Starea pe care Pavel dorea să o vadă în fiecare credincios
Apostolul era în închisoare pentru mărturia pe care o dăduse pentru acest adevăr, pentru faptul că susţinea şi proclama privilegiile pe care Dumnezeu le acordă naţiunilor, în special pe acela de a alcătui, prin credinţă, împreună cu iudeii credincioşi, un singur trup, fiind uniţi cu Hristos. Pavel se foloseşte de faptul că se afla în închisoare ca de un motiv puternic pentru a atinge inimile creştinilor dintre naţiuni. Primul lucru pe care-l aştepta apostolul de la scumpii săi copii în credinţă, ca fiind potrivit pentru această unitate şi ca mijloc pentru menţinerea unităţii în viaţa practică, era un duh blând şi smerit, prin care ei să se îngăduie unii pe alţii în dragoste: iată starea individuală pe care dorea el să o vadă la efeseni. Acesta este adevăratul rod al apropierii de Dumnezeu şi al deţinerii privilegiilor, dacă ele sunt savurate în prezenţa Lui.
Rezultatul lucrării lui Hristos; chemarea creştinului
La sfârşitul capitolului 2, apostolul a prezentat rezultatul lucrării lui Hristos sub aspectul unirii naţiunilor cu iudeii, această lucrare făcând pace între ei şi astfel fiind alcătuită locuinţa lui Dumnezeu pe pământ, atât iudeul cât şi cel dintre naţiuni având acces la Tatăl printr-un singur Duh, prin mijlocirea lui Isus, „cei doi“ fiind împăcaţi cu Dumnezeu şi fiind aşezaţi într-un singur Trup. Aceasta este chemarea creştinilor: să aibă acces la Dumnezeu, să fie locuinţa lui Dumnezeu prin prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul lor prin Duhul Sfânt şi, într-un singur trup, să fie împăcaţi cu Dumnezeu. Capitolul al treilea a prezentat lucrurile în toată întinderea lor, iar capitolul al patrulea prezintă aplicaţiile acestora.
Un îndemn întreit; păstrarea unităţii Duhului în legătura păcii
Cei credincioşi, în conformitate cu cele spuse mai sus, trebuie să caute să păstreze această unitate a Duhului în legătura păcii. Acest îndemn are trei aspecte: 1. datoria creştinului de a avea o umblare demnă de chemarea lui; 2. duhul în care trebuie să umble; 3. sârguinţa pentru a păstra unitatea Duhului în legătura păcii. Este important să reţinem că unitatea nu înseamnă a avea sentimente asemănătoare, ci ea este unitatea mădularelor Trupului lui Hristos realizată de Duhul Sfânt şi menţinută în practică printr-o umblare în armonie cu Duhul harului. Este evident că sârguinţa cerută pentru a menţine unitatea Duhului este legată de manifestarea pe pământ a acestei unităţi.
Cele trei sfere ale unităţii
Apostolul îşi întemeiază îndemnul pe diversele aspecte sub care poate fi privită această unitate: faţă de Duhul Sfânt, faţă de Domnul şi faţă de Dumnezeu.
Este un singur Trup şi un singur Duh. Nu este numai un efect în inimile indivizilor, pentru ca ei să se înţeleagă bine unii cu alţii, ci este un singur Trup. Este o singură speranţă, a cărei sursă şi putere este Duhul. Aceasta este unitatea esenţială, reală şi permanentă.
Este un singur Domn şi în legătură cu acest aspect stau „o singură credinţă“ şi „un singur botez“, acestea formând mărturia publică a recunoaşterii lui Hristos ca Domn (comparaţi cu 1. Corinteni 1:2 ).
Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este deasupra tuturor, prin toţi şi în noi toţi.
Ce puternice legături în această unitate: Duhul lui Dumnezeu, domnia lui Hristos şi prezenţa universală a lui Dumnezeu, Tatăl! Totul îi conduce la unitate, ca la un centru divin, pe cei care sunt în relaţie cu fiecare din aceste lucruri. Toate relaţiile religioase ale sufletului, toate punctele prin care noi intrăm în contact cu Dumnezeu contribuie împreună la unirea tuturor credincioşilor din această lume, astfel încât cineva nu poate fi creştin fără a fi una cu toţi cei care sunt creştini. Nu am putea manifesta credinţa, nu ne-am putea bucura de speranţă, nici nu am putea exprima cât de cât viaţa creştină fără a avea aceeaşi credinţă şi speranţă ca şi ceilalţi credincioşi, fără a exprima ceea ce există şi în ceilalţi care au credinţa. Însă noi suntem chemaţi să menţinem în practică această unitate.
Întinderea fiecărei sfere a unităţii
Trebuie să remarcăm că cele trei sfere ale unităţii care sunt prezentate în aceste trei versete nu sunt identice, ci cercul unităţii creşte de fiecare dată. De Duhul se leagă unitatea Trupului (versetul 3), unitate reală şi esenţială produsă prin puterea Duhului care îi leagă cu Hristos pe toţi cei care sunt mădulare ale Lui. De Domnul se leagă unitatea credinţei şi a botezului (versetul 5): aici fiecare individ are aceeaşi credinţă, acelaşi botez; acestea constituie mărturia exterioară, posibil reală, dar numai o mărturie, cu privire la Acela care are drepturi asupra celor care poartă Numele Lui. Cel de-al treilea caracter al unităţii ţine de drepturile divine care cuprind toate lucrurile, chiar dacă legătura acestei unităţi este mult mai strânsă pentru credincios, pentru că Acela care are drepturi asupra tuturor lucrurilor locuieşte în credincioşi.
În rezumat:
1.Există un singur Trup şi un singur Duh, o singură speranţă a chemării noastre.
2.Un singur Domn, de care se leagă o singură credinţă şi un singur botez.
