Capitolul 1

Orizontul bogat şi binecuvântat al Epistolei către Efeseni

Epistola către Efeseni ne oferă cea mai largă prezentare a binecuvântărilor date sfinţilor, în mod individual, şi Adunării, precum şi a planurilor lui Dumnezeu cu privire la gloria lui Hristos. Hristos Însuşi este prezentat ca Acela care trebuie să unească toate lucrurile sub mâna Sa, în calitate de Cap al Adunării. Adunarea este privită în cea mai intimă relaţie cu El, iar cei care o compun sunt priviţi, în mod individual, în relaţia lor cu Tatăl Însuşi. Ea este prezentată în poziţia cerească pe care a căpătat-o prin harul suveran al lui Dumnezeu. Aceste căi ale harului faţă de ea Îl descoperă pe Dumnezeu Însuşi sub două aspecte distincte, atât faţă de Hristos, cât şi faţă de creştini. Dumnezeu este Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos. El este Dumnezeul lui Hristos, atunci când Hristos este privit ca Om, şi este Tatăl lui Hristos, atunci când Acesta este privit ca Fiul dragostei Lui. În primul aspect este descoperită natura lui Dumnezeu, iar în cel de-al doilea este descoperită relaţia intimă de care ne bucurăm cu Acela care este Tatăl, şi aceasta potrivit cu excelenţa relaţiei Sale cu Hristos. În această relaţie cu Tatăl, ca şi în relaţia în care suntem cu Hristos, în calitate de Trup şi de Mireasă a Lui, constau resursele binecuvântării sfinţilor şi a Adunării lui Dumnezeu, ale cărei mădulare am devenit prin har, formând o unitate.

Binecuvântările Adunării şi ale sfinţilor în mod individual

Însăşi forma epistolei ne arată cum duhul apostolului era pătruns de sentimentul binecuvântării care aparţine Adunării. După ce le-a urat sfinţilor şi credincioşilor* de la Efes harul şi pacea de la Dumnezeu, Tatăl adevăraţilor creştini, şi din partea lui Isus Hristos, Domnul lor, apostolul începe imediat să le vorbească despre binecuvântările de care au parte toate mădularele lui Hristos. Inima lui era plină de imensitatea harului şi nu era nimic în starea creştinilor de la Efes care să necesite corectare din partea apostolului, Pavel nefiind nevoit să facă anumite remarci adaptate la situaţia lor. Apropierea de Dumnezeu aduce sinceritate şi simplitate şi ne face capabili să ne bucurăm pur şi simplu de binecuvântările lui Dumnezeu, aşa cum le dă Dumnezeu Însuşi, aşa cum curg ele din inima Lui. Astfel, ne bucurăm de părtăşia cu Acela care le dă nu într-un mod adaptat la starea celor cărora le sunt date, sau printr-o comunicare care descoperă numai parţial binecuvântările, pentru că sufletul nu este capabil să primească mai mult, ci, atunci când suntem aproape de Dumnezeu, suntem simpli şi tot cuprinsul binecuvântărilor şi al harului se desfăşoară înaintea noastră aşa cum sunt ele în El.

* Cuvântul „credincioşi“ este folosit aici şi în Epistola către Coloseni pentru a-i desemna pe creştinii din acele locuri. Trebuie să ne amintim că, atunci când scria aceste două epistole, apostolul era în închisoare, iar creştinismul fusese deja întemeiat de mai mulţi ani şi era ţinta a tot felul de atacuri. În acel timp, a spune că eşti credincios ca la început însemna a fi fidel. Această expresie nu spune doar că fiecare individ credea, nici că fiecare umbla cu fidelitate, ci că apostolul se adresa acelora care, prin har, păstrau cu fidelitate credinţa pe care o primiseră.

Apropierea morală de Dumnezeu şi purtarea potrivită acesteia

Este important să remarcăm două lucruri. În primul rând, că apropierea morală de Dumnezeu şi părtăşia cu El sunt singurul mijloc pentru a creşte în mod real în cunoştinţa căilor Lui şi a binecuvântărilor de care El le face parte copiilor Săi, pentru că numai în această poziţie ne putem însuşi binecuvântările sau putem fi capabili, sub aspect moral, să le primim. Orice comportament care nu se potriveşte cu această apropiere de Dumnezeu, orice gând uşuratic care nu se potriveşte cu prezenţa Lui ne fac să pierdem ceea ce Dumnezeu doreşte să ne comunice şi ne fac incapabili să primim binecuvântările (comparaţi cu Ioan 14:21-23 ). În al doilea rând, aceasta nu înseamnă că Domnul ne abandonează din cauza greşelilor noastre sau a neglijenţei noastre, ci El mijloceşte pentru noi şi noi avem parte de harul Său, dar aceasta nu mai este comuniune, nici înaintare inteligentă în bogăţiile descoperirii Lui Însuşi şi a plinătăţii care este în Hristos. Atunci este harul adaptat nevoilor noastre, ca răspuns la starea noastră tristă. Isus Îşi întinde mâna spre noi potrivit cu nevoile pe care le simţim, nevoi care sunt produse în inimile noastre prin lucrarea Duhului Sfânt. Faptul că Isus Se ocupă astfel de noi este un har infinit de scump, o dulce experienţă a fidelităţii şi a iubirii Lui. Pe această cale învăţăm să deosebim ce este bine de ce este rău prin judecata de sine, dar harul a trebuit să se adapteze la nevoile noastre şi să aibă anumite caracteristici care să corespundă nevoilor în întâmpinarea cărora vine. În acest caz, el are efectul de a ne face să ne gândim la noi înşine, pentru a ne judeca.

