Capitolul 2

Puterea lui Dumnezeu de a aduce sufletele moarte în păcate la savurarea privilegiilor cereşti

Capitolul al doilea* prezintă lucrarea puterii lui Dumnezeu pe pământ, lucrare care are ca scop principal să facă sufletele să se bucure de privilegiile cereşti şi să alcătuiască astfel, pe pământ, Adunarea. Capitolul nu prezintă privilegiile în sine, nici nu detaliază planurile lui Dumnezeu. Vedem harul şi puterea care lucrează pentru împlinirea planurilor, aducând sufletele la rezultatul pe care această putere trebuie să-l producă. Hristos este văzut în primul rând nu ca Dumnezeu coborât pe pământ şi prezentat păcătoşilor, ci ca mort, adică în poziţia în care eram noi din cauza păcatului, dar înviat şi scos din acea stare prin puterea lui Dumnezeu. El a murit pentru păcat, iar Dumnezeu L-a înviat dintre morţi şi L-a aşezat la dreapta Sa. Noi eram morţi în greşelile şi în păcatele noastre, iar Dumnezeu ne-a adus la viaţă împreună cu El. Dar, de vreme ce este vorba de pământ şi de lucrarea puterii şi a harului pe pământ, este normal ca Duhul să vorbească despre starea de moarte a celor în care lucrează harul, care, de fapt, este starea tuturor oamenilor. În acelaşi timp, în formele pământeşti ale religiei, în sistemul care exista pe pământ, erau unii aflaţi aproape şi alţii aflaţi departe. Am văzut însă că binecuvântarea deplină de care vorbeşte apostolul ţine de însăşi natura lui Dumnezeu. Toate planurile Lui au în vedere glorificarea naturii Sale şi, de aceea, toate formele exterioare – chiar şi acelea dintre ele care au fost date în mod provizoriu pe pământ prin autoritatea lui Dumnezeu – nu pot avea nicio valoare. Acele forme au fost de folos pentru arătarea căilor lui Dumnezeu, ca umbre ale lucrurilor viitoare, şi ele fuseseră legate de manifestarea autorităţii Lui pe pământ printre oameni, pentru a păstra o anume cunoştinţă despre Dumnezeu. Acele lucruri şi-au avut importanţa lor, dar erau doar imagini simbolice care nu puteau aduce oamenii în relaţie cu Dumnezeu, pentru ca ei să se bucure de manifestarea eternă a naturii Lui în inimi transformate prin harul Său, fiind în comuniune cu El şi reflectând natura Lui. Toate acele rânduieli erau neputincioase pentru atingerea acestui scop, nefiind manifestarea principiilor eterne. Dar existau cele două categorii de oameni, iudeii şi cei dintre naţiuni, iar apostolul vorbeşte despre amândouă. Harul ia oameni şi dintr-o categorie şi din cealaltă pentru ca să alcătuiască din ei un singur Trup, un singur om nou, o nouă creaţie în Hristos.

* Puterea lui Dumnezeu este cea care, înviindu-i pe sfinţi împreună cu Hristos din starea de moarte cauzată de păcat, i-a unit cu El, Capul, ei devenind Trupul Său. Prima parte a capitolului 1 ne-a prezentat relaţia noastră individuală cu Tatăl, în care Hristos este Întâiul-născut dintre mai mulţi fraţi. Apoi ajungem la relaţia noastră corporativă cu Hristos, al doilea Om, care a fost înviat. Până la partea a doua a rugăciunii ne sunt prezentate planurile lui Dumnezeu, iar din ultima parte vedem lucrările puterii prin care sunt împlinite aceste planuri. În acest punct este introdusă unirea noastră cu Hristos, care, deşi descoperită în planurile lui Dumnezeu, este lucrată acum, din punct de vedere spiritual, cum vedem în Efeseni 2 .

Depărtarea omului faţă de Dumnezeu

În primele două versete din acest capitol, apostolul vorbeşte despre cei care au fost scoşi dintre naţiuni, care nu-L cunoşteau pe Dumnezeu, pe care iudeii îi numeau în mod obişnuit „neamuri“. În versetul 3, când spune „şi noi toţi“, el se referă la iudei fără a intra în grozăvia detaliilor cuprinse în capitolul 3 din Epistola către Romani*, pentru că aici nu se pune problema de a-l convinge pe individ de păcat, pentru a-i arăta apoi mijlocul prin care poate fi îndreptăţit, ci de a prezenta planurile lui Dumnezeu în har. Aici deci apostolul vorbeşte despre depărtarea omului de Dumnezeu, om care se află sub puterea întunericului. Tratând despre cei dintre naţiuni, el vorbeşte despre starea universală a lumii. Mersul lumii în ansamblu, al întregului sistem, este după prinţul puterii văzduhului, lumea fiind guvernată de acela care lucrează în inimile fiilor neascultării, care, prin voinţa lor proprie, se sustrag guvernării lui Dumnezeu, chiar dacă nu se pot sustrage judecăţii Lui.

* Trebuie să remarcăm aici că, în Efeseni, Duhul nu descrie viaţa în păcat a omului celui vechi, ci Dumnezeu şi lucrarea Lui sunt totul. Omul este privit ca fiind mort în păcatele lui şi, în consecinţă, ceea ce se produce este în întregime din partea lui Dumnezeu, o creaţie nouă făcută de El. Imaginea din Romani este a unui om care trăieşte în păcat, care trebuie să moară, care trebuie să se judece pe sine, să se pocăiască şi să fie curăţit prin har, ceea ce înseamnă că este tratat ca un om viu în păcatele sale. Aici însă omul este fără nicio mişcare a vieţii spirituale; Dumnezeu este Cel care face totul, El aduce la viaţă şi înviază; este vorba de o creaţie nouă.

Iudeii şi neamurile, deopotrivă copii ai mâniei prin natura lor

Dacă iudeii aveau privilegii exterioare, nefiind în mod direct sub guvernarea domnitorului lumii acesteia, cum era cazul cu naţiunile cufundate în idolatrie şi în cea mai mare decădere a sistemului cu care se laudă omul, în poftele prin care demonii găsesc plăcere să facă de râs înţelepciunea omului; dacă iudeii nu erau ca oamenii dintre naţiuni, sub guvernarea demonilor, totuşi, în firea lor, ei erau conduşi de aceleaşi pofte cu care demonii îi chinuiesc pe bieţii păgâni. Iudeii trăiau la fel ca păgânii în ceea ce priveşte poftele cărnii şi erau „copii ai mâniei“ la fel ca toţi ceilalţi, pentru că aceasta este starea oamenilor: prin firea lor, ei sunt „copii ai mâniei“. În ceea ce priveşte privilegiile lor exterioare, israeliţii sunt poporul lui Dumnezeu, dar, prin firea lor, ei sunt oameni ca toţi ceilalţi, şi aici trebuie remarcată expresia „din fire“ (versetul 3). Duhul nu vorbeşte aici despre o judecată pronunţată de Dumnezeu, nici de păcate comise, nici de faptul că Israel nu şi-a îndeplinit responsabilitatea în relaţiile cu Dumnezeu şi a căzut în idolatrie şi răzvrătire, nici chiar de faptul că L-a respins pe Mesia şi, prin aceasta, şi-a pierdut dreptul la orice binecuvântare; pe scurt, nu spune nimic din ceea ce a făcut Israel. Şi nici nu vorbeşte despre o judecată din partea lui Dumnezeu asupra manifestărilor păcatului. Iudeii, ca toţi ceilalţi oameni, prin firea lor, erau copii ai mâniei. Această mânie era consecinţa normală a stării în care se aflau*.

* Întotdeauna Cuvântul ne arată că judecata are în  vedere faptele comise în trup. Dar noi eram morţi în păcate, fără nicio mişcare de viaţă spre Dumnezeu. Noi nu venim la judecată, ci suntem trecuţi din moarte la viaţă (Ioan 5:24 ).

Îndurarea, dragostea şi puterea lui Dumnezeu faţă de cei morţi în greşelile şi în păcatele lor

Omul, aşa cum este el (fie iudeu, fie dintre naţiuni), şi mânia lui Dumnezeu sunt două lucruri care merg împreună, la fel cum împreună merg binele şi dreptatea. Iar Dumnezeu – chiar dacă în judecată sancţionează tot ceea ce este contrar voii şi gloriei Sale – este, prin firea Lui, deasupra tuturor acestor lucruri; iar faţă de cei care sunt vrednici de mânie, El poate să fie bogat în îndurare, pentru că aşa este El în firea Lui. În consecinţă, apostolul Îl prezintă aici lucrând potrivit cu ceea ce este El faţă de obiectele harului Său. Pavel spune că noi eram morţi în greşeli şi în păcate, dar Dumnezeu a venit şi, din dragoste, ne-a eliberat prin puterea Lui. „… Dumnezeu, fiind bogat în îndurare, pentru dragostea Lui mare cu care ne-a iubit…“ (versetul 4). În noi nu era nicio mişcare spre bine: noi eram morţi în greşelile şi păcatele noastre. Iniţiativa, lăudat fie El, a venit din partea Sa. El ne-a adus la viaţă, şi nu numai atât, ci ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos. Pavel nu spune în mod direct că Hristos a fost adus la viaţă, chiar dacă acest lucru ar putea fi spus atunci când vorbim despre puterea Duhului în El, în actul învierii. Hristos a fost înviat dintre morţi, iar în ceea ce ne priveşte pe noi se spune că toată energia prin care Hristos a ieşit din moarte lucrează pentru a ne aduce şi pe noi la viaţă; şi nu numai atât, ci suntem asociaţi cu El în aducerea la viaţă. El a ieşit din moarte, deci şi noi ieşim împreună cu El. Dumnezeu ne face parte de această viaţă. Totul este numai har din partea Sa, har care ne-a mântuit, pe noi care eram morţi în păcatele noastre şi care ne-a scos din moarte aşa cum Hristos a ieşit din moarte, iar aceasta prin aceeaşi putere, şi împreună cu Hristos*, prin puterea de viaţă, în înviere; pentru ca să ne pună în lumină şi în favoarea lui Dumnezeu, ca o nouă creaţie, aşa cum este şi Hristos Însuşi. Învierea a pus capăt tuturor deosebirilor; ele nu mai au loc în Hristos Cel înviat, pentru că Dumnezeu le-a dat viaţa şi unora şi celorlalţi împreună cu Hristos.

* Aici este o creaţie cu totul nouă, iar starea cea  nouă a creştinului este privită aşa cum este ea în sine. În starea noastră de dinainte eram morţi faţă de Dumnezeu. Aici omul nu este privit ca trăind în păcate şi fiind răspunzător pentru aceasta, ci ca fiind complet mort în păcate, după care este creat din nou. De aceea, în această parte a epistolei nu se vorbeşte de iertare, nici de îndreptăţire, pentru că omul nu este privit ca fiind viu şi responsabil. În Coloseni, creştinii sunt prezentaţi ca înviaţi împreună cu Hristos, dar este scris: „după ce ne-a iertat toate greşelile“ (Coloseni 2:14 ), greşeli pe care Hristos le-a luat asupra Lui coborându-Se în moarte. În Efeseni nu avem nici prezentarea omului cel vechi şi moartea care i se cuvine, chiar dacă mersul lumii şi omul cel vechi sunt recunoscute ca realităţi, dar nu în relaţie cu învierea. În Coloseni, dimpotrivă, ne este prezentat omul cel vechi, şi chiar atunci când este scris „eraţi morţi în greşelile voastre“, este adăugat „şi în necircumcizia cărnii voastre“, pentru că suntem priviţi ca fiind morţi faţă de Dumnezeu. Epistola către Romani îl priveşte pe om ca fiind responsabil în lume şi, de aceea, este prezentată pe deplin îndreptăţirea şi moartea faţă de păcat, dar nu şi învierea împreună cu Hristos. Omul este privit ca trăind pe pământ, fiind îndreptăţit şi viu în Hristos.

În Hristos, într-o nouă stare

Din moment ce Hristos a făcut aceasta, iudeii şi cei dintre naţiuni se află împreună în Hristosul înviat şi înălţat la cer, diferenţele fiind desfiinţate prin moarte. Ei sunt împreună aşezaţi în El într-o stare nouă, care le este comună şi care este chiar starea lui Hristos Însuşi¹. Aceşti bieţi păcătoşi dintre naţiuni şi dintre iudeii împotrivitori şi răzvrătiţi sunt aşezaţi în poziţia în care Se află Hristos prin puterea care L-a înviat dintre morţi şi L-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu², pentru a arăta în veacurile viitoare imensele bogăţii ale harului care i-a introdus acolo. O Maria din Magdala, un tâlhar crucificat şi noi toţi cei care credem, însoţitori ai Fiului lui Dumnezeu în glorie, vom fi mărturii ale acestui har minunat. Prin har suntem mântuiţi. Acum nu suntem încă în glorie: totul este prin credinţă. Unii ar putea spune că măcar credinţa este a omului. Nu³, nici în această privinţă nu este meritul nostru. Totul este darul lui Dumnezeu şi nu este în urma faptelor noastre, pentru ca nimeni să nu se laude, pentru că noi suntem lucrarea Lui.

¹ Nu numai că ne este transmisă viaţa, lucru pe care l-am văzut deja în Epistola către Romani, ci avem o poziţie cu totul nouă, viaţa având caracterul unei învieri care ne-a scos din starea de morţi în păcate. Aici nu suntem priviţi ca fiind aduşi la viaţă de către Hristos, ci împreună cu El. El este Omul înviat şi glorificat.

² În Epistola către Coloseni sfinţii sunt priviţi doar ca înviaţi împreună cu Hristos, având o speranţă rezervată pentru ei în ceruri şi sunt chemaţi să iubească lucrurile de sus, unde este Hristos şi unde este ascunsă viaţa lor cu El în Dumnezeu. Mai mult chiar, învierea lor împreună cu Hristos este o înviere administrativă pentru această lume, prin botez, în relaţie cu credinţa în puterea care L-a înviat pe Hristos. În această epistolă nu ne este prezentată unitatea dintre iudei şi naţiuni, ca fiind înviaţi şi în locurile cereşti. De fapt, în Epistola către Coloseni, apostolul îi are în vedere numai pe cei dintre naţiuni.

³ „Aceasta nu este de la voi“ se referă atât la credinţă cât şi la har; ar fi un nonsens să spunem că se referă numai la har. Am putea presupune că credinţa vine de la noi – lucru pe care nu l-am putea gândi despre har – şi, de aceea, Duhul Sfânt adaugă: „aceasta nu este de la voi; este darul lui Dumnezeu“. Aceasta înseamnă că a crede este un dar de la Dumnezeu şi nu vine de la noi, lucru care este confirmat de ceea ce urmează: „nu din fapte, ca să nu se laude nimeni“. Apostolul doreşte să arate că totul este prin har şi este de la Dumnezeu, este lucrarea lui Dumnezeu, o nouă creaţie. Harul, credinţa şi toate celelalte lucruri din partea lui Dumnezeu merg împreună.

Creaţi din nou pentru fapte bune, potrivite cu noua creaţie

Cu câtă tărie subliniază Duhul faptul că Dumnezeu Însuşi este singura sursă şi Cel care a înfăptuit totul! Este o creaţie care este opera Lui, un rezultat care este în deplin acord cu caracterul Lui. Şi această lucrare este făcută în noi; Dumnezeu ia nişte bieţi păcătoşi pentru a-Şi arăta gloria în ei. Dacă este lucrarea lui Dumnezeu, atunci, în mod sigur, ea este şi eficace pentru a produce lucrări bune: El ne-a creat în Hristos pentru lucrări bune.

Remarcaţi că, dacă Dumnezeu ne-a creat pentru lucrări bune, acestea, prin natura lor trebuie să fie potrivite cu caracterul Celui care a lucrat în noi, creându-ne după gândurile Lui. Aici nu ne este prezentat omul care caută să se apropie de Dumnezeu şi să-L satisfacă făcând lucrări care să-I fie plăcute potrivit legii, lege privită ca măsură a ceea ce ar trebui să fie omul; ci Dumnezeu ne-a luat când eram în păcatele noastre, când în inima noastră nu era nicio mişcare morală (după cum este scris: „nu este niciunul care înţelege, nu este niciunul care-L caută pe Dumnezeu“ Romani 3:10 ), şi El ne-a creat din nou pentru lucrări care să fie în acord cu noua creaţie. Noi suntem aşezaţi într-o poziţie cu totul nouă, potrivit cu această nouă creaţie a lui Dumnezeu: noi îmbrăcăm un nou caracter, după cum a hotărât Dumnezeu mai dinainte. Şi lucrările sunt hotărâte mai dinainte potrivit cu caracterul pe care-l avem prin această nouă creaţie. Totul este absolut potrivit cu gândul lui Dumnezeu. Nu este vorba de îndatoriri, cum era în creaţia cea veche*, ci totul este rodul gândurilor lui Dumnezeu în creaţia cea nouă. Legea dispare cu privire la noi chiar atunci când este vorba de fapte, ea dispare odată cu firea cea veche căreia i se aplică. Omul ascultător faţă de lege ar fi fost aşa cum s-ar fi cuvenit să fie primul Adam, pe când omul în Hristos trebuie să umble potrivit cu viaţa cerească a ultimului Adam, într-un mod demn de El, Capul noii creaţii. Fiind înviat împreună cu Hristos şi fiind rodul noii creaţii, el trebuie să aibă o purtare demnă de Acela care l-a creat pentru Sine (2. Corinteni 5:5 ).

* Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu mai recunoaşte relaţiile pe care le-a constituit El la origine; El le recunoaşte deplin atunci când noi suntem în ele; dar măsura creaţiei celei noi este altceva.

Iudeul şi cel dintre neamuri formează un singur om nou

Astfel, cei dintre naţiuni, care se bucură de acest privilegiu nespus de mare de a fi într-o nouă creaţie trebuie să-şi amintească de starea de unde au fost scoşi: fără Dumnezeu şi fără speranţă în lume, străini de toate promisiunile. Faptul că apostolul nu-i menţionează pe evrei în acest context, nu înseamnă că el ar recunoaşte iudaismul ca fiind adevărata circumcizie. Dar, oricât de îndepărtaţi erau cei dintre naţiuni, acum fuseseră apropiaţi în Hristos, prin sângele Lui. Hristos a dărâmat zidul despărţitor de la mijloc, desfiinţând legea poruncilor prin care iudeii, care se deosebeau prin aceste rânduieli, erau despărţiţi de naţiuni. Acele porunci îşi aveau locul în domeniul cărnii, dar Hristos, trăind în relaţie cu toate acestea, a murit şi a desfiinţat vrăjmăşia pentru a face în Sine Însuşi un singur om nou din cei doi, din iudei şi din naţiuni. Cei dintre naţiuni sunt apropiaţi prin sângele lui Hristos, iar zidul despărţitor de la mijloc este dărâmat pentru ca şi unii şi ceilalţi să fie împăcaţi cu Dumnezeu într-un singur Trup. Prin cruce nu numai că s-a făcut pace, ci prin harul care este comun (şi la care niciunul nu putea pretinde că avea mai mult drept decât celălalt, pentru că acest har se aplică la păcat), s-a desfiinţat vrăjmăşia care exista până atunci între iudeul privilegiat şi cel dintre naţiuni, dedat la idolatrie şi departe de Dumnezeu. Hristos a desfiinţat în carnea Lui vrăjmăşia, legea poruncilor conţinută în rânduieli.

Avem acces la Dumnezeu ca Tată al nostru şi facem parte din familia Lui

Odată ce a făcut pace, Hristos le-a vestit pacea atât unora cât şi celorlalţi, fie ei aproape sau departe, pentru că, prin Hristos, noi toţi, fie iudei, fie dintre naţiuni, avem acces la Tatăl printr-un singur Duh. Nu mai este Yahve al iudeilor, al cărui Nume nu era chemat asupra neamurilor, ci este Tatăl creştinilor, al răscumpăraţilor prin Hristos, al celor înfiaţi pentru a face parte din familia lui Dumnezeu. Astfel, chiar fiind dintre naţiuni, creştinul încetează să fie străin şi devine cetăţean al cerurilor, aparţinând adevăratei Case a lui Dumnezeu Însuşi. Aşa este harul. În ceea ce priveşte această lume, fiind astfel aşezaţi ca mădulare în Trupul lui Hristos, iată care este poziţia noastră: toţi, iudei sau dintre naţiuni, strânşi astfel într-un singur Trup, alcătuim Adunarea lui Dumnezeu pe pământ. Apostolii şi profeţii (cei din Noul Testament) constituie temelia zidirii, Hristos Însuşi fiind piatra de unghi. În El întreaga zidire se înalţă pentru a fi un templu în care cei dintre naţiuni au locul lor, formând împreună cu ceilalţi locuinţa pe pământ a lui Dumnezeu, în care El locuieşte prin Duhul Său. Întâi, apostolul prezintă lucrarea progresivă de zidire pe temelia apostolilor şi profeţilor, ansamblul Adunării potrivit gândurilor lui Dumnezeu; şi, în al doilea rând, el prezintă unitatea pe care efesenii şi ceilalţi credincioşi dintre naţiuni o formează împreună cu iudeii creştini, alcătuind Casa lui Dumnezeu pe pământ în acel moment. Dumnezeu locuieşte în ea prin Duhul Sfânt*.

* În zilele noastre este extrem de important să vedem clar diferenţa dintre această zidire care se înalţă progresiv (dar care nu este niciodată încheiată până când toţi credincioşii care trebuie să formeze Trupul lui Hristos nu vor fi strânşi împreună) şi templul lui Dumnezeu care este în prezent pe pământ. În privinţa celei dintâi, Hristos este Cel care zideşte şi El lucrează fără nicio greşeală, şi porţile Hadesului nu vor birui împotriva acestei zidiri. Această zidire nu este încă încheiată, nici nu poate fi considerată ca un tot până la încheierea ei. De aceea nu întâlnim niciodată în epistole pe vreun om care zideşte în sensul acesta. Astfel, în întâia Epistolă a lui Petru citim: „De El apropiindu-vă ca de o piatră vie … şi voi înşivă, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi“; şi tot aşa şi aici, edificiul creşte pentru a fi un templu sfânt în Domnul. Dar, alături de acesta există mărturia colectivă, manifestată şi văzută ca un tot pe pământ, iar omul este privit ca acela care zideşte. „… Voi sunteţi zidirea lui Dumnezeu“, spune apostolul (1. Corinteni 3 ). „… Ca un arhitect înţelept am pus temelia … dar fiecare să ia seama cum zideşte deasupra…“. În aceasta este introdusă responsabilitatea omului, iar lucrarea omului este supusă judecăţii. Însă a atribui acestei din urmă lucrări a omului privilegiile Trupului şi zidirii făcute de Hristos, a generat papalitatea şi tot ce derivă din ea. Lucrarea stricată, care trebuie să fie judecată, a fost în mod fals considerată ca având stabilitatea care este caracteristică numai lucrării lui Hristos. Aici, în Efeseni găsim nu numai lucrarea stabilă care se înalţă progresiv, ci şi zidirea actuală, ca o realitate, cu binecuvântările ei, fără a fi făcute referiri la responsabilitatea omului în lucrarea de zidire.

Subiectele capitolelor 1 şi 2

Primul capitol ne-a prezentat planurile şi scopurile lui Dumnezeu, începând cu relaţia dintre fii şi Tatăl şi, atunci când este vorba de lucrarea lui Dumnezeu, prezentând Adunarea ca fiind Trupul lui Hristos, unită cu El, care este Cap al tuturor lucrurilor. Cel de-al doilea capitol, vorbeşte despre lucrarea prin care Adunarea este chemată afară din lume, de alcătuirea prin har a Adunării* aici, pe pământ, pe de-o parte crescând pentru a fi un templu sfânt, iar pe de altă parte ca fiind locuinţa în prezent a lui Dumnezeu prin Duhul.

* Cel de-al doilea capitol vorbeşte într-adevăr despre Trup (versetul 16), dar introducerea subiectului despre casă este un element nou şi trebuie să fie cercetat mai pe larg. Cu toate că lucrarea care se împlineşte prin crearea mădularelor care trebuie să alcătuiască Trupul este în întregime a lui Dumnezeu, ea se desfăşoară totuşi pe pământ. Planurile lui Dumnezeu îi au în vedere în primul rând pe indivizi, pentru a-i aduce la El, aşa cum îi doreşte El, după care Hristos, fiind înălţat mai presus de orice Nume care este numit în acest veac şi în cel viitor, a fost pus de Dumnezeu Cap al Trupului, alcătuit din indivizi uniţi cu Hristos în cer, peste toate lucrurile. Ei vor fi făcuţi desăvârşiţi, potrivit însăşi perfecţiunii Celui care le este Cap. Dar lucrarea de pe pământ îi strânge aici jos pe cei născuţi din nou, iar ceea ce corespunde aici, pe pământ, prezenţei lui Hristos în cer este prezenţa Duhului Sfânt. Cel credincios este templu al lui Dumnezeu, dar în capitolul nostru este vorba de tot ansamblul creştinilor de pe pământ: ei devin Casa, locuinţa lui Dumnezeu pe pământ. Ce adevăr minunat şi solemn, ce privilegiu imens şi ce sursă de binecuvântare, dar şi ce responsabilitate mare!

Trebuie să remarcăm că, vorbind despre Trupul lui Hristos, vorbim despre rodul planului etern al lui Dumnezeu şi despre lucrarea Lui şi, deşi Duhul poate aplica acest nume la Adunarea lui Dumnezeu pe pământ, considerată ca fiind alcătuită din adevăratele mădulare ale lui Hristos pe pământ, totuşi Trupul lui Hristos, format prin puterea dătătoare de viaţă a lui Dumnezeu potrivit cu planul Lui etern, este compus din persoane unite cu Capul ca nişte adevărate mădulare. Casa lui Dumnezeu, aşa cum este ea stabilită acum pe pământ, este rodul unei lucrări a lui Dumnezeu, care este acum încredinţată oamenilor, nu obiectul propriu-zis al planurilor Sale, deşi cetatea din Apocalipsa corespunde în oarecare măsură cu aceasta. Ca lucrare a lui Dumnezeu, este clar că această casă este alcătuită din cei cu adevărat chemaţi de Dumnezeu şi că, în consecinţă, El este Cel care o zideşte, şi aşa este prezentată aici (comparaţi cu Fapte 2:47 ); dar nu trebuie confundat rezultatul practic al acestei lucrări făcute de oameni sub responsabilitate (1. Corinteni 3 ) cu obiectul planurilor lui Dumnezeu. Nimeni nu poate fi cu adevărat mădular al lui Hristos fără a fi în mod real unit cu Capul, nici nu poate fi cu adevărat o piatră a casei; dar casa poate fi locuinţa lui Dumnezeu chiar dacă în construcţie a intrat câte ceva care nu este o piatră adevărată; dar este imposibil ca o persoană care nu este născută din Dumnezeu să fie mădular în Trupul lui Hristos (vedeţi nota precedentă).