică, în faţa ispitei El a aplicat în mod perfect Cuvântul lui Dumnezeu la comportamentul Lui, în împrejurările în care Se găsea. Adevărul Îi domina inima, astfel că El nu Se mişca altfel decât potrivit acestui adevăr în împrejurarea în care era. „Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu“ (Luca 4:4 ). Nu ieşise niciun cuvânt din gura lui Dumnezeu, aşa că El nu a făcut nimic; astfel că El nu avea niciun motiv să acţioneze, căci orice acţiune, în acest caz, ar fi fost un act al voinţei proprii. Acest adevăr I-a păstrat inima în relaţie cu Dumnezeu în împrejurarea respectivă. Când a venit împrejurarea, inima Lui era deja în comuniune cu Dumnezeu, astfel încât El n-a urmărit altceva decât ceea ce I-a sugerat Cuvântul adevărului. În timpul acestor ispitiri, comportamentul Lui a fost complet pasiv, dar a decurs din lumina pe care adevărul o arunca asupra împrejurărilor în care Se afla, pentru că inima Lui era guvernată în mod absolut numai de adevăr. Sugestia lui Satan era de natură să-L facă să părăsească această poziţie de dependenţă, lucru care ar fi fost de ajuns pentru a-L birui, dar El nu a dorit să aibă nimic de-a face cu ceea ce-I propunea Satan. El nu l-a alungat pe Satan în primele două ispite, deoarece ele atacau doar umblarea unui om credincios, şi nu gloria lui Dumnezeu. În primele două cazuri El a lucrat potrivit cu voia lui Dumnezeu, fără a Se ocupa cu altceva, dar în ultimul caz El îl alungă pe vrăjmaş. Viclenia lui Satan a eşuat complet: nu a avut niciun efect. Ea nu are nicio putere în faţa adevărului, pentru că nu este din adevăr, iar inima Domnului avea adevărul ca regulă. Vicleniile nu sunt adevărul. Aceasta este tot ce ne trebuie şi nouă pentru a zădărnici vicleniile vrăjmaşului: ca inima noastră să fie guvernată de adevăr.
Platoşa dreptăţii; picioarele încălţate cu râvna evangheliei păcii
În al doilea rând este prezentată „platoşa dreptăţii“ (versetul 14), adică o conştiinţă care nu are nimic să-şi reproşeze. Până şi omul natural ştie în ce măsură o conştiinţă care îl mustră îl face fără putere înaintea oamenilor. Cu privire la aceasta nu mai trebuie decât să adăugăm modul în care Satan se foloseşte de conştiinţa omului pentru a-l prinde în cursă. Omul credincios, din pricină că menţine adevărul, îl are pe Satan ca vrăjmaş şi, dacă ne îngăduim greşeli, el ne va lăsa să continuăm în greşeală, ca apoi să se folosească de aceasta pentru a ne înlănţui şi mai rău şi pentru a ne lega cu totul de ceea ce este fals. Cum poate un om care are adevărul, care poate a fost şi izbăvit de eroare, dar a cărui purtare nu este potrivită, să suporte ca purtarea lui rea să fie dată pe faţă înaintea tuturor? El va tăcea înaintea vrăjmaşului, pentru că însăşi conştiinţa lui îl va face să tacă, dacă el este într-adevăr drept. Va tăcea fără să se gândească la consecinţe, cu excepţia cazului când este nevoie să facă o mărturisire. Atunci puterea şi înţelepciunea de la Dumnezeu îi vor lipsi, pentru că pe acestea nu le poate dobândi cineva când are o umblare rea. Când omul are o conştiinţă bună, el merge înainte fără teamă. Numai umblând cu Dumnezeu, în dragoste de Dumnezeu şi din dragoste pentru dreptate, omul are această platoşă şi atunci este fără teamă când este chemat să înainteze pentru a înfrunta vrăjmaşul. Prin sângele Mielului, omul capătă o conştiinţă curată înaintea lui Dumnezeu, iar prin umblarea cu Dumnezeu, această conştiinţă poate fi păstrată curată înaintea oamenilor şi pentru comuniunea cu Dumnezeu, pentru a avea din ce în ce mai multă forţă şi inteligenţă spirituală. Este vorba despre puterea practică rezultată dintr-o purtare bună şi dintr-o conştiinţă care nu-şi reproşează nimic. Apostolul spunea că se exersa tot timpul în aceasta (Fapte 24:16 ). Ce integritate în umblare şi ce curăţie a inimii, chiar când niciun ochi nu-l privea! El era hotărât cu privire la sine însuşi, la inima lui şi la purtarea lui, pentru ca astfel să aibă pace în căile pe care mergea. Într-un astfel de caz, Dumnezeu este aproape de noi. „Umblaţi astfel“, spunea apostolul, „şi Dumnezeul păcii va fi cu voi“. Roadele dreptăţii sunt semănate în pace, iar calea păcii este caracterizată de dreptate. Dacă am conştiinţa încărcată, atunci sunt supărat pe mine însumi şi mă mânii şi pe alţii. Când inima este în pace cu Dumnezeu şi nu îşi poate reproşa nimic şi când voinţa proprie este înfrântă, atunci pacea domneşte în suflet. Umblăm pe pământ, dar inima este deasupra pământului, în comuniune cu lucruri mai bune; umblăm într-un duh de pace cu alţii şi nimic nu ne tulbură relaţia cu Dumnezeu. Pacea, pacea lui Isus, ne umple inima. Picioarele sunt încălţate cu ea şi umblăm în spiritul păcii (versetul 15).
Scutul credinţei
Pe lângă piesele armurii prezentate deja, mai este o armă defensivă necesară pentru ca noi să putem sta în picioare în pofida tuturor vicleniilor vrăjmaşului. Este o armă pe care o putem folosi numai folosindu-le şi pe celelalte, astfel încât, dacă aceasta este esenţială, celelalte sunt premergătoare, din punct de vedere al vieţii practice. Este vorba de „scutul credinţei“, adică de o încredere deplină în Dumnezeu, de a păstra în inimă conştienţa harului şi a favorii Sale (versetul 16). Aici credinţa este prezentată nu ca fiind simpla primire a mărturiei lui Dumnezeu, deşi credinţa se întemeiază pe această mărturie, ci ca fiind siguranţa prezentă a inimii cu privire la ceea ce este Dumnezeu pentru noi, siguranţă întemeiată, aşa cum am spus, pe mărturia pe care El a dat-o despre Sine Însuşi. Este încrederea în iubirea şi în credincioşia Lui, ca şi în puterea Lui. „Dacă inima noastră nu ne condamnă, avem îndrăzneală la Dumnezeu“ (1. Ioan 3:21 ). Lucrarea Duhului Sfânt în noi este de a ne inspira această încredere. Atunci când avem această încredere sunt zădărnicite toate atacurile vrăjmaşului, care caută să ne facă să credem că bunătatea lui Dumnezeu nu ar fi un lucru sigur; de asemenea, sunt zădărnicite toate eforturile lui de a ne slăbi încrederea inimii în Dumnezeu şi de a-L ascunde dinaintea ochilor noştri. Atunci săgeţile lui arzătoare cad la pământ fără să ne atingă, iar noi rămânem tari şi conştienţi că Dumnezeu este pentru noi. Comuniunea noastră cu El nu este întreruptă. Săgeţile arzătoare ale vrăjmaşului nu sunt dorinţe ale cărnii, ci atacuri spirituale.
Coiful mântuirii
Astfel, putem ţine capul sus şi putem păstra curajul moral şi energia pentru a înainta; nu că am avea cu ce să ne lăudăm în noi înşine, ci mântuirea şi eliberarea lucrate de Dumnezeu sunt realităţi vii pentru duhul nostru (versetul 17). Dumnezeu a fost pentru noi şi este pentru noi. Cine va fi împotriva noastră? El a fost pentru noi atunci când noi nu aveam nicio putere şi ne-a adus mântuirea când noi nu puteam face nimic. Încrederea noastră este în Dumnezeu Însuşi şi nu se bazează pe ceva din noi înşine. Avem pe cap coiful mântuirii. Primele piese ale armurii ne dau libertatea să ne bucurăm de ultimele două.
Singura armă ofensivă: sabia Duhului
Astfel dotaţi cu ceea ce ne protejează în umblare, cu încrederea practică în Dumnezeu şi având cunoaşterea lui Dumnezeu care decurge din aceasta, suntem capabili să ne folosim de armele ofensive. Nu avem decât o singură armă ofensivă împotriva vrăjmaşului, dar este o armă căreia el nu îi poate rezista atunci când noi ştim s-o mânuim. Ca mărturie pentru aceasta stă conflictul din pustiu dintre Domnul şi Satan. Este vorba de Cuvântul lui Dumnezeu (versetul 17). Când a fost ispitit, Domnul a răspuns întotdeauna prin Cuvânt, prin puterea Duhului Sfânt. Cuvântul îl aşază pe om în adevărata lui poziţie înaintea lui Dumnezeu, ca om ascultător în împrejurările în care se găseşte. Satan nu poate face nimic împotriva omului care este în această poziţie, iar ceea ce noi avem de făcut este să o păstrăm. Neputând face altceva, Satan a trebuit în cele din urmă să se arate aşa cum este el, iar Domnul l-a alungat prin Cuvânt. Satan nu are nicio putere atunci când este arătat clar ca fiind Satan. Noi trebuie să ne împotrivim vicleniilor diavolului. Trebuie să lucrăm potrivit Cuvântului, orice s-ar întâmpla, iar rezultatul va arăta înţelepciunea lui Dumnezeu. Trebuie însă să reţinem aici că sabia este a Duhului, adică nu este vorba de inteligenţa omului şi nici de capacităţile lui, deşi omul este cel care foloseşte Cuvântul. Sabia este bine făurită, dar omul nu o poate nici măcar scoate din teacă dacă Duhul Sfânt nu lucrează în el. Armele sunt spirituale şi omul se poate folosi de ele prin puterea Duhului. Dumnezeu trebuie să vorbească, indiferent cât de slab este omul de care El Se foloseşte.
Dependenţa completă de Dumnezeu exprimată prin rugăciune
Sabia este folosită în mod activ în lupta spirituală, ea fiind cea care judecă tot ceea ce ni se opune şi, în acest sens, această armă este atât ofensivă, cât şi defensivă.
Dar, dincolo de toată această armură este o stare, o dispoziţie, o sursă de putere care dă viaţă, şi aceasta este dependenţa completă de Dumnezeu unită cu încrederea în El, lucruri care îşi găsesc exprimarea prin rugăciune. „Rugându-vă în orice timp“ - deci dependenţa trebuie să fie constantă. Atunci când ea este reală şi simt că nu pot face nimic fără Dumnezeu şi că El îmi vrea binele în toate lucrurile, această dependenţă se exprimă prin rugăciune şi cere, de la Acela în care se încrede, forţa de care are nevoie şi pe care omul nu o are. Aceasta este mişcarea Duhului în inimile noastre în relaţia cu Dumnezeu, astfel încât lupta noastră este purtată în comuniune cu puterea Lui şi bucurându-ne de favoarea Sa, fiind conştienţi că noi nu putem nimic şi că El este totul. „În orice timp în Duh, prin orice rugăciune şi cerere“ (versetul 18). Această rugăciune este o expresie a nevoii omului, a dorinţei inimii lui, prin puterea pe care o dă Duhul şi cu încredere în Dumnezeu. Apoi, fiind lucrarea Duhului, ea îi cuprinde pe toţi sfinţii, pentru că niciunul dintre aceştia nu poate fi uitat de Isus (căci Duhul răspunde afecţiunilor lui Hristos şi le reproduce în noi). Noi trebuie să veghem şi să fim sârguincioşi pentru a ne folosi de această armă, evitând orice lucru care ne-ar abate de la Dumnezeu, folosind orice ocazie şi găsind, în toate împrejurările, prin harul Duhului, prilejuri (şi aici intervine sârguinţa) de rugăciune şi nu de a fi distraşi*.
* Rugăciunea se întemeiază pe privilegiul imens de a avea interese comune cu Dumnezeu, fie că este vorba despre noi înşine, fie că este vorba despre toţi ai Săi sau, mai mult, de gloria lui Hristos. Ce gând minunat! Ce har nespus de mare!
Cerinţa inimii lui Pavel
Apostolul, având sentimentul propriilor nevoi şi gândind la ceea ce dorea să fie el pentru Hristos, doreşte din inimă ca ei să mijlocească pentru el.
Misiunea lui Tihic era expresia siguranţei pe care o avea apostolul cu privire la interesul pe care efesenii urmau să-l manifeste faţă de aceste veşti şi faţă de cel care socotea de datoria lui să se asigure de fericirea şi de starea lor spirituală în Hristos. Era dovada emoţionantă a încrederii lui în afecţiunea lor, afecţiune pe care inima lui devotată îl făcea să o aştepte şi de la alţii.
Felul în care această epistolă îi prezintă pe cei credincioşi ca aşezaţi în locurile cereşti în Hristos
El îi prezintă pe efeseni ca bucurându-se de privilegiile cele mai înalte în Hristos şi ca fiind capabili de a le aprecia. Nu-i învinuieşte de nimic. Armura lui Dumnezeu, cu care putem respinge atacurile vrăjmaşului şi prin care putem creşte spiritual în pace, sub toate aspectele, către Cel care este Capul, acea armură a lui Dumnezeu care ne păzeşte, era în mod normal ultimul lucru pe care el trebuia să li-l prezinte.
Este de remarcat că, în această epistolă, apostolul nu vorbeşte de venirea Domnului. El îi vede pe credincioşi în locurile cereşti în Hristos şi nu pe pământ, călătorind prin această lume în aşteptarea venirii Lui, fie pentru a-i lua, fie pentru a instaura pacea în lume. În această epistolă, sfinţii aşteaptă ca toate lucrurile să fie reunite sub Hristos în calitate de Cap, potrivit cu planurile lui Dumnezeu. Binecuvântările şi mărturia sunt în ceruri. Adunarea este aşezată în ceruri şi lupta este, de asemenea, în locurile cereşti.
Apostolul repetă dorinţa lui pentru ei de pace, de iubire şi de credinţă şi îşi încheie epistola scriind salutul cu propria mână, aşa cum obişnuia.
Această epistolă prezintă poziţia şi privilegiile copiilor lui Dumnezeu şi ale Adunării unite cu Hristos.