8. Râuri de apă vie

În Ioan 4 L-am văzut pe Domnul ca Fiu al lui Dumnezeu care dă apa cea vie care devine un izvor, ţâşnind în viaţa veşnică. Acesta este Duhul Sfânt – un izvor de putere lucrând în cel credincios şi făcându-l în stare să aibă părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul Său, şi să se închine Tatălui (versetele 23 şi 24).

În capitolul 7 îl vedem iarăşi pe Domnul Isus dând apă vie şi se spune în mod expres că era vorba de Duhul Sfânt. Dar felul în care Domnul Isus este prezentat şi ce spune El sunt cu totul diferite de cele văzute în capitolul 4.

În Vechiul Testament ni se spune despre trei sărbători (Exod 23 , Levitic 23 , Numeri 28:29 , Deuteronom 16 ): Pastele, sărbătoarea Săptămânilor (Cincizecimea) şi sărbătoarea Corturilor. În Ioan 6:4 găsim Pastele şi Domnul aduce împlinirea aievea a ceea ce era o umbră pe care o reprezenta această sărbătoare. El a coborât din cer ca să moară pentru cei care meritau judecata. „Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică” (Ioan 6:54 ). Nu găsim sărbătoarea Cincizecimii în locul acesta. După cum ştim, împlinirea ei o găsim în revărsarea Duhului Sfânt, în Fapte 2 . Iar Ioan 7 ne vorbeşte direct de sărbătoarea Corturilor. Era o amintire a trăirii lor în corturi, în pustie. Sărbătoarea avea să fie ţinută după culesul recoltei, inclusiv culesul viei – „după ce îţi vei strânge roadele din arie şi din teasc” (Deuteronom 16:11 ). Din Isaia 63 şi Apocalipsa 14 înţelegem că vremea culesului viei este o imagine a judecăţii care va veni peste pământ. De aceea sărbătoarea Corturilor ne prezintă imaginea slavei viitoare, când, după anumite judecăţi, Israel va locui în pace şi linişte în Palestina. Atunci Mesia, Domnul Isus, va domni în slavă, în Ierusalim.

Venise oare timpul ca Domnul să intre în slava Sa în Ierusalim (Matei 23:39 )? Iudeii căutau să-L omoare; fraţii Lui după trup, cei apropiaţi ai Săi, nu credeau în El. Unii din ucenicii Săi îl părăsiseră (Ioan 6:71 ). Lumea se arăta vrăjmaşă Lui, iar poporul Său nu-L primea. Cum ar fi putut El atunci să Se arate în slavă şi să reverse binecuvântările pământeşti peste poporul Său?

Fraţii Lui Îi recunoşteau puterea de a-Şi înfăptui făgăduinţele. Ei nu se îndoiau de puterea Lui şi doreau ca El să Se arate pe faţă, pentru ca lumea să-L poată cinsti şi ei să-I împărtăşească cinstea. Dar aceasta nu este credinţă. Şi, în răspunsul Domnului vedem situaţia prezentată clar. Ei erau din lume şi de aceea lumea nu-i ura. Timpul era totdeauna prielnic pentru ei, deoarece ei erau o parte chiar din această lume, din sistemul social de pe pământ care nu-L primea, ci îl ura şi dorea să-L omoare. Din pricina aceasta El nu Se putea sui pe faţă la Ierusalim. Curând după aceea, El avea în adevăr să fie în situaţia de a Se duce, înainte de Paşte, căci El era gata, ca miel de Paşte, să împlinească sensul pe care îl avea sărbătoarea aceasta (Matei 21 ).

Dar cum putea Fiul Omului, care fusese lepădat de lume, să-Şi ia în stăpânire slava pământească? Intr-o zi, când răul va fiînlăturat prin judecăţi şi când rămăşiţa se va fi întors spre Dumnezeu, El îşi va face intrarea glorioasă în Ierusalim, pe baza Paştelui, şi îşi va lua în stăpânire împărăţia (Zaharia 14 şi Matei 23:39 ). Dar acum, El nu avea altceva de făcut decât să meargă pe calea Lui, ca Unul care fusese neprimit, şi să mărturisească despre Dumnezeu celor care Îl respinseseră. Iar când fariseii şi marii preoţi au trimis slujitori ca să-L prindă, El a spus că nu are nevoie să se grăbească, căci timpul plecării Lui de pe pământ se apropia. El nu avea părtăşie cu lumea şi nici n-o căuta. Şi desigur, El nu căuta cinste de la lume; El nu făcea nimic altceva, decât să caute cinstea care vine de la Cel care L-a trimis. Iar celor din lume, care erau însetaţi, El le-a spus cu glas tare să iasă din lume şi să vină la El şi să bea, pentru ca setea lor să fie potolită şi râuri de apă vie să curgă din inima lor. Dar El spunea acestea despre Duhul pe care aveau să-L primească cei care vor crede în El; căci Duhul încă nu era, fiindcă Isus nu fusese încă slăvit (versetul 39).

Când citim bine Ioan 7:37-39 , vedem unele lucruri însemnate. Domnul Isus a strigat cuvintele acestea în cea din urmă zi, cea mai însemnată zi a sărbătorii. Vechiul Testament ne învaţă că sărbătoarea Corturilor dura 8 zile şi cea de a opta zi ocupa un loc special. În Deuteronom 16 nici nu este menţionată, iar în Levitic 23 şi Numeri 29 ea este separată de cele 7 dinainte. Numărul opt reprezintă totdeauna ceva nou, ceva care este legat de ce este vechi, dar care formează totuşi un început nou. Şi cea de a opta zi a sărbătorii Corturilor este o imagine a slavei veşnice care, după o mie de ani de slavă pământească, va fi partea tuturor celor binecuvântaţi.

În ziua aceasta Domnul vorbea despre Duhul Sfânt pe care El avea să-L dea, după ce El, ca Fiu al Omului, avea să fie slăvit. El nu putea să ia în stăpânire slava pământească. El era Cel respins, care în curând avea să fie dat morţii (Ioan 7:7,13,19 ). Dar Dumnezeu avea să-L învieze dintre cei morţi şi să-I dea un loc chiar la dreapta Sa, în slava veşnică cerească. Şi de acolo, El avea să dea Duhul Sfânt celor care vor crede în El.

În Ioan 4 , Domnul Isus era Fiul lui Dumnezeu dând apa vie, prin puterea Sa divină. Dar aici El este Fiul Omului, neprimit de lume, Cel care avea să moară, dar Cel care avea să fie înviat de Dumnezeu şi slăvit în ceruri pe baza lucrării Lui, Cel care va trimite Duhul Sfânt din ceruri ca să unească pe credincioşi cu Sine. În felul acesta ei iau pe pământ acelaşi loc pe care El l-a avut. În capitolul 4, Duhul Sfânt este Cel care uneşte pe credincios cu Fiul şi cu Tatăl, dându-i locul unui închinător; iar aici, aflăm că râuri de apă vor curge din inima celui care va primi Duhul Sfânt – aici ni se spune de lucrarea lui Dumnezeu în lume.

Locuirea în noi a Duhului Sfânt ne determină astfel poziţia pe pământ. Prin El suntem uniţi cu Domnul care a fost respins de lume şi a fost ţintuit pe cruce de către lume. Dar Dumnezeu a primit lucrarea Lui de pe cruce şi, pe baza ei, L-a înviat dintre cei morţi şi L-a primit în slavă. „îl vedem încununat cu slavă şi cu cinste, din cauza morţii pe care a suferit-o” (Evrei 2:9 ). Şi puterea Duhului Sfânt ne umple inimile cu slava în care Isus a intrat. Dar locul nostru pe pământ este acelaşi pe care Domnul Isus Hristos l-a avut pe pământ.

În istoria lumii îl vedem pe Dumnezeu, când arătându-Şi drepturile asupra pământului, ca Dumnezeu al pământului, când retrăgându-Se la o anumită înălţime în ceruri, ca Dumnezeu al cerului. Tot aşa trebuie să se poarte şi cel credincios.

În Geneza 1 şi 2 vedem cum Dumnezeu îşi menţine drepturile în creaţia care era fără pată. Dar, după cădere, vedem cum Dumnezeu S-a ocupat numai într-un mod indirect cu pământul, până ce păcatul şi nelegiuirea omului au atins culmea. Atunci El a adus potopul şi El însuşi S-a ocupat în mod direct cu pământul curăţit (Geneza 8:9 ), dându-i lui Noe pământul cel nou, făcând un legământ cu el şi lăsându-i cârmuirea. Dar şi Noe şi urmaşii lui s-au împotrivit lui Dumnezeu şi au folosit greşit tot ce era pe pământ. Şi după zidirea turnului Babei, Dumnezeu l-a chemat pe Avraam, nu ca să stăpânească pământul, ci ca să călătorească pe pământ ca un străin şi să trăiască în aşteptarea cetăţii al cărei arhitect şi constructor este Dumnezeu (Evrei 11:9-10 ). Când nelegiuirea locuitorilor Palestinei a ajuns la culme, Dumnezeu a chemat un popor ca să stăpânească pământul, El însuşi fiind Căpetenia oştirii Domnului (Iosua 5:14 ). Atunci Dumnezeu a fost numit „Domnul întregului pământ” (Iosua 3:11 ). Şi în Cronici 29 se spune că scaunul de domnie al Domnului era în Ierusalim. Dar şi Israel s-a depărtat de Dumnezeu, în aşa fel încât El a trebuit să judece poporul acesta. L-a trimis în robie. Slava Domnului a părăsit Ierusalimul (Ezechiel 10:11 ). El a dat cârmuirea pământului împăraţilor neamurilor şi nu S-a mai numit pe Sine însuşi Domnul întregului pământ, ci Dumnezeul cerurilor (Daniel 2:37 ). După robie găsim doar o îndreptare parţială. Poporul evreu n-a mai devenit independent. Şi când Domnul Isus a venit pe pământ, răutatea şi stricăciunea lor totală erau evidente. Ei au răstignit pe moştenitorul, pe Cel care avea drept asupra pământului, pentru ca ei înşişi să fie în stare să ia în stăpânire moştenirea (Matei 21:33-46 ).

Evanghelia după Ioan vede toate din unghiul acesta. De la început Domnul este prezentat ca neprimit (vezi Ioan 1:5-11 ). Desigur, într-o zi El va intra în slava Sa pământească, după ce judecata va fi fost făcută asupra lumii şi adevărata sărbătoare a Corturilor va fi ţinută. Dar acum, Dumnezeu nu are legături directe cu pământul. Şi Domnul Isus a fost străin, lepădat de lume, ca Unul care nu făcea nimic altceva decât să caute slava lui Dumnezeu, vestind cuvântul Lui (Ioan 7:14-18 ).

Nu vedea El că romanii asupreau poporul pământesc al lui Dumnezeu? Nu vedea El nelegiuirea şi cruzimea unuia ca Irod sau ca Pilat? Nu vedea El abuzurile care erau în Israel? El, care era Atotştiutor (Ioan 4:18 ), care ştia ce este în inima omului (Ioan 2:25 ), nu ştia că toate acestea erau împotriva gândurilor lui Dumnezeu? Nu trebuia El, care a fost adânc mişcat şi a plâns, văzând puterea şi urmările păcatului (Ioan 11:33-38 ), să fi fost mişcat şi să Se fi întristat de tot ce dezonora Numele lui Dumnezeu pe pământ?

Dar Îl vedem noi ocupându-Se cu astfel de lucruri, când a fost pe pământ? El nu S-a luptat ca să înlăture pe asupritorul roman, ci dimpotrivă, a zis: „Daţi Cezarului ce este al Cezarului”. El n-a încercat ca puterea preoţilor stricaţi şi neevlavioşi să fie înlocuită cu oameni care se temeau de Dumnezeu. El n-a încercat să înlăture abuzurile care se vedeau peste tot. Da, când cineva I-a spus: „Învăţătorule, spune fratelui meu să împartă moştenirea cu mine”, El a răspuns, deşi omul avea fără îndoială dreptate din punctul lui de vedere: „Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi?”. Domnul a luat locul unuia care fusese respins, care nu avea nimic altceva de făcut decât să fie un martor pentru Dumnezeu şi să cheme individual pe cel care este însetat, să iasă afară din lume, la El. El nu căuta slavă pentru Sine însuşi (Ioan 7:18 ). Când oamenii voiau să-L facă împărat, El a plecat dintre ei. Când făcea minuni, El oprea pe oameni să vorbească despre El. El nu dorea altceva decât să împlinească voia lui Dumnezeu şi aceasta însemna crucea.

Acest Isus este acum în cer. Întregul sistem al societăţii pe pământ L-a dus pe Domnul Isus pe cruce şi L-a omorât. Dar Dumnezeu L-a înviat dintre cei morţi şi L-a aşezat chiar la dreapta Sa, „până ce voi pune pe toţi vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale”. El a trimis aici Duhul Său din cer. Oricine este însetat poate să vină – este un lucru personal. Şi oricine crede în El primeşte Duhul Sfânt, ce devine râuri de apă vie în el, ieşind în afara lui. Lucrul acesta îl uneşte cu Domnul care este slăvit şi totodată îl înalţă deasupra pustiei prin care trece. „Când trec prin valea Baca [valea plângerii], ei o prefac într-un loc plin de izvoare” (Psalmul 84:6 ). Dumnezeu îl face să fie bun pentru a sluji aici, pe pământ. El poate oferi răcorire celui însetat, căci din el curg râuri de apă. Aceasta este poziţia oricărui credincios în zilele noastre, în timpul bisericii.

Ocupăm noi în mod practic poziţia aceasta? Se vede în vieţile noastre faptul că, prin locuirea în noi a Duhului Sