7. Duhul Sfânt ca putere în noi

A avea o viaţă nouă prin naşterea din nou nu este totuşi de ajuns. Am ajuns în adevăr în stare să avem părtăşie cu Dumnezeu, însă trebuie să fie o putere care să producă părtăşia aceasta. Şi tocmai lucrul acesta îl găsim în prima parte a capitolului 4 din Ioan.

Cel dintâi lucru care ne este prezentat în versetul 10 este că în evanghelia aceasta Dumnezeu nu este Cel care cere, ci Cel care dă. În lege se cere „să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău” etc.; totuşi şi lui Nicodim, care părea fără vină, Domnul i-a spus: „Trebuie să fii născut din nou”. În capitolul 4 Dumnezeu îşi arată dragostea faţă de nişte păcătoşi, da, faţă de o mare păcătoasă, o femeie samariteancă ce trăia în păcat. Harul suveran al lui Dumnezeu nu se limitează la iudei, ci se îndreaptă şi spre celelalte neamuri.

Cred că nu este în totul adevărat să spui, aşa cum fac unii, că „darul lui Dumnezeu” aici, L-ar arăta pe Domnul Isus Hristos. Fără îndoială, El este cel mai mare dar al lui Dumnezeu. Dar în Romani 6:23 se spune de asemenea: „Darul harului lui Dumnezeu este viaţa veşnică, în Hristos Isus, Domnul nostru”. Cred că în Ioan 4 avem acelaşi gând ca în 2. Corinteni 9:15 : „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru darul Lui de nespus”. Şi prin „dar” sunt înţelese toate binecuvântările lui Dumnezeu, în aşa fel încât atenţia este îndreptată nu spre dar, ci spre Dumnezeu – Dăruitorul.

Domnul Isus spune în Ioan 4:26 că El este Hristosul. În versetul 18 El Se descoperă pe Sine însuşi ca Cel Atotştiutor (Ioan 4:18 ) şi în versetele 10 şi 14 ca Cel care dă apa vie ce ţâşneşte în viaţă veşnică (Ioan 4:10,14 ). Vedem Persoana Lui slăvită sosind la fântână, obosit de călătorie, flămând şi însetat şi cerând unei femei samaritence, păcătoase, ceva apă ca să bea. „Fără îndoială, mare este taina evlaviei! Dumnezeu S-a arătat în trup” (1. Timotei 3:16 ). Şi chiar dacă femeia samariteancă Îl socoteşte ca pe un iudeu, El este Fiul lui Dumnezeu, Judecătorul celor vii şi al celor morţi (Ioan 5:17-29 ), care poate da apa vie, pentru ca oricine bea din ea să nu mai înseteze în veac.

În al treilea rând găsim aici apa vie. În capitolul 3 citim despre faptul de a fi „născut din apă şi din duh” şi am văzut că apa este un simbol al Cuvântului lui Dumnezeu. Prin Cuvânt, Duhul Sfânt produce viaţa într-un om care nu are viaţa de la Dumnezeu, ci numai o fire păcătoasă.

Aici însă este vorba de apa vie, adică o apă caracterizată prin viaţă, printr-o ţâşnire veşnică a vieţii. Aici Cuvântul şi Duhul sunt una, însă caracteristic este Duhul. În Ioan 7:37-39 vedem de asemenea că apa vie este o imagine a Duhului Sfânt, dar ca Cel care locuieşte în cel credincios.

Nu tot aşa este cu viaţa cea nouă, divină, pe care o avem prin naşterea din nou, nici chiar în forma ei cea mai bogată, pe care o avem prezentată în expresia „viaţa veşnică”. În sine, ea este dependentă şi niciodată nu poate fi un izvor. Dacă am prezenta-o ca pe un izvor, ar trebui să contrazicem tot adevărul despre firea cea nouă şi dumnezeiască, însă Duhul Sfânt care locuieşte în cel credincios este un izvor de putere, o fântână a bucuriei, ţâşnind în viaţa veşnică.

Vedem puterea aducătoare de viaţă a Duhului Sfânt, contrastul dintre creaţia cea veche şi cea nouă, aşa cum o găsim în Ioan 3 – o vedem pe pământ chiar de la căderea în păcat. Începând cu Geneza 3 , Duhul lui Dumnezeu a lucrat în suflete ca să le aducă la naşterea din nou, căci fără naştere din nou niciun păcătos nu poate fi mântuit. Dar niciodată Duhul lui Dumnezeu n-a fost dat, mai înainte ca Fiul să Se fi arătat ca om pe pământ, în dragostea Sa faţă de păcătoşi, şi mai înainte ca Dumnezeu să Se fi manifestat pe Sine însuşi ca Dăruitor. Tot aşa şi Hristos dă; şi El S-a dat nu numai pe Sine însuşi, a dat nu numai viaţa – cum am văzut în capitolul 3, şi Scriptura niciodată nu se repetă; El dă Duhul Sfânt, care este izvor de putere în cel credincios.

Ioan 7:39 ne spune că lucrul acesta n-a avut loc decât după ce Domnul a fost slăvit. Iar împlinirea lui a avut loc în ziua Cincizecimii. Ioan 4 se referă numai la perioada bisericii pe pământ, fapt care este clar arătat în versetele 23 şi 24.

Deşi inima i-a fost atrasă de har, samariteanca încă nu pricepea cele ce-i spunea Domnul şi ea n-a înţeles slava Lui. Ea gândea că fântâna era prea adâncă pentru Domnul – şi în adevăr, fântâna din care El scoate este adâncă: este inima Tatălui, care vrea să Se descopere pe Sine însuşi păcătoşilor ca Cel care este marele Dăruitor.

Înainte de cădere, Adam nu înseta. Poate că aşa era şi în sens fizic, dar în orice caz aşa era în sens spiritual, căci altfel creaţia lui Dumnezeu n-ar fi fost „foarte bună”. Dar după cădere, omul a însetat. Cel mai bun lucru pe care îl mai avea era nădejdea, dar niciodată omul căzut nu i-a văzut împlinirea. Nici tradiţia, fântâna lui Iacov, la care omul religios a încercat să-şi potolească setea, nu putea să-i dea vreo satisfacţie. „Oricui bea din apa aceasta îi va fi iarăşi sete”. Dar acum Fiul lui Dumnezeu venise să poată da, fiecăruia care era născut din nou, care avea viaţa veşnică, să-i dea Duhul Sfânt – puterea care îl face pe om părtaş a tot ce este în Dumnezeu.

În lucrurile obişnuite, când dau ceva, bunurile mele se reduc. În lucrurile spirituale nu este aşa; cu cât dau mai mult, cu atât primesc mai mult. Izvorul este infinit şi ţâşneşte în viaţa veşnică. Nu poate nimeni să spună că practic aşa stau lucrurile, dacă inima îi este legată de lucrurile pământeşti. Un creştin care este într-o stare lumească, însetează. Dar, când se îndreaptă spre Domnul, găseşte fântâna în adâncul sufletului său.

Aici, Duhul Sfânt nu este prezentat ca o Persoană. Lucrul acesta îl găsim mai târziu, când este prezentat adevărul că, după ce Domnul Isus Se va înălţa la cer, o altă Persoană divină va veni să locuiască pe pământ. Aici însă vedem o putere divină care lucrează în viaţa noastră cea nouă şi produce în ea ce este în acord cu Dumnezeu. Apa vie pe care o dă Domnul „se va face în el un izvor de apă, ţâşnind în viaţa veşnică”.

Un izvor ne vorbeşte de o apă care curge mereu şi în care este puterea de a ţâşni cu vioiciune în afară. Puterea aceasta este subliniată aici prin cuvintele „ţâşnind în viaţa veşnică”. Astfel, Duhul Sfânt lucrează în cel credincios şi produce „dragoste, bucurie, pace îndelungă răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, stăpânire de sine” (Galateni 5:22,23 ). Toate acestea aparţin vieţii celei noi, dar sunt produse de puterea aceasta care lucrează în viaţa cea nouă. Aici este odihnă şi putere. Nu numai că avem viaţa veşnică în El, dar avem şi un izvor de apă în noi. Puterea coborându-se de la Dumnezeu – cerul a venit în inima mea. Şi puterea vieţii divine este cea care mă aduce în părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul Său.

Totul aici este personal; în sufletul meu este un izvor de apă şi ţâşneşte în viaţa veşnică. Dacă cineva însetează, să bea din apa cea vie; ea va deveni în el un izvor, care îl va face părtaş la ceea ce este în Dumnezeu. El spune tuturor: „Şi celui ce îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată” (Apocalipsa 22:17 ).

În Romani 8 găsim rezultatul învăţăturii din Ioan 3 şi 4 – Duhul ca viaţă şi putere în cel credincios. În primele 7 capitole, Duhul este menţionat numai de două ori: în Romani 1:4 în legătură cu învierea Domnului Isus şi în Romani 5:5 , unde este menţionat în treacăt, ca o explicare a motivului pentru care cel credincios se poate lăuda în necazuri. În schimb, în capitolul 8, unde învăţătura propriu zisă a epistolei se termină şi poziţia celui credincios este prezentată în toată libertatea ei slăvită – liber de păcate, eliberat de firea păcătoasă, liber faţă de lege – găsim cuvântul „Duhul” sau „al Duhului” de vreo optsprezece ori.

În versetul 2 aflăm că Duhul Sfânt este Cel care dă naştere vieţii celei noi în om, întocmai cum Adam, în Geneza 2:7 , a devenit un suflet viu prin suflarea vieţii. Totuşi nu este de ajuns ca un om să aibă viaţa cea nouă. El a păcătuit – însă Hristos i-a purtat păcatele pe cruce. El are o fire păcătoasă, care nu poate face altceva decât să păcătuiască. Dumnezeu a judecat păcatul în Domnul Hristos, pe cruce. „Pe Cel ce n-a cunoscut păcat, El L-a făcut păcat pentru noi”. Şi „Dumnezeu, trimiţând pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu omul păcătos şi pentru păcat, a condamnat păcatul în firea păcătoasă” (Romani 8:3 ). Iar în versetul 4 întâlnim nu numai dorinţa omului cel nou de a face bine – „după omul dinăuntru îmi place legea lui Dumnezeu” (Romani 7:22 ) – ci şi puterea de a lucra potrivit cu dorinţa aceasta, „pentru ca cerinţa dreaptă a legii să fie împlinită nu potrivit firii păcătoase, ci potrivit Duhului”. Nu este numai firea păcătoasă pe de o parte şi firea cea nouă pe de altă parte; ci firea păcătoasă (păcatul în firea păcătoasă) judecată de Dumnezeu în moartea şi învierea lui Hristos şi Duhul, ca putere care aduce firea cea nouă într-o legătură de viaţă cu Hristos. Şi sufletul în care locuieşte Duhul Sfânt primeşte descoperirea Tatălui şi a Fiului.

Nu acelaşi lucru se spunea despre Balaam. Duhul lui Dumnezeu a venit peste el numai temporar (Numeri 24:2 ). Dar aici vedem cum un credincios primeşte Duhul Sfânt după ce a fost adus la viaţă. Şi faptul acesta arată poziţia lui: el nu mai este în firea păcătoasă, ci în Duhul. El are Duhul lui Hristos şi este al lui Hristos – Tatăl îl iubeşte întocmai cum îl iubeşte pe Hristos – el are Duhul lui Dumnezeu şi astfel părtăşie cu Dumnezeu. Are duhul de înfiere, prin care strigă „Ava, Tată”. „Însuşi Duhul mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu”.

Duhul nu poate niciodată să dea vreo îndoială cu privire la mântuirea ta sau să te facă să gândeşti: „Nădăjduiesc că voi fi mântuit”. Duhul Sfânt aduce siguranţa înfierii şi simţământul binecuvântat al părtăşiei. Da, prin locuirea Duhului Sfânt în noi, trupurile noastre nu mai aparţin de acest pământ, ci de cer; şi ele vor fi înviate de Dumnezeu, întocmai cum El a înviat pe Domnul Isus dintre cei morţi. „Şi dacă suntem copii, suntem şi moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos”.

Aceasta este poziţia adevărată a unui creştin, o poziţie pe care credincioşii Vechiului Testament n-o aveau. Suntem noi conştienţi de ceea ce am devenit şi realizăm lucrul acesta în practică?