3.Un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este deasupra tuturor, peste tot şi în toţi credincioşii.
Mai mult chiar, insistând asupra acestor trei mari relaţii în care sunt cei credincioşi, care constituie temeiul unităţii şi motivele pentru care trebuie păstrată unitatea, observăm că aceste relaţii cresc succesiv ca sferă de cuprindere. Relaţia imediată se aplică propriu-zis aceloraşi persoane, dar caracterul Celui care stă la baza acestei relaţii extinde ideea legată de ea. În ce priveşte Duhul, prezenţa Lui uneşte Trupul şi constituie legătura dintre mădularele Trupului: mădularele Trupului sunt privite aici individual. Domnul are drepturi asupra unei sfere mai întinse şi, în această relaţie, nu se mai vorbeşte despre mădulare ale trupului, ci de o singură credinţă şi de un singur botez, o singură mărturie în lume, pentru că nu pot fi două mărturii. Chiar dacă persoanele care sunt în această relaţie exterioară pot fi şi în cealaltă relaţie, adică sunt şi mădulare ale Trupului, totuşi relaţia prin care ei sunt legaţi de Numele Domnului este una de mărturie individuală. Este ceva care ar putea exista şi fără o realitate lăuntrică, în vreme ce, atunci când este vorba despre trupul lui Hristos, cineva ori este mădular, ori nu este (aici nu poate fi vorba ca cineva să fie mădular doar prin mărturisire). Dumnezeu este Tată al celor care, fiind copii ai Săi, sunt în acelaşi timp mădulare în Trupul lui Hristos. Dar Acela care susţine această relaţie este în mod necesar şi întotdeauna deasupra tuturor lucrurilor, în mod personal deasupra tuturor lucrurilor, dar în mod divin prezent pretutindeni.
Realizarea şi manifestarea unităţii singurului Trup
Trebuie remarcat că aici nu este vorba numai de o unitate de sentimente, de dorinţe şi de inimă. Este adevărat că o asemenea unitate este recomandată aici, însă numai pentru realizarea şi manifestarea pe pământ a unei unităţi care ţine de poziţia eternă a Adunării în Hristos. Este un singur Duh, dar este şi un singur Trup. Unirea inimilor în legătura păcii, unire pe care apostolul o doreşte, este pentru a menţine în mod public această unitate. Dacă această unitate publică dispare, credincioşii nemaisimţindu-i lipsa, aceasta nu înseamnă că nu trebuie să mai existe îngăduinţă unii faţă de alţii. Nu trebuie acceptat ceea ce este contrar Cuvântului, chiar dacă în unele cazuri trebuie să-i îngăduim pe cei care sunt într-o astfel de poziţie. Dacă se ţine cont de poziţia şi de privilegiile comune tuturor copiilor lui Dumnezeu în relaţiile despre care am vorbit, aceasta îi va uni şi îi va face să se bucure împreună de această poziţie atât de scumpă şi, în acelaşi timp, să se şi bucure fiecare în dragoste de partea binecuvântată pe care o are orice alt mădular al Trupului.
Hristos, Cap peste toate lucrurile
Dar, pe de altă parte, faptul că Hristos a fost înălţat pentru a fi în cer Cap al tuturor lucrurilor aduce ceva deosebit prin supremaţia pe care El o exercită cu suveranitate şi înţelepciune divină. „Fiecăruia dintre noi i s-a dat harul [darul] după măsura darului lui Hristos“ (versetul 7), adică după cum a găsit El că este bine să dăruiască. În ceea ce priveşte poziţia noastră de bucurie şi de binecuvântare în Hristos, noi suntem una, dar, în ceea ce priveşte slujirea, fiecare dintre noi are locul lui, potrivit cu înţelepciunea divină şi potrivit drepturilor suverane ale Domnului asupra lucrării. Iată pe ce se întemeiază dreptul lui Hristos de a da darurile după cum vrea El, indiferent de puterea divină care se manifestă în acest drept: omul era sub stăpânirea lui Satan – nenorocită stare, urmare a păcatului în care ajunsese prin propria lui voinţă şi în care, în urma judecăţii prin care Dumnezeu pronunţase asupra lui sentinţa morţii, era, atât cu trupul, cât şi cu gândurile, rob al vrăjmaşului care are puterea morţii – totuşi în această stare rămâneau în vigoare drepturile suverane ale lui Dumnezeu şi harul Său suveran (Efeseni 2:2 ). Însă Hristos S-a făcut Om şi, ca Om condus de Duhul Sfânt, a mers împotriva lui Satan şi l-a învins. În ce priveşte puterea Lui personală, Domnul l-a putut alunga pe Satan de oriunde, pentru a-i elibera pe oameni. Dar omul nu a dorit să-L aibă pe Dumnezeu cu el şi nu era posibil ca omul aflat în starea de păcat să fie unit cu Hristos, fără răscumpărare. De aceea, Domnul Şi-a continuat lucrarea desăvârşită a dragostei şi, suferind moartea, l-a învins pe Satan în ultima lui fortăreaţă, care se menţinea datorită judecăţii drepte a lui Dumnezeu împotriva păcătosului, judecată pe care Hristos a suferit-o, împlinind o răscumpărare completă, finală şi cu valoare pentru eternitate, astfel încât nici Satan, prinţul morţii şi acuzatorul copiilor lui Dumnezeu pe pământ, şi nici însăşi judecata lui Dumnezeu nu-i mai pot atinge pe cei răscumpăraţi. Lui Satan i-a fost luată împărăţia; judecata dreaptă a lui Dumnezeu a fost deplin satisfăcută şi toată judecata şi toată puterea asupra oamenilor I-a fost dată Fiului, pentru că El este Fiul Omului. Aceste două rezultate nu s-au manifestat încă, deşi Domnul are deja toată autoritatea în ceruri şi pe pământ. Dar aici se pune problema altui fapt, care se împlineşte deja în prezent. Biruinţa Domnului este completă. El l-a luat prizonier pe adversar. Suindu-Se în înălţime, El a făcut ca Omul să fie biruitor peste toate lucrurile şi a luat în robie orice putere care stăpânea mai înainte asupra omului. Înainte de a manifesta în mod personal puterea pe care a dobândit-o ca Om, legându-l pe Satan, înainte de a desfăşura pe pământ binecuvântările pentru om, El arată această putere în Adunare, care este Trupul Său, dând, potrivit promisiunii Sale, daruri care sunt dovada acestei puteri a Lui, daruri date oamenilor eliberaţi de puterea vrăjmaşului.
Conţinutul capitolelor 1–4 şi legătura dintre ele
Primul capitol a prezentat gândurile lui Dumnezeu; cel de-al doilea a prezentat împlinirea cu putere a gândurilor Sale cu privire la cei răscumpăraţi, fie ei dintre iudei sau dintre naţiuni, care erau toţi morţi în păcate, dar care acum formează Adunarea; cel de-al treilea capitol a prezentat desfăşurarea specială a tainei cu privire la naţiuni în administrarea slujbei pe care o avea Pavel pe pământ; iar aici, în capitolul al patrulea, Adunarea este înfăţişată în unitatea ei ca Trup şi cu diferitele funcţiuni ale mădularelor ei, ceea ce înseamnă că vedem efectul pozitiv pe pământ în Adunare al planurilor lui Dumnezeu. Aceasta se întemeiază pe înălţarea lui Hristos care, după ce l-a învins pe vrăjmaş, S-a suit la cer ca Om.
Daruri pentru oameni din partea Celui care este Cap al Trupului
Astfel înălţat, El a primit daruri în Om, adică în caracterul Său de om (comparaţi cu Fapte 2:33 ). „Daruri în om“ este expresia prin care este redat acest adevăr în Psalmul 68 , loc de unde este citatul. În pasajul care ne stă înainte, primind aceste daruri în calitate de Cap al Trupului, Hristos este singurul canal prin care acestea pot fi transmise altora. Acestea sunt daruri pentru oameni.
Aici sunt prezentate trei caracteristici ale lui Hristos: El este un Om înălţat, un Om care l-a luat prizonier pe cel care îl ţinea pe om în captivitate, un Om care a primit, pentru oamenii eliberaţi de sub puterea acestui vrăjmaş, darurile lui Dumnezeu care dau mărturie despre această înălţare a omului în Hristos şi care sunt folosite ca mijloc pentru eliberarea altora. Acest capitol nu vorbeşte despre semne directe ale puterii Duhului, cum sunt limbile, miracolele şi tot ceea ce ar putea intra în ceea ce numim în mod obişnuit daruri miraculoase, ci aici ne este prezentat ceea ce Domnul, în calitate de Cap, dă credincioşilor individual; şi anume oameni-daruri pentru a-i forma pe sfinţi, pentru zidirea Trupului, aceşti slujitori fiind rod al grijii Sale pentru sfinţi. De aceea, după cum am remarcat deja, aceste daruri prezentate aici vor rămâne până când toţi vom creşte până la statura de om matur în Hristos, care este Capul, darurile fiind date prin puterea Duhului. În 1. Corinteni 12 nu este la fel.
Lucrarea completă şi glorioasă a Domnului; captivii lui Satan făcuţi slujitori ai lui Hristos
Să ne oprim puţin pentru a contempla ceea ce am cercetat. Ce lucrare completă şi glorioasă este aceea pe care a făcut-o Domnul pentru noi, despre care darurile transmise nouă dau o mărturie frumoasă! Noi eram robi ai lui Satan şi, în consecinţă, robiţi de moarte şi de păcat, dar Hristos a binevoit ca, pentru gloria lui Dumnezeu, să sufere ceea ce trebuia să suferim noi. El a coborât în moarte, moartea fiind puterea lui Satan, şi a obţinut o victorie deplină pentru om. Eliberarea noastră este atât de completă, încât El, ca Om, este înălţat la dreapta tronului lui Dumnezeu. El, cel care a fost în moarte, ne-a eliberat de sub jugul vrăjmaşului şi Se foloseşte de privilegiile Lui, care Îi dau poziţia glorioasă, pentru ca pe cei care înainte erau captivi să-i facă vase ale puterii pentru eliberarea altora. Fiind acum sub jurisdicţia Lui şi înrolaţi sub drapelul Lui, noi avem dreptul să luptăm în războiul Lui sfânt, fiind animaţi de aceleaşi principii de dragoste ca şi El. Eliberarea noastră este aşa de mare, încât am devenit instrumentele puterii Sale împotriva vrăjmaşului, împreună-lucrători ai Lui în dragoste, prin puterea Lui. Din aceasta rezultă relaţia dintre evlavia manifestată în practică, subjugarea completă a cărnii şi capacitatea de a-I sluji lui Hristos ca instrumente folosite de Duhul Sfânt şi ca vase ale puterii Sale.
Semnificaţia înălţării Domnului, în legătură cu Persoana şi lucrarea Sa
Înălţarea Domnului este foarte importantă în ceea ce priveşte Persoana şi lucrarea Lui. El este înălţat ca Om, dar, mai întâi, tot ca Om, a coborât până în întunecimile mormântului şi ale morţii, iar de acolo a ieşit victorios asupra vrăjmaşului care avea puterea morţii şi, după ce a şters păcatele răscumpăraţilor Săi şi a împlinit în ascultare ceea ce cerea gloria lui Dumnezeu, El Şi-a ocupat poziţia de Om mai presus de toate cerurile, pentru a umple toate, nu numai ca Dumnezeu, ci potrivit cu gloria şi puterea poziţiei în care este aşezat în urma împlinirii lucrării de răscumpărare, lucrare care L-a adus în străfundurile puterii vrăjmaşului şi apoi L-a aşezat ca Om pe tronul lui Dumnezeu. Şi această poziţie o are nu numai prin titlul de Creator, pe care îl avea dinainte, ci şi prin acela de Răscumpărător, care pune la adăpost de rău tot ceea ce se află în sfera puterii eficace a lucrării Sale, sferă umplută de binecuvântare şi de har, dar mai ales de Persoana Lui. Ce adevăr glorios care ţine în acelaşi timp de unirea firii divine cu cea omenească în Persoana lui Hristos şi de lucrarea de răscumpărare împlinită de El prin suferinţa Lui pe cruce!
Coborârea şi înălţarea Domnului
Iubirea L-a făcut să coboare de pe tronul lui Dumnezeu şi să devină Om*, pentru ca apoi, prin acelaşi har, să coboare în întunecimile morţii. După ce a suferit moartea purtând păcatele noastre, El a fost din nou înălţat la tron, însă ca Om, şi umple toate lucrurile. El a coborât în creaţie şi chiar mai jos decât atât, în moarte, şi este înălţat mai presus de toate.
* Coborârea în locurile cele mai de jos ale pământului este privită ca având loc pornind din poziţia de Om pe pământ: nu este venirea Lui din cer pentru a fi Om; Hristos este Cel care S-a coborât.
Obiectul lucrării lui Hristos: Trupul Său, Mireasa Sa
Dar, umplând toate lucrurile potrivit cu drepturile Persoanei Sale glorioase şi în relaţie cu lucrarea pe care a împlinit-o, El este de asemenea în relaţie directă cu ceea ce în planurile lui Dumnezeu este strâns unit cu El, cu ceea ce constituie în mod special obiectul lucrării Sale de răscumpărare, adică Trupul Său, Adunarea. Aceasta este unită cu El prin legătura Duhului, pentru a-L completa pe acest Om mistic, pentru a fi Mireasa acestui al doilea Om care umple totul în toţi – un Trup aflat aici, pe pământ, într-o creaţie care nu este încă eliberată, în prezenţa vrăjmaşilor care sunt în locurile cereşti până atunci când Hristos Îşi va exercita din partea lui Dumnezeu, Tatăl Său, puterea care I-a fost încredinţată ca Om. Atunci când Îşi va exercita puterea, El Se va răzbuna pe cei care au întinat creaţia Sa şi care l-au făcut pe om să cadă, omul care fusese cap al creaţiei de pe pământ şi o imagine a Celui care urma să fie Cap al tuturor lucrurilor. El va elibera şi creaţia de sub robia răului. În aşteptarea acelui moment, El este înălţat personal ca Om glorios şi aşezat la dreapta lui Dumnezeu până când Dumnezeu Îi va pune vrăjmaşii sub picioare şi, în prezent, El transmite darurile necesare pentru a-i strânge pe cei care trebuie să-I fie tovarăşi în glorie şi care se vor arăta împreună cu El atunci când gloria Lui va străluci asupra acestei lumi a întunericului.
Lucrarea Duhului Sfânt în Adunare
Apostolul ne prezintă aici o Adunare deja eliberată şi exercitând puterea Duhului, care pe de o parte eliberează sufletele, iar pe de altă parte le zideşte în Hristos pentru a le face să crească până la statura Capului lor, şi aceasta în pofida puterii lui Satan care este încă la lucru.
De aceasta se leagă un adevăr important: această putere spirituală nu se manifestă doar în mod divin. Hristos este Cel care S-a înălţat (Cel care mai înainte a coborât în locurile cele mai de jos ale pământului) şi, în calitate de Om, a primit aceste daruri de putere. Spun că le-a primit în calitate de Om, pentru că aşa se exprimă Psalmul 68 şi Fapte 2:33 . Pasajul din Fapte vorbeşte şi despre darurile oferite mădularelor Sale. Aici, în Efeseni, este prezentat numai cel de-al doilea aspect: „a dat daruri oamenilor“ (versetul 8).
Scopul şi caracterul darurilor date de către Capul Trupului
Doresc să precizez că aceste daruri nu sunt prezentate aici ca fiind daruri împărţite oamenilor de către Duhul Sfânt coborât pe pământ, distribuite fiecăruia potrivit cu voia Lui, şi nici nu este vorba de daruri ca semne ale puterii spirituale potrivite pentru a lucra asupra celor de afară, ci sunt mijloace de strângere laolaltă şi de zidire, fiind date de Hristos în calitate de Cap al Trupului prin intermediul darurilor cu care sunt îmbrăcate persoanele pe care le alege El. El S-a înălţat şi Şi-a ocupat locul, ca Om, la dreapta lui Dumnezeu şi umple toate lucrurile, dar, oricare ar fi întinderea gloriei Sale, Hristos are în primul rând ca scop împlinirea căilor lui Dumnezeu în iubire prin strângerea laolaltă a sufletelor, în special împlinirea acestor căi faţă de Adunare; Domnul lucrează prin aceste daruri pentru ca prin ele să pună în lumină manifestarea firii divine şi să transmită Adunării bogăţiile acestui har arătat pe aceste căi, har a cărui sursă este însăşi natura divină. Natura lui Dumnezeu, planurile harului Său şi lucrarea eficace a lui Isus au ca obiect principal Adunarea. Aceste daruri sunt mijloacele de administrare a binecuvântării pentru om.
Aceste daruri sunt: apostolii, profeţii, evangheliştii, păstorii şi învăţătorii. Apostolii şi profeţii au pus temelia sau mai degrabă au fost puşi ca temelie pentru această zidire cerească şi au lucrat într-un mod extraordinar, ca venind direct de la Domnul. Celelalte două categorii (din care ultima este subîmpărţită în două daruri, legate prin natura lor) continuă în toate timpurile. Este important să remarcăm că apostolul nu recunoaşte nimic din acestea înainte de înălţarea lui Hristos. Înainte de acest eveniment el nu recunoaşte decât omul ca fiind copil al mâniei, puterea lui Satan care domnea peste el, puterea care ne-a înviat împreună cu Hristos (pe când eram morţi în păcat) şi eficacitatea lucrării de la cruce care ne-a împăcat cu Dumnezeu şi a desfiinţat în Adunare diferenţele dintre iudeu şi cel dintre naţiuni, unindu-i într-un singur Trup înaintea lui Dumnezeu – crucea fiind locul unde Hristos a băut paharul şi a purtat blestemul, astfel încât mânia a trecut pentru cel credincios. Crucea este locul unde S-a manifestat pe deplin un Dumnezeu plin de dragoste, un Dumnezeu Mântuitor.
Apostolii şi profeţii Noului Testament
Termenul de „apostoli“ se referă aici numai la acele daruri care au urmat înălţării lui Isus. Cei doisprezece, ca trimişi ai lui Isus pe pământ, nu sunt subiect de învăţătură în această epistolă, care tratează adevărul despre Trupul lui Hristos şi unitatea mădularelor Trupului, iar Trupul nu a putut exista înainte să existe Capul şi înainte ca El să ocupe această poziţie. De asemenea, am văzut că, atunci când Pavel vorbeşte despre apostoli şi despre profeţi, aceştia sunt pentru el în exclusivitate cei ai Noului Testament, care au căpătat această calitate de la Hristos, după înălţarea Lui. Omul cel nou, Omul ceresc, în calitate de Cap, fiind înălţat la cer, este Cel care Îşi formează Trupul pe pământ. El formează acest Trup pentru cer punând indivizii care îl compun în relaţie spirituală şi inteligentă cu El Însuşi prin puterea Duhului Sfânt care lucrează pe pământ în acest Trup; darurile de care vorbeşte aici apostolul sunt canalele prin care este transmis harul din partea Capului, potrivit cu legătura pe care Duhul Sfânt o face între Cap şi Trup.
Efectul darurilor
Efectul practic imediat al acţiunii darurilor este desăvârşirea credincioşilor conform harului Aceluia care este Cap. Această acţiune divină ia forma lucrării de slujire pentru formarea Trupului lui Hristos, care se desfăşoară pentru ca toate mădularele Trupului să ajungă la starea de om matur, la măsura staturii lui Hristos, Capul lor. Hristos a fost descoperit în toată plinătatea Lui şi, potrivit acestei descoperiri, mădularele Trupului trebuie să fie modelate pentru a fi asemenea lui Hristos, Cel cunoscut ca umplând toate şi ca fiind Cap al Trupului Său, descoperire a iubirii perfecte a lui Dumnezeu şi a excelenţei omului înaintea Lui, potrivit planurilor Sale, a omului care este vasul harului Său, al întregii Sale puteri şi al tuturor darurilor Sale. Astfel, Adunarea şi fiecare dintre mădularele lui Hristos vor fi pătrunse de gândurile şi de bogăţiile unui Hristos bine cunoscut şi nu vor fi purtate încoace şi încolo de tot felul de învăţături aduse de vrăjmaş pentru a înşela sufletele.
Dragostea şi adevărul; Hristos, expresia perfectă a lor
Creştinul trebuie să crească potrivit cu tot ceea ce este descoperit în Hristos şi să semene din ce în ce mai mult cu Cel care este Capul, iubirea şi adevărul fiindu-i folositoare în acest sens pentru sufletul său, acestea două fiind perfect exprimate în Hristos. Adevărul exprimă relaţiile reale care există între lucruri în raport cu centrul absolut, care este Dumnezeu, revelat acum în Hristos; iar dragostea este natura lui Dumnezeu, care este centrul tuturor lucrurilor. Iar Hristos, ca lumină, arată exact locul şi caracterul fiecărui lucru, fie că este vorba de om, de Satan, de păcat, de dreptate sau de sfinţenie, toate fiind prezentate din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Şi Hristos este dragoste, expresia iubirii lui Dumnezeu în mijlocul a tot ce există. Astfel, El este modelul nostru şi este modelul nostru în calitate de învingător, care S-a suit la cer, fiind de asemenea Capul nostru, de care suntem legaţi ca mădulare ale Trupului Său.
Mădularele Trupului sunt canale ale harului lui Hristos
De la acest Cap, prin intermediul mădularelor Sale, vine harul necesar pentru a împlini lucrarea de asimilare a lor în El Însuşi. Trupul Său, strâns unit, creşte prin lucrarea harului Său în fiecare dintre mădularele Lui şi este zidit în dragoste*. Aşa este poziţia Adunării după gândul lui Dumnezeu până ce toate mădularele vor ajunge la statura lui Hristos. Dar ce trist că manifestarea acestei unităţi este întunecată! Însă harul şi lucrarea de har a Capului pentru a da creştere mădularelor nu a scăzut niciun moment, niciodată, şi nici dragostea din inima Domnului, ca sursă a acestui har. Noi nu Îl glorificăm pe Domnul aşa cum ar trebui şi nu găsim îndeajuns plăcerea de a fi slujitori pentru bucuria altora, totuşi Capul nu încetează să lucreze spre binele Trupului Său. Lupul, într-adevăr, vine şi risipeşte oile, dar el nu le poate smulge din mâna Păstorului. Fidelitatea Lui este glorificată chiar prin infidelitatea noastră, însă fără a o scuza.
* Versetul 11 prezintă darurile speciale şi pe cele permanente, iar versetul 16, ceea ce face fiecare încheietură la locul ei. Ambele au funcţia lor în formarea şi în creşterea Trupului.
Dublul caracter al unirii dintre Hristos şi Adunare
Cu acest scop foarte scump al administrării harului (care este creşterea individuală a fiecărui mădular al Trupului lui Hristos până la statura Capului Însuşi), cu această lucrare a fiecărui mădular la locul lui pentru zidirea în dragoste a Trupului se încheie această desfăşurare a planurilor lui Dumnezeu cu privire la unitatea dintre Hristos şi Adunare, ea având acest dublu caracter, de Trup al lui Hristos în cer şi de locuinţă a Duhului pe pământ. Aceste două adevăruri nu pot fi separate şi fiecare dintre ele are importanţa lui deosebită, ele arătând în paralel lucrarea sigură şi de neschimbat a Celui care este Cap, şi lipsurile manifestate de Adunarea aflată pe pământ, în ce priveşte responsabilitatea ei.
Îndemnuri pentru o umblare potrivită cu poziţia pe care o ocupăm
După aceasta avem îndemnuri pentru o umblare potrivită poziţiei pe care ne-a acordat-o Dumnezeu, pentru ca gloria Lui în noi şi prin noi şi harul Lui faţă de noi să poată fi văzute în binecuvântarea noastră deplină. Vom remarca principiile esenţiale ale acestor îndemnuri.
Întâi ni se prezintă o inimă orbită şi străină de viaţa din Dumnezeu, care, în consecinţă, umblă în deşertăciunea propriei sale înţelegeri a vieţii, adică potrivit poftelor ei aflate sub influenţa impulsurilor cărnii, fără Dumnezeu. În contrast* cu aceasta, vedem starea omului care Îl cunoaşte pe Hristos şi care şi-a însuşit adevărul care este în Isus, ca expresie a vieţii din Dumnezeu în om, Isus fiind Dumnezeu Însuşi arătat în trup. Cel care L-a primit pe Hristos s-a dezbrăcat de omul cel vechi care se strică prin poftele înşelătoare şi s-a îmbrăcat cu un Om nou, cu Hristos. Nu este vorba de o ameliorare a omului celui vechi, ci de lepădarea lui şi de îmbrăcarea cu Hristos.
* Am remarcat deja faptul că acest contrast între starea veche şi starea nouă este caracteristic mai mult Epistolei către Efeseni decât celei către Coloseni, în aceasta din urmă fiind prezentată mai mult manifestarea vieţii.
Apostolul nu scapă nici aici din vedere unitatea Trupului lui Hristos: noi trebuie să vorbim adevărul pentru că „suntem mădulare unii altora“ (versetul 23). „Adevărul“, ca o expresie a curăţiei şi a integrităţii inimii, este în relaţie cu „adevărul care este în Isus“, a Cărui viaţă este transparentă ca lumina, pe când minciuna este în relaţie cu poftele înşelătoare.
Noua creaţie; căderea lui Adam şi rezultatul ei
Mai mult, omul cel vechi este fără Dumnezeu şi străin de viaţa din Dumnezeu, pe când omul cel nou (gr. „kainos“: cu totul nou) este o creaţie nouă*, după modelul caracterului lui Dumnezeu: „în dreptate şi în sfinţenia adevărului“. Primul Adam nu a fost creat după chipul lui Dumnezeu în acest fel. Prin cădere, omul a ajuns la cunoştinţa binelui şi răului, nemaiputând fi inocent. Adam fusese inocent, adică nu cunoştea ce este răul, dar acum, omul căzut este străin de viaţa din Dumnezeu, rămânând însă cu cunoştinţa dobândită despre bine şi rău, cu distincţia morală între ce este binele şi ce este răul în sine, distincţie ce constituie un principiu divin: „omul a ajuns ca unul din Noi, să cunoască binele şi răul“ (Geneza 3:22 ). Dar este necesară energia divină şi viaţa divină pentru ca, având această cunoştinţă, omul să poată face binele înaintea lui Dumnezeu.
* În Epistola către Coloseni ne este prezentat omul cel nou (gr. „neos“: nou în sens de proaspăt) care „se înnoieşte [gr. „anakainosis“] în cunoştinţă, după chipul Celui care l-a creat“ (Coloseni 3:10 ). În Efeseni 4:23 citim: „sunteţi înnoiţi [gr. „ananeostai“] în duhul minţii voastre“.
Dumnezeu, Centrul oricărei relaţii adevărate şi al oricărei obligaţii morale
Fiecare lucru apare în adevăratele lui caracteristici înaintea lui Dumnezeu: în aceasta constă adevărul. Nu Dumnezeu este adevărul, ci adevărul este expresia perfectă a ceea ce este un lucru în realitate şi, la modul absolut, expresia a ceea ce sunt toate lucrurile, ca şi expresia relaţiilor dintre ele. Deci Dumnezeu nu poate fi adevărul, pentru că El nu este expresia altui lucru, ci toate lucrurile se raportează la El şi El este centrul tuturor relaţiilor reale şi al tuturor obligaţiilor morale. Dumnezeu nu este nici măsura tuturor lucrurilor, pentru că El este deasupra tuturor lucrurilor şi nimic altceva nu poate avea poziţia Lui*. Adevărul este Dumnezeu devenit Om; Hristos este măsura tuturor lucrurilor. Astfel toate lucrurile apar în adevăratul lor caracter în ochii lui Dumnezeu; El judecă drept toate, atât sub aspect moral, cât şi în putere. El acţionează potrivit acestei judecăţi a Lui, şi El este drept. El cunoaşte perfect şi răul, fiind El Însuşi binele, şi nu poate suferi răul, respingându-l prin tot ceea ce este El în fiinţa Lui: El este sfânt. Şi aşa este şi omul cel nou, creat după natura divină, asemenea lui Dumnezeu în dreptate şi în sfinţenia adevărului. Ce privilegiu şi ce binecuvântare! El este, aşa cum spune un alt apostol, părtaş naturii divine; Adam nu a fost aşa.
* Într-un sens, din punct de vedere moral, Dumnezeu poate fi văzut ca fiind măsura pentru alte fiinţe, fapt ce scoate în evidenţă privilegiile imense ale unui copil al lui Dumnezeu. Un efect al harului este că, fiind născut din Dumnezeu, copilul lui Dumnezeu este chemat să fie imitator al lui Dumnezeu, să fie perfect, după cum Tatăl lui este perfect. Cel care iubeşte este născut din Dumnezeu şi Îl cunoaşte pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste. Dumnezeu ne face părtaşi sfinţeniei Sale şi, în consecinţă, noi suntem chemaţi să fim imitatori ai lui Dumnezeu, în calitate de copii iubiţi ai Lui. Aceasta ne arată imensele privilegii ale harului. Harul este iubirea lui Dumnezeu în mijlocul răului, iubire care este superioară răului şi care umblă în sfinţenie, unindu-ne pe toţi împreună, într-un mod divin, ca să avem aceleaşi bucurii şi aceleaşi sentimente. De aceea Hristos a spus: „să fie una ca Noi“ şi „una în Noi“ (Ioan 17:11,21 ).
Responsabilitatea lui Adam de a asculta
Adam a fost perfect ca om inocent. Suflarea de viaţă din nările lui venise de la Dumnezeu şi el avea responsabilitatea de a-L asculta pe Dumnezeu într-o chestiune în care nu se punea problema binelui şi răului, ci avea numai de respectat o poruncă. El a fost testat numai la proba ascultării şi nu i s-a cerut să cunoască binele şi răul în sine. Acum, în Hristos, credinciosul este părtaş naturii divine, cunoscând binele şi răul şi participând în mod vital la binele suveran, fiind părtaş naturii lui Dumnezeu, chiar dacă depinde continuu de El. Ceea ce refuză în noi să depindă de Dumnezeu este firea noastră rea.
Părtaşi naturii divine şi locuiţi de Duhul Sfânt pentru a fi imitatori ai lui Dumnezeu
Există un prinţ al acestei lumi străine de Dumnezeu. Pe de altă parte, în afară de participarea la natura divină, nouă ne-a fost dat Duhul. Aceste adevăruri solemne sunt prezentate ca principii în îndemnurile apostolului. Pe de o parte ni se spune: „nu daţi loc diavolului“ (versetul 27), adică nu-i daţi ocazia să lucreze asupra cărnii, şi pe de altă parte: „nu întristaţi Duhul“ care locuieşte în voi. Răscumpărarea creaţiei încă nu a venit, dar voi aţi fost pecetluiţi pentru acea zi, de aceea respectaţi şi preţuiţi acest oaspete sfânt care, în har, locuieşte în voi. Prin urmare, orice amărăciune şi orice răutate să înceteze, chiar orice cuvânt nepotrivit, iar blândeţea şi bunătatea să vă stăpânească, după modelul pe care îl aveţi în Hristos cu privire la căile lui Dumnezeu faţă de voi. „Fiţi imitatori ai lui Dumnezeu“. Ce privilegiu minunat! Acesta însă decurge în mod normal din faptul că noi suntem părtaşi firii Lui şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în noi.
Modelul vieţii creştine bazat pe creaţia cea nouă; din punct de vedere subiectiv, ne-am dezbrăcat de omul cel vechi şi ne-am îmbrăcat cu cel nou, iar Duhul Sfânt locuieşte în noi
Iată cele două mari principii subiective (cu caracter lăuntric) ale creştinului: 1. el s-a dezbrăcat de omul cel vechi şi s-a îmbrăcat cu cel nou, 2. Duhul Sfânt locuieşte în el. Nu există nimic mai important decât modelul de viaţă dat aici pentru creştin, întemeiat pe faptul că noi suntem o nouă creaţie. Este ceva perfect subiectiv şi ceva perfect obiectiv. Întâi, subiectiv, adevărul în Isus este că ne-am dezbrăcat de omul cel vechi şi ne-am îmbrăcat cu omul cel nou, care-L are pe Dumnezeu ca model, fiind creat potrivit cu Dumnezeu, după perfecţiunea morală a caracterului Său. Dar aceasta nu este totul, pentru că Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, cu care noi am fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării, locuieşte în noi, iar noi nu trebuie să-L întristăm. Acestea sunt cele două elemente caracteristice ale stării noastre: omul cel nou, creat potrivit lui Dumnezeu, şi prezenţa Duhului Sfânt, numit aici Duhul lui Dumnezeu, fiind numit astfel în relaţie cu caracterul lui Dumnezeu.
Din punct de vedere obiectiv, Dumnezeu este modelul nostru
Apoi, obiectiv (în afara noastră), fiind creaţi după felul de a fi al lui Dumnezeu şi Dumnezeu locuind în noi, El este model pentru umblarea noastră, şi aceasta în relaţie cu cele două cuvinte care exprimă esenţa lui Dumnezeu: „lumină“ şi „iubire“. Noi suntem chemaţi să umblăm în dragoste, „după cum Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca dar şi jertfă lui Dumnezeu“ ( Efeseni 5:2 ). „Pentru noi“ arată iubirea divină; „lui Dumnezeu“ arată perfecţiunea obiectului şi a motivaţiei. Legea are iubirea de sine ca măsură a iubirii pentru alţii. Hristos S-a dat pe Sine pentru noi, însă lui Dumnezeu. Nevrednicia noastră face să fie şi mai mare valoarea dragostei care L-a făcut să Se dea pentru noi, dar, pe de altă parte, afecţiunea şi motivaţia îşi iau valoarea din obiectul lor; iar în cazul lui Hristos, Dumnezeu Însuşi a fost obiectul Lui, pentru care S-a oferit în întregime. Dacă putem spune aşa, noi putem iubi mai presus de ce suntem noi sau mai prejos de ce suntem noi. Atunci când, în afecţiunile noastre, privim mai sus de noi, cu cât mai nobil este obiectul afecţiunii, cu atât mai nobile sunt afecţiunile, iar atunci când privim la un nivel inferior nouă, cu cât obiectul iubit este mai nedemn, cu atât mai curată şi mai absolută este iubirea. Hristos a fost desăvârşit în ambele aspecte, şi aceasta la modul absolut. El S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi şi lui Dumnezeu. Apoi se spune că suntem lumină în Domnul. Nu putem spune că noi suntem iubire, pentru că iubirea este bunătatea suverană a lui Dumnezeu, ci putem numai să umblăm în iubire, asemenea lui Hristos. Însă noi suntem lumină în Domnul. Acesta este cel de-al doilea nume esenţial al lui Dumnezeu şi noi, fiind părtaşi naturii divine, suntem lumină în Domnul. Şi în aceasta Îl avem tot pe Hristos ca model: „Hristos va străluci peste tine“. În calitate de copii iubiţi, noi suntem chemaţi să fim imitatori ai lui Dumnezeu.
Viaţa ne este prezentată perfect şi deplin în Hristos
Această viaţă la care suntem părtaşi şi pe care o trăim ca părtaşi firii divine ne-a fost prezentată în mod obiectiv în Hristos, în toată perfecţiunea şi în toată plinătatea ei în om, şi încă în Omul care a ajuns la perfecţiune şi este acum în cer, potrivit cu planurile lui Dumnezeu cu privire la El. Această viaţă este Hristos, această viaţă eternă care era dinainte la Tatăl şi care ne-a fost arătată. Cel care mai întâi a coborât este acum înălţat în cer pentru a duce acolo firea omenească şi pentru a o manifesta în glorie, în gloria lui Dumnezeu, potrivit planurilor eterne. Am văzut această viaţă în desfăşurarea ei pe pământ: Dumnezeu arătat în trup, Omul perfect ceresc şi în totul ascultător de Tatăl, a Cărui purtare faţă de alţii este determinată de motivele care-L caracterizează pe Dumnezeu Însuşi în har. Mai târziu, El Se va arăta pentru judecată. În viaţa de pe pământ, El a trecut deja prin toate experienţele unui om şi, prin aceasta, cunoaşte felul cum harul se potriveşte pentru toate nevoile noastre, şi acest har îl desfăşoară acum potrivit acestei cunoştinţe, iar în viitor va exercita judecata având o cunoaştere perfectă a omului, nu numai o cunoaştere divină, ci şi o cunoaştere ca om care a umblat în această lume în sfinţenie perfectă, fapt care nu va permite nicio scuză şi nu va lăsa nicio scăpare inimilor celor judecaţi.
Chipul lui Dumnezeu
Dar acum noi vorbim despre chipul lui Dumnezeu în El, pentru că în El ne este prezentat ceea ce trebuie să imităm, şi această fire este prezentată în om aşa cum trebuie să se dezvolte în noi pe pământ, în împrejurările prin care trecem. În El vedem manifestarea lui Dumnezeu, şi aceasta în contrast cu omul cel vechi. Ne este prezentat „adevărul în Isus“, cu nota că, în noi, acest adevăr cuprinde dezbrăcarea de omul cel vechi şi îmbrăcarea cu omul cel nou, ceea ce corespunde morţii şi învierii lui Hristos (pentru comparaţie, în special cu privire la moartea Lui, vedeţi 1. Petru 3:18 ; 4:1 ). Astfel, pentru a atrage şi a pune în mişcare inimile noastre, pentru a ne da modelul după care trebuie să fie formate şi ţelul pe care-l au de atins, Dumnezeu ne-a dat un Obiect în care Se manifestă El Însuşi şi în care Îşi găseşte toată plăcerea.
Scopul lui Dumnezeu în omul cel nou şi scopul omului nou însuşi
Reproducerea lui Dumnezeu în om este scopul pe care Dumnezeu Îl are în omul cel nou şi este de asemenea scopul omului celui nou, care este el însuşi o reproducere a firii şi a caracterului lui Dumnezeu. Sunt două principii ale umblării creştinului, potrivit cu lumina în care el se află. Primul, alergarea spre ţinta chemării lui cereşti, spre Hristos înălţat în cer. Deci alergarea este către cer, iar fiinţa minunată a lui Hristos este motivaţia creştinului, pentru că doreşte să-L câştige pe Hristos. Dar nu acesta este punctul de vedere al Epistolei către Efeseni, ci aici credinciosul este aşezat în locurile cereşti în Hristos, de unde el vine (cum s-a întâmplat în mod real cu Hristos) şi manifestă pe pământ caracterul lui Dumnezeu, avându-L, după cum am văzut, pe Hristos ca model. Noi, fiind copii preaiubiţi, suntem chemaţi să arătăm căile Tatălui nostru.
Noi nu am fost creaţi din nou după felul în care a fost creat primul Adam, ci am fost creaţi potrivit cu ceea ce este Dumnezeu, a Cărui manifestare este Hristos, El fiind al doilea Om şi ultimul Adam*.
* Este de remarcat aici diferenţa faţă de Romani 12:1,2 . În Romani, după cum am văzut, omul este privit ca trăind pe pământ, de aceea el trebuie să-şi ofere trupul ca jertfă vie – trăind în Hristos, trebuie să-I dea lui Dumnezeu toate mădularele sale. În Efeseni, sfinţii sunt priviţi ca fiind deja aşezaţi în locurile cereşti şi de acolo trebuie ei să vină pentru a da mărturie înaintea oamenilor despre acest caracter, umblând în dragoste şi în lumină, cum a umblat Hristos.