Harul care restabileşte nu înseamnă comuniune

Duhul Sfânt ne face (în har, fără îndoială) să ne ocupăm de noi înşine, ca să ne judecăm, atunci când am pierdut comuniunea cu Dumnezeu. Nu putem neglija această judecare de sine fără să ne înşelăm şi fără să ne împietrim în cele din urmă. Dar, din nefericire, relaţiile multor suflete cu Hristos nu trec dincolo de acest caracter şi, pentru mulţi, acesta este experienţa de viaţă cea mai frecventă. Altfel spus, când se întâmplă aşa, după ce inima noastră lasă păcatul să intre în ea, relaţiile noastre cu Domnul, pentru a fi autentice, trebuie să aibă la bază recunoaşterea faptului trist că ne-am lăsat seduşi de păcat, chiar şi la nivel de gând. Numai harul permite să mai putem avea o relaţie cu Dumnezeu. Faptul că El ne restabileşte înalţă harul Lui în ochii noştri, dar aceasta nu este comuniune. Când umblăm cu Dumnezeu, când umblăm prin Duhul, fără a-L întrista, El ne păstrează în comuniune, în starea de a ne bucura de Dumnezeu Însuşi, sursa reală a bucuriei eterne. Aceasta este o poziţie în care Dumnezeu poate să ne facă să ne preocupăm cu toată desfăşurarea planurilor Lui (fiind noi înşine interesaţi de ceea ce este El interesat), cu gloria şi bunătatea Lui în Persoana lui Isus, Hristosul, a lui Isus, Fiul dragostei Lui. Inima se lărgeşte direct proporţional cu mărimea obiectelor cu care se preocupă. Aceasta este starea noastră normală, la fel cum era în cazul efesenilor.

Darul special al lui Pavel; taina binecuvântării Adunării

Am remarcat deja că Dumnezeu l-a înzestrat în mod special pe Pavel pentru a comunica planurile Sale şi căile în Hristos, după cum pe Ioan l-a înzestrat pentru a descoperi caracterul Lui şi al vieţii care este arătată în Isus. Manifestarea darului special dat apostolului Pavel se vede cel mai clar în epistola pe care o studiem. În acelaşi timp, fiind noi înşine în Hristos, vedem o dezvoltare remarcabilă a relaţiilor noastre cu Dumnezeu, a intimităţii acestor relaţii şi a efectelor lor. Hristos este temelia pe care sunt aşezate toate binecuvântările noastre; noi ne bucurăm de ele numai fiind în El. Astfel, devenim în fapt obiectul favorii lui Dumnezeu Tatăl, aşa cum este Hristos Însuşi. Tatăl ne-a dat Lui; Hristos a murit, ne-a răscumpărat, ne-a spălat, ne-a adus la viaţă şi ne prezintă înaintea lui Dumnezeu, Tatăl Său, potrivit cu eficacitatea lucrării Sale şi cu felul în care este El Însuşi primit. Secretul pentru orice binecuvântare a Adunării este că ea este binecuvântată împreună cu Isus Însuşi şi astfel este primită aşa cum este primit şi El ca Om înaintea lui Dumnezeu; pentru că Adunarea este Trupul Lui şi se bucură în Hristos şi, prin El, de tot ceea ce Tatăl I-a dat Lui. Creştinul, în mod individual, este iubit aşa cum Isus a fost iubit de Tatăl atunci când a fost jos, pe pământ, iar mai târziu va avea parte de gloria lui Hristos, chiar înaintea ochilor lumii, când aceasta va fi dovada că cel credincios a fost iubit de Tatăl (nume pe care Îl ia Dumnezeu în relaţie cu creştinul; vezi Ioan 17:23-26 ). De aceea, în general, în această epistolă credinciosul este văzut în Hristos şi nu Hristos în cel credincios, chiar dacă şi acest al doilea aspect este o realitate. Astfel, suntem făcuţi să medităm la privilegiile credinciosului şi ale Adunării mai mult decât la plinătatea lui Hristos Însuşi şi vedem aici poziţia aceasta nouă în contrast cu cea pe care o aveam înainte în lume, mai degrabă decât prezentarea vieţii lui Hristos în noi, subiect tratat mai pe larg în Epistola către Coloseni, care se ocupă mai mult de Hristos în noi. Dar Epistola către Efeseni, care ne priveşte ca aşezaţi în Hristos, în relaţie cu Dumnezeu şi Tatăl, şi de asemenea ca aşezaţi în locurile cereşti, conferă mărturiei noastre pe pământ caracterul cel mai înalt.

Cele două relaţii ale lui Hristos cu Dumnezeu Tatăl

Hristos este într-o dublă relaţie cu Dumnezeu Tatăl: este Omul perfect înaintea Dumnezeului Său şi este Fiu al Tatălui Său. Noi, în calitate de creştini, suntem părtaşi ambelor relaţii. Hristos le-a vestit aceasta ucenicilor Săi înainte de a fi înălţat la cer. El a arătat aceasta deplin, când a spus: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru“ (Ioan 20:17 ). Acest adevăr nespus de scump constituie baza învăţăturii pe care o dă aici apostolul. El Îl priveşte pe Dumnezeu din aceste două puncte de vedere, ca Dumnezeu al Domnului nostru Isus Hristos şi ca Tată al Domnului nostru Isus Hristos, iar binecuvântările noastre sunt legate de aceste două relaţii.

Căile, gândurile şi planurile lui Dumnezeu

Înainte de a încerca să expunem în detaliu gândurile apostolului, trebuie remarcat că aici el începe numai cu Dumnezeu, cu gândurile şi planurile Lui, şi nu vorbeşte despre ce este omul. Adevărul poate fi abordat fie dintr-un capăt, fie din celălalt, dacă mă pot exprima aşa: se poate porni de la starea de păcătos, în ceea ce priveşte responsabilitatea omului, sau de la gândurile şi planurile din eternitate ale lui Dumnezeu, care au în vedere gloria Lui. Iar aici Duhul doreşte să privim adevărul sub acest ultim aspect. Răscumpărarea, oricât de glorioasă este ea în sine, este pe locul al doilea ca importanţă, nefiind decât mijlocul pentru ca noi să ne bucurăm de efectul planurilor lui Dumnezeu.

Era necesar să fie privite căile lui Dumnezeu din punctul de vedere al gândurilor Lui şi nu numai din punctul de vedere al mijloacelor de a-l aduce pe om în stare să se bucure de rezultatul acelor gânduri. Acesta este punctul de vedere al Epistolei către Efeseni. În ceea ce priveşte Epistola către Romani, după ce proclamă ce este bunătatea lui Dumnezeu, ea începe prezentând lucrurile dinspre om, demonstrând răul din el şi prezentând harul prin care omul poate fi eliberat.

Sumarul capitolului 1

Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în locurile cereşti în Hristos, după ce ne-a ales în El. Primul capitol prezintă binecuvântările şi mijlocul pentru a avea parte de ele, în versetele 4-7; după care, în versetele 8-10 ne este prezentat scopul lui Dumnezeu, care este gloria lui Hristos, în care noi avem aceste binecuvântări. Apoi, în versetele 11-14 ne sunt prezentate moştenirea şi Duhul Sfânt care ne-a fost dat ca pecete şi ca arvună a moştenirii noastre. Urmează o rugăciune prin care apostolul cere ca iubiţii lui copii în credinţă (adică noi) să cunoască privilegiile şi puterea care i-a introdus în aceste privilegii, aceeaşi putere care L-a înviat pe Hristos dintre morţi şi care L-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu pentru a fi Cap al Adunării, care este Trupul Lui şi care, împreună cu El, va fi pusă peste toate lucrurile create prin Hristos în calitate de Dumnezeu, al căror moştenitor este, ca Om, El umplând totul cu gloria Lui divină şi răscumpărătoare. Pe scurt, avem mai întâi chemarea lui Dumnezeu, ceea ce sunt sfinţii înaintea Lui în Hristos; după care, fiind arătat tot planul lui Dumnezeu cu privire la Hristos, avem moştenirea lui Dumnezeu în sfinţi; urmează rugăciunea prin care apostolul cere ca noi să cunoaştem aceste două lucruri şi, în final, puterea prin care noi suntem introduşi în aceste lucruri de care ne bucurăm.

Binecuvântările spirituale: caracterul, întinderea, originea şi măsura lor

Dar trebuie să cercetăm mai îndeaproape aceste lucruri. Am văzut cele două relaţii stabilite între om şi Dumnezeu, relaţii în care Se află Hristos Însuşi. El S-a suit la Dumnezeul Lui şi Dumnezeul nostru, la Tatăl Lui şi Tatăl nostru (Ioan 20:17 ). Noi avem parte de toate binecuvântările care decurg din aceste două relaţii. Dumnezeu ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală; niciuna nu ne lipseşte. Ele au cel mai înalt caracter; nu sunt binecuvântări temporale, ca acelea date iudeilor. Noi savurăm aceste binecuvântări în duh, adică în partea cea mai înaltă din omul născut din nou, ele fiind potrivite acestei părţi a omului, pentru că sunt binecuvântări spirituale. Ca urmare, ele sunt în sfera cea mai înaltă, sunt date nu în Canaanul pământesc, ţara lui Emanuel, ci în locurile cereşti şi în modul cel mai minunat, fără a exista vreun termen de comparaţie: sunt în Hristos. „Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală, în cele cereşti, în Hristos“ (versetul 3). Şi aceasta vine chiar din inima lui Dumnezeu, din gânduri care nu ţin de împrejurările în care noi ne găsim în timp, pentru că noi avem acest loc în inima Lui înainte să fi fost lumea; El a dorit să ne dea un loc în Hristos; ne-a ales în El.

Ce binecuvântare şi ce sursă de bucurie, ce har să fim astfel de obiecte ale favorii lui Dumnezeu, potrivit cu iubirea Lui suverană! Dacă dorim să măsurăm iubirea Lui, putem încerca aceasta numai prin Hristos sau, cel puţin, numai aşa trebuie să simţim această iubire. Remarcaţi în ce mod Duhul Sfânt ne pune aici mereu înaintea ochilor faptul că totul este în Hristos, aşa cum putem vedea din aceste expresii: „în cele cereşti, în Hristos“, „ne-a ales în El“, „ne-a rânduit dinainte pentru înfiere, pentru Sine, prin Isus Hristos“, „în care ne-a făcut plăcuţi, în Cel Preaiubit“. Acesta este unul dintre principiile fundamentale ale învăţăturii Duhului Sfânt, celălalt fiind că binecuvântarea îşi are originea în Dumnezeu Însuşi. El este Sursa şi Autorul binecuvântării. Inima Lui, dacă putem spune aşa, gândurile Lui sunt originea şi măsura binecuvântării. De aceea, numai în Hristos avem măsura a ceea ce este de nemăsurat, pentru că El este în mod desăvârşit plăcerea lui Dumnezeu. Inima lui Dumnezeu găseşte în El un Obiect suficient de măreţ pentru a se putea revărsa în întregime, şi faţă de care iubirea Lui infinită se poate exercita în mod perfect.

Binecuvântarea este deci de la Dumnezeu, dar, mai mult, ea este cu El şi înaintea Lui, pentru bucuria Lui şi pentru ca iubirea Lui să fie satisfăcută. El este Cel care ne-a ales, ne-a predestinat şi ne-a binecuvântat, dar a făcut acestea ca să ne aibă înaintea Lui, înfiaţi (aduşi în poziţia de fii), pentru El Însuşi. Aşa este harul în fundamentul lui şi aceasta este ceea ce harul a găsit potrivit să facă pentru noi.

Aleşi în Hristos înainte de întemeierea lumii

Dar mai trebuie să remarcăm un lucru. Noi suntem aleşi în Hristos înainte de întemeierea lumii, iar aceasta nu este numai expresia suveranităţii lui Dumnezeu, pentru că, dacă Dumnezeu i-ar alege acum pe unii dintre oameni, ar fi un act la fel de suveran ca şi alegerea făcută înainte să fi existat lumea. Aceasta ne arată însă că avem un loc în planurile lui Dumnezeu, într-un sistem întemeiat de El în Hristos înainte să fi existat lumea, sistem care nu face parte din lumea de acum şi care va dăinui după ce chipul acestei lumi va fi trecut. Acesta este un aspect foarte important al creştinismului. Prin crearea lui Adam în această lume a fost introdusă responsabilitatea (evident, pentru om). Dar locul pe care îl avem în Hristos ne-a fost dat înainte să fi existat lumea. Dezvoltarea tuturor caracteristicilor acestei responsabilităţi a ţinut până la cruce şi s-a încheiat acolo. Omul a fost în inocenţă, apoi păcătos fără lege, apoi sub lege şi, după ce s-a dovedit vinovat în toate modurile, harul - Dumnezeu Însuşi - a venit în bunătate în lumea celor păcătoşi şi a fost întâmpinat numai cu ură pentru iubirea pe care a arătat-o. Lumea este judecată şi oamenii sunt pierduţi, iar fiecare dintre noi trebuie să-şi însuşească aceasta în mod individual. Răscumpărarea a fost împlinită şi planul lui Dumnezeu s-a înfăptuit prin creaţia cea nouă în Hristos Cel înviat, ultimul Adam, în care s-a arătat „taina ascunsă de veacuri“, punându-se în acelaşi timp la încercare responsabilitatea primului om. Comparaţi cu 2. Timotei 1:9-11 şi Tit 1:2 , unde acest adevăr este foarte clar scos în evidenţă.

Responsabilitatea şi harul au fost împăcate doar în Hristos

Responsabilitatea şi harul pot fi împăcate doar în Hristos. Cele două principii se văd în imaginea celor doi pomi din grădină. După aceasta avem promisiunea necondiţionată făcută lui Avraam, ca să înţelegem că binecuvântarea era numai har. Ulterior, legea a adus din nou două principii şi a prezentat viaţa ca fiind consecinţă a responsabilităţii împlinite. A venit apoi Hristos, Cel care este viaţa şi care a luat asupra Lui, pentru toţi cei care cred în El, consecinţele responsabilităţii lor, iar El, ca Fiu divin, a devenit şi Cap înviat, sursa vieţii, păcatul nostru fiind înlăturat, iar noi, ca înviaţi împreună cu El, nu numai că avem viaţa, ci suntem într-o poziţie nouă, aduşi la viaţă, scoşi din moarte împreună cu El, şi avem o parte potrivit sfaturilor care au hotărât totul în El înainte de întemeierea lumii şi suntem întemeiaţi potrivit dreptăţii şi răscumpărării, ca o creaţie nouă, al cărei Cap este al doilea Om. Capitolul următor explică felul în care suntem noi aduşi în această poziţie.

Binecuvântările noastre sunt legate de cele două caractere în care Dumnezeu S-a revelat

Am spus că Dumnezeu Se descoperă sub două caractere, chiar şi în relaţia cu Hristos: El este Dumnezeu şi este şi Tată. Binecuvântările noastre se leagă de aceste două caracteristici, adică de firea desăvârşită a lui Dumnezeu ca Dumnezeu şi de intimitatea unei relaţii reale cu El ca Tată. Apostolul nu menţionează încă moştenirea, nici planul lui Dumnezeu cu privire la glorie, al cărei centru este Hristos, ci vorbeşte despre relaţiile noastre cu Dumnezeu, despre ceea ce suntem noi cu Dumnezeu şi înaintea Lui, nu despre moştenirea noastră - vorbeşte despre ceea ce ne-a făcut El să fim şi nu despre ceea ce ne-a dat. Partea noastră în Hristos înaintea lui Dumnezeu este prezentată pe larg în versetele 4-6. Ceea ce este spus despre poziţia noastră în versetul 4 ţine de Numele de Dumnezeu, iar ceea ce este în versetul 5, de cel de Tată.

Caracterul lui Dumnezeu este ilustrat în caracterul sfinţilor Săi: sfinţi şi fără pată

Caracterul lui Dumnezeu Însuşi este prezentat în ceea ce în versetul 4 este atribuit sfinţilor, pentru că Dumnezeu nu Şi-ar găsi plăcerea decât în El Însuşi şi în ceea ce Îi seamănă din punct de vedere moral. Acesta este un principiu universal. Un om cinstit nu ar găsi plăcere în compania unui om care nu îi seamănă din punct de vedere al cinstei. Cu atât mai mult, Dumnezeu nu va putea suferi ceea ce este în opoziţie cu sfinţenia Sa, pentru că El trebuie să Se înconjoare de ceea ce Îi face plăcere. Iar Hristos este Cel care Îi face plăcere mai presus de orice, şi aceasta prin ceea ce este în Sine Însuşi: El personal este chipul Dumnezeului celui nevăzut. Iubirea, sfinţenia şi perfecţiunea fără pată în toate căile Sale se întrunesc în El, iar Dumnezeu ne-a ales în El. În versetul 4 găsim poziţia noastră sub acest aspect. În primul rând, noi suntem înaintea lui Dumnezeu şi El ne introduce în prezenţa Lui. Iubirea lui Dumnezeu nu ar fi satisfăcută cu mai puţin de atât, iar această iubire care este acum şi în noi trebuie să se afle înaintea lui Dumnezeu, pentru a avea astfel înaintea ochilor obiectul ei perfect; şi numai acolo poate fi găsită fericirea desăvârşită, însă, în acest caz, noi trebuie să fim la fel ca Dumnezeu, în ce priveşte caracterul Lui. El nu poate să ne primească în prezenţa Lui, nici să-Şi găsească plăcerea în noi, dacă nu suntem asemenea Lui. El ne-a ales deci în Hristos pentru ca să fim sfinţi şi fără pată înaintea Lui în dragoste. El Însuşi este sfânt în caracterul Lui, fără pată în toate căile Lui şi dragoste în însăşi natura Lui. Suntem într-o poziţie de fericire perfectă în prezenţa lui Dumnezeu, fiind asemănători Lui, şi aceasta în Hristos, Obiectul şi măsura iubirii divine. Astfel, Dumnezeu Îşi găseşte plăcerea în noi, iar noi, fiind asemenea Lui în ceea ce priveşte natura divină în calităţile ei morale, putem să ne bucurăm din plin de perfecţiunea Lui. Mai mult chiar, alegerea Lui şi iubirea Lui ne-au aşezat în această poziţie, în Acela care, fiind plăcerea Lui din eternitate, este demn de locul pe care Îl are. Inima noastră îşi găseşte odihna în această poziţie, pentru că există un acord deplin între firea noastră nouă şi cea a lui Dumnezeu, iar alegerea pe care a făcut-o Dumnezeu pentru noi, ca să avem această poziţie, arată afecţiunea personală pe care o are El pentru noi. Şi, în acelaşi timp, avem înaintea afecţiunii noastre un Obiect perfect şi suprem.

De remarcat că, în relaţia despre care vorbim aici, binecuvântarea ţine de a avea natura lui Dumnezeu şi, de aceea, nu se spune că suntem predestinaţi să fim sfinţi şi fără pată potrivit cu buna plăcere a voii Sale, ci suntem aleşi şi aşezaţi în această stare, pentru a ne putea bucura de binecuvântările pentru care am fost predestinaţi. Noi, ca persoane, suntem aleşi în Hristos şi prin aceasta primim natura divină pentru a fi binecuvântaţi în prezenţa lui Dumnezeu. Această alegere este rodul harului Său infinit, dar bucuria naturii Lui, ca şi a naturii noastre celei noi în El, trebuie să fie potrivită caracterului acestei naturi: sfinţenie şi dragoste. Fericirea nu ar putea fi găsită altundeva sau în vreun alt fel.

Predestinaţi la anumite privilegii, ca fii

În versetul 5 vedem însă privilegii cu totul deosebite, iar noi suntem predestinaţi pentru aceste privilegii. „El ne-a predestinat pentru înfiere, pentru Sine, prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale“. Acest verset, aşa cum spuneam, prezintă nu natura lui Dumnezeu, ci intimitatea unei relaţii reale cu El. Este plăcerea voii Sale, pentru că Dumnezeu, deşi poate avea îngeri ca slujitori, a dorit să aibă fii.

Forma şi caracterul relaţiei celui credincios cu Dumnezeu depind de voia Lui suverană

Am putea spune că, dacă suntem admişi ca să ne găsim plăcerea în natura lui Dumnezeu, atunci nu se poate să nu fim într-o relaţie intimă cu El, dar forma şi caracterul acestei relaţii depind cu siguranţă de voinţa suverană a lui Dumnezeu. Mai mult, de vreme ce avem acestea în Hristos, reflectarea naturii divine şi relaţia de fii merg împreună, ambele fiind reunite în noi. Totuşi, nu trebuie să uităm faptul că participarea noastră în acestea ţine de voinţa suverană a lui Dumnezeu, Tatăl nostru, şi că Hristos este unicul mijloc şi mod prin care ne putem bucura de acestea. Dumnezeu, Tatăl nostru, în bunătatea Lui suverană, potrivit planurilor dragostei Sale, doreşte să ne aibă alături de El. Acest plan care ne leagă de Hristos în har este subliniat cu putere în versetul 5, ca şi în versetul precedent. În acestea nu numai că este caracterizată poziţia noastră, ci şi relaţia noastră cu Dumnezeu ca Tată. Duhul Sfânt nu Se mulţumeşte să spună: „ne-a predestinat pentru înfiere“, ci adaugă: „pentru Sine“. Cineva ar putea spune că aceste cuvinte sunt oricum subînţelese în termenul „înfiere“, dar Duhul doreşte să particularizeze pentru inimile noastre acest gând, că Tatăl doreşte să aibă o relaţie intimă cu noi ca fii. Noi suntem fii pentru El Însuşi prin Isus Hristos, „după buna plăcere a voii Sale“. Dacă Hristos este chipul Dumnezeului nevăzut, noi purtăm acest chip, fiind aleşi în El, iar de vreme ce Hristos este Fiul, avem şi noi aceeaşi relaţie cu Tatăl.

Gloria harului lui Dumnezeu; acceptaţi în Cel Preaiubit

Iată deci, relaţiile noastre atât de scumpe şi de minunate cu Dumnezeu, Tatăl nostru, în Hristos şi iată planul lui Dumnezeu pentru noi! Aici nu găsim încă nimic cu privire la starea precedentă a celor care trebuia să fie chemaţi să se bucure de aceste binecuvântări. Vedem un popor, o familie cerească, potrivit cu planurile lui Dumnezeu, care există ca rod al gândurilor Sale din eternitate şi al naturii Lui, care este dragoste - ceea ce aici este numit „gloria harului Său“. Dumnezeu nu poate fi glorificat adăugându-I-se ceva, ci Dumnezeu Se glorifică El Însuşi atunci când Se descoperă. Deci toate acestea sunt lauda gloriei harului Său, potrivit căruia a lucrat faţă de noi în Hristos. Hristos este măsura acestui har şi forma lui faţă de noi, El, în care avem parte de acest har. Toată plinătatea acestui har este descoperită în căile lui Dumnezeu faţă de noi, care sunt, dacă putem spune aşa, gândurile originale ale lui Dumnezeu, care nu au altă sursă decât fiinţa Lui, în care şi prin care Se descoperă şi prin împlinirea cărora Se glorifică. Şi remarcaţi că, la sfârşitul versetului 6, Duhul nu spune „Hristosul“ atunci când vorbeşte de El, ci, dorind să pună accent pe gândurile lui Dumnezeu, spune că Dumnezeu a lucrat faţă de noi în har în Cel Preaiubit, adică în Acela care este în mod special Obiectul afecţiunii Lui. Duhul scoate în relief această caracteristică a lui Hristos atunci când vorbeşte despre acest har care ne este dat în El. Există un Obiect special al iubirii lui Dumnezeu? Tocmai în Acesta ne-a binecuvântat El.

Unde ne-a găsit Dumnezeu atunci când a dorit să ne introducă în această poziţie glorioasă? Pe cine a ales El pentru a binecuvânta în acest mod? Pe nişte bieţi păcătoşi morţi în greşelile şi în păcatele lor, robiţi de Satan şi de carne.

Răscumpărarea; planurile eterne ale lui Dumnezeu, prin care El Se descoperă ca fiind glorios în har

Dacă în Hristos vedem poziţia noastră potrivit cu planurile lui Dumnezeu, tot în El găsim răscumpărarea care ne aşază în această poziţie: „în El avem răscumpărarea prin sângele Lui, iertarea greşelilor“ (versetul 7). Aceia pe care Dumnezeu a dorit să-i binecuvânteze erau sărmani şi nenorociţi prin păcat, aşa că El a lucrat faţă de ei potrivit cu „bogăţiile harului Său“. Am remarcat deja faptul că Duhul face să reiasă din acest pasaj planurile eterne ale lui Dumnezeu cu privire la sfinţi în Hristos, chiar înainte de a spune ceva despre starea de păcătoşi pe pământ, din care aceştia au fost scoşi. Tot gândul lui Dumnezeu cu privire la ei este descoperit în aceste planuri în care El Se glorifică şi de aceea este scris că ceea ce a găsit El potrivit să facă pentru sfinţi este conform cu „gloria harului Său“. Prin aceasta Se face El cunoscut. Ceea ce a făcut El pentru bieţii păcătoşi este potrivit „bogăţiilor harului Său“. El Se descoperă în planurile Sale şi este glorios în har. În lucrarea Sa, El Se gândeşte la nenorocirea noastră, la nevoile noastre, potrivit cu bogăţia harului Său, de care noi avem parte fiind în sărăcie şi în nevoi. Dumnezeu este bogat în har. Astfel, poziţia noastră este întemeiată potrivit planurilor lui Dumnezeu şi prin eficacitatea lucrării Lui prin Hristos - mă refer la poziţia noastră faţă de Dumnezeu. Dacă este să medităm asupra acestui pasaj în care sunt descoperite gândurile şi planurile lui Dumnezeu, dacă de aici decurg iertarea şi răscumpărarea de care avem parte, trebuie să gândim luând ca măsură nu nevoile noastre, ci bogăţiile harului lui Dumnezeu.

Scopul lui Dumnezeu de a-L slăvi pe Hristos; moştenirea noastră în El

Dar avem mai mult de atât: Dumnezeu ne-a adus în această intimitate cu El şi ne descoperă gândurile cu privire la gloria lui Hristos Însuşi. Acelaşi har ne face participanţi la planurile cu privire la gloria universală a lui Hristos, pentru administrarea plinătăţii timpurilor. Aceasta este o favoare imensă acordată nouă de Dumnezeu. Noi suntem deopotrivă interesaţi de gloria lui Hristos şi binecuvântaţi în El. Apropierea noastră de Dumnezeu şi poziţia noastră perfectă înaintea Lui ne fac capabili să fim interesaţi de planurile lui Dumnezeu cu privire la gloria Fiului Său. Şi aceasta ne face să ne gândim la moştenire (comparaţi cu Ioan 15:15 ). Similar, dar pe o poziţie inferioară, Avraam era prietenul lui Dumnezeu. Dumnezeu, Tatăl nostru, ne-a dat privilegiul să ne bucurăm de toate binecuvântările în locurile cereşti, dar doreşte să unească toate lucrurile în ceruri şi pe pământ sub Hristos, în calitate de Cap. Relaţiile noastre cu tot ceea ce Îi este subordonat lui Hristos, ca şi relaţiile noastre cu Dumnezeu, Tatăl Său, depind de poziţia noastră în El. Moştenirea noastră este în Hristos.

Poziţia în virtutea căreia beneficiem de moştenire; lauda gloriei Sale şi lauda gloriei harului Său

Buna plăcere a lui Dumnezeu a fost să unească sub mâna lui Hristos tot ceea ce este creat; acesta este planul Lui pentru administrarea timpurilor (Mileniul), când se va arăta rezultatul căilor Sale*. Partea noastră de moştenire este în Hristos, noi fiind moştenitori ai lui Dumnezeu şi moştenitori împreună cu Hristos (aşa cum se spune în Epistola către Romani). Aici însă, Duhul ne prezintă poziţia în virtutea căreia am primit moştenirea, nu moştenirea în sine. Şi această poziţie este prin voia suverană a lui Dumnezeu, aşa cum au stat lucrurile şi în ceea ce priveşte relaţia noastră specială de fii ai Săi. Trebuie remarcat aici şi faptul că în moştenire vom fi spre „lauda gloriei Sale“; în ce priveşte relaţia noastră cu El, noi suntem „spre lauda gloriei harului Său“. Atunci când vom fi prezentaţi în posesia moştenirii vom fi manifestarea gloriei Sale, însă relaţiile noastre cu Dumnezeu Însuşi sunt, pentru sufletele noastre, împreună cu El şi înaintea Lui, roade ale harului infinit care ne-a aşezat în aceste relaţii, făcându-ne capabili de ele.

* Acest rezultat al căilor lui Dumnezeu va fi un spectacol măreţ, când vom vedea toate lucrurile reunite într-o pace şi o unitate perfecte sub autoritatea Omului, a ultimului Adam, a Fiului lui Dumnezeu, fiind noi înşine asociaţi Lui în aceeaşi glorie, fiind tovarăşi cu El în gloria cerească, obiecte ale planurilor eterne ale lui Dumnezeu. Nu doresc să spun aici multe despre această scenă, pentru că acest capitol ne atrage atenţia asupra comunicării planurilor lui Dumnezeu cu privire la această unire a tuturor lucrurilor sub Hristos, şi nu asupra scenei în sine. Starea eternă, cea în care Dumnezeu este totul în toţi, este cu totul altceva. Administrarea plinătăţii timpurilor este rezultatul căilor lui Dumnezeu în guvernare, în timp ce starea eternă este rezultatul care corespunde perfecţiunii firii Sale. Noi, chiar şi în ceea ce priveşte guvernarea, suntem fii, conform cu natura Sa. Ce privilegiu minunat!

Gloria acordată lui Hristos ca Om

Iată deci care sunt planurile lui Dumnezeu, Tatăl nostru, sub aspectul gloriei care Îi este dată lui Hristos ca Om. Dumnezeu va uni toate lucrurile sub El în calitate de Cap. Noi avem în El această poziţie în ceea ce priveşte relaţia noastră cu Dumnezeu Tatăl, precum şi moştenirea pe care ne-a dat-o El. Suntem uniţi cu Hristos în privinţa lucrurilor care sunt deasupra noastră şi, la fel, în privinţa lucrurilor care sunt pe pământ. Apostolul vorbeşte aici întâi despre creştinii iudei, despre cei care au crezut în Hristos înainte ca El să fie manifestat în glorie. Aceasta este forţa expresiei: „am sperat dinainte în Hristos“ (versetul 12). În zilele din urmă, rămăşiţa iudeilor va crede, ca şi Toma, atunci când Îl va vedea pe Hristos, dar ferice de cei care vor fi crezut în El fără să-L fi văzut! Apostolul vorbeşte despre aceia dintre iudei care crezuseră deja în El.

Pecetluiţi cu Duhul Sfânt al promisiunii

În versetul 13, Pavel extinde la naţiuni aceeaşi binecuvântare, ceea ce îl conduce la un alt adevăr valoros pentru noi, care este valabil pentru orice credincios, dar care are o forţă deosebită pentru cei dintre naţiuni: Dumnezeu Şi-a pus pecetea asupra lor, dăruindu-le Duhul Sfânt. Nefiind iudei, ei nu erau moştenitori ai promisiunilor, dar, atunci când au crezut, Dumnezeu i-a pecetluit cu Duhul Sfânt al promisiunii, care este, pentru orice credincios, arvuna moştenirii, atât pentru iudeu, cât şi pentru cel dintre naţiuni, până când posesiunea câştigată de Hristos le va fi dată, până când El o va lua în fapt în posesie prin puterea Lui, putere căreia niciun adversar nu i se va putea opune. Trebuie remarcat că aici nu este vorba despre naşterea din nou a celor credincioşi, ci de o pecete pusă asupra lor, care este o arvună şi care demonstrează deplina lor participare la moştenirea care Îi aparţine lui Hristos - moştenire la care El are dreptul prin răscumpărarea prin care a câştigat toate lucrurile, dar pe care Şi-o va însuşi prin putere numai după ce îi va fi strâns la El pe toţi cei care sunt împreună-moştenitori cu El.

Duhul Sfânt ca arvună a moştenirii viitoare

Duhul Sfânt nu este o arvună a dragostei, pentru că „dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat“ (Romani 5:5 ) şi Dumnezeu ne iubeşte acum aşa cum ne va iubi în cer, însă, în ce priveşte moştenirea, Duhul este doar arvuna. Noi încă nu avem nimic din moştenire, dar, când o vom avea, aceasta va fi spre lauda gloriei Sale, pe când gloria harului Său este deja descoperită.

Astfel, în această primă parte a capitolului, am găsit harul care ne-a aşezat în poziţia de copii ai lui Dumnezeu, planurile lui Dumnezeu cu privire la gloria lui Hristos în calitate de Cap peste toate lucrurile şi Duhul Sfânt dat celor credincioşi ca arvună şi pecete pentru moştenirea pe care Hristos a câştigat-o, până atunci când, împreună cu El, ei vor intra în posesia moştenirii.

Rugăciunea apostolului bazată pe puterea lui Dumnezeu manifestată în învierea lui Hristos

De la versetul 15 până la sfârşitul capitolului avem rugăciunea apostolului pentru sfinţi, rugăciune care decurge din descoperirea de dinainte, care se bazează pe modul în care copiii lui Dumnezeu au fost introduşi în binecuvântările lor în Hristos şi care ne conduce astfel la tot adevărul cu privire la unitatea dintre Hristos şi Adunare, ca şi la poziţia pe care o are Hristos în universul creat de El ca Fiu şi pe care îl reia în stăpânire ca Om. Rugăciunea se bazează, în acelaşi timp, pe puterea care ne aşază în aceeaşi poziţie ca şi Hristos Însuşi, la înălţimea poziţiei pe care Dumnezeu ne-a dat-o în planurile Sale. Această rugăciune are ca temei titlul de „Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos“ (versetul 17), pe când rugăciunea din capitolul al treilea (versetul 14 şi următoarele) are ca temei titlul „Tatăl Domnului nostru Isus Hristos“. În aceasta din urmă, subiectul este mai mult comuniunea decât planurile. Dumnezeu mai este numit aici, în capitolul 1, „Tatăl gloriei“, El fiind sursa şi autorul gloriei. Dar nu numai că Dumnezeu este numit aici Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, ci vom vedea şi cum Hristos este privit ca Om. Dumnezeu, prin puterea Lui, a lucrat în Hristos (versetul 20), înviindu-L dintre cei morţi şi aşezându-L la dreapta Lui, adică tot ceea ce s-a făcut faţă de Hristos este privit ca fiind efectul acestei puteri a lui Dumnezeu. Hristos a putut spune: „Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile Îl voi ridica“ (Ioan 2:19 ), pentru că El era Dumnezeu, dar aici El este privit ca Om, aşa că Dumnezeu este Cel care L-a înviat.

Această rugăciune se împarte în două părţi. Apostolul cere ca efesenii, împreună cu toţi sfinţii, să înţeleagă: 1. care sunt chemarea şi moştenirea lui Dumnezeu; 2. care este puterea care îi pune în posesia a ceea ce le oferă chemarea lui Dumnezeu, anume aceeaşi putere care L-a aşezat pe Hristos la dreapta lui Dumnezeu, după ce L-a înviat dintre morţi.

Înţelegerea cu privire la cele două lucruri care ne sunt date: chemarea şi moştenirea

În ce priveşte prima parte a rugăciunii, apostolul se roagă ca sfinţii să înţeleagă lucrurile care le sunt date. Şi aici mi se pare că regăsim cele două lucruri de care am văzut, în partea anterioară a capitolului, că au parte sfinţii, anume speranţa chemării lui Dumnezeu şi gloria moştenirii Lui în sfinţi. Prima se referă la versetele 3-5, adică la chemarea noastră, iar cea de-a doua la versetul 11, adică la moştenire. În versetele 3-5 găsim harul, adică Îl vedem pe Dumnezeu lucrând faţă de noi, pentru că El este iubire, iar în versetul 11 vedem gloria - omul care se bucură în Persoana Lui şi în moştenire de roadele puterii şi planurilor lui Dumnezeu. Dumnezeu ne cheamă să fim înaintea Lui sfinţi şi fără pată în dragoste şi, în acelaşi timp, să-I fim fii. Gloria moştenirii Lui este a noastră. Trebuie să remarcăm faptul că apostolul nu spune „chemarea noastră“, deşi noi suntem cei chemaţi, ci caracterizează această chemare prin Acela care cheamă, pentru ca noi să o înţelegem în adevăratul ei caracter, potrivit cu măreţia Lui. Chemarea este potrivită cu Dumnezeu Însuşi, toate binecuvântările şi caracterul acestei chemări sunt pe măsura plinătăţii harului Său, sunt demne de El, şi aceasta este speranţa noastră. Moştenirea este moştenirea Lui, după cum şi ţara Canaanului era a lui Dumnezeu, cum a şi spus în lege, chiar dacă o moştenea prin Israel. Tot aşa şi moştenirea întregului univers, atunci când va fi umplut de gloria lui Dumnezeu, va fi a Lui, dar va fi în (prin) sfinţi. El va umple totul cu gloria Sa şi va avea o moştenire în sfinţi. Iată cele două lucruri conţinute în prima parte a rugăciunii: chemarea şi moştenirea; lucruri cu privire la care trebuie să le fie deschişi ochii sfinţilor. Prin chemarea lui Dumnezeu, noi suntem chemaţi să ne bucurăm de binecuvântarea prezenţei Sale în imediata Lui apropiere, să ne bucurăm de ceea ce este deasupra noastră. Moştenirea lui Dumnezeu se aplică la ceea ce este sub noi, la lucrurile create, care sunt toate aşezate sub Hristos. Împreună cu El şi în El ne bucurăm de lumina prezenţei lui Dumnezeu. Dorinţa apostolului este ca efesenii să înţeleagă atât chemarea, cât şi moştenirea.

Rugăciunea lui Pavel ca sfinţii să cunoască puterea lui Dumnezeu deja manifestată

În ce priveşte a doua parte a rugăciunii, apostolul cere pentru efeseni ca ei să cunoască puterea deja manifestată, care lucrase pentru ca ei să aibă parte de această poziţie binecuvântată şi glorioasă. Lucrarea prin care fuseseră introduşi prin harul suveran al lui Dumnezeu în poziţia pe care o are Hristos înaintea lui Dumnezeu Tatăl, precum şi lucrarea care a fost împlinită în Hristos şi desfăşurarea puterii lui Dumnezeu care a avut loc ridicându-L din mormânt până la dreapta lui Dumnezeu Tatăl, mai presus de orice nume care este numit, aceste două lucrări constituie expresia şi modelul aceleiaşi puteri care lucrează acum în noi, cei care credem, putere care odinioară ne-a scos din starea de morţi în păcat, pentru a ne face parte de gloria lui Hristos. Această putere este temelia poziţiei Adunării în unire cu El şi a desfăşurării tainei din planurile lui Dumnezeu. Hristos înviat din morţi este aşezat personal la dreapta lui Dumnezeu, mult mai sus decât orice putere şi autoritate şi mai presus de orice nume care este numit în ierarhiile prin care Dumnezeu administrează guvernarea lumii de acum sau a celei din viitor. Şi această superioritate există nu numai din pricina divinităţii Lui, a cărei glorie rămâne neschimbată, ci din pricina poziţiei care Îi este dată ca Om, pentru că, după cum am văzut, aici este vorba de „Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos“. Dumnezeu este Acela care L-a înviat dintre morţi şi care I-a dat glorie şi o poziţie deasupra tuturor, poziţie de care, fără îndoială, era vrednic în mod personal, dar pe care El o primeşte şi trebuie s-o primească, ca Om, din mâna lui Dumnezeu, care L-a rânduit Cap peste toate lucrurile, unind Adunarea cu El ca trup al Său, înviind mădularele acestui trup din starea de moarte în păcate prin aceeaşi putere care L-a înviat şi L-a înălţat pe Cel care este Capul, aducându-le la viaţă împreună cu Hristos şi aşezându-le în locurile cereşti în El, prin aceeaşi putere prin care L-a înălţat pe El Însuşi. Astfel, Adunarea, Trupul Lui, este plinătatea Sa. El este într-adevăr Cel care „umple totul în toţi“ (versetul 23), dar Trupul este complementar Capului. El, fiind Dumnezeu şi Om, umple toate lucrurile; ca Om, umple totul potrivit cu puterea răscumpărării pe care a înfăptuit-o şi a gloriei pe care a dobândit-o. Astfel, universul pe care îl umple cu gloria Sa se bucură de aceasta, în virtutea răscumpărării veşnice, totul aflându-se sub puterea şi sub efectul ei*. Repet, El este Acela care umple tot universul cu gloria Lui, dar Capul nu este izolat, sau, dacă putem spune aşa, nu este lăsat incomplet, fără Trup. Trupul Îl completează în această glorie, aşa cum un trup natural completează un cap natural nu pentru a fi cap, nici pentru a dirija capul, ci pentru a fi trupul acelui cap şi de asemenea capul să fie cap al trupului său. Hristos este Cap al Trupului peste toate lucrurile. El umple toate lucrurile şi Adunarea este plinătatea Lui. Iată taina în toate aspectele ei. În consecinţă, putem observa că, odată ce Hristos a împlinit toată răscumpărarea, a fost înălţat la dreapta lui Dumnezeu şi a luat poziţia prin care este Cap al Trupului.

* Comparaţi cu Efeseni 4:9,10 ; această introducere a răscumpărării şi a locului pe care Hristos l-a ocupat ca Răscumpărător, ca umplând totul în toţi, este foarte interesantă.

Ce minunată este partea sfinţilor în virtutea răscumpărării lor şi a puterii divine care a lucrat învierea lui Hristos, după ce El a murit pentru greşelile şi păcatele noastre şi L-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu! Această poziţie a Lui, mai puţin şederea Lui personală la dreapta lui Dumnezeu, este a noastră prin unirea noastră cu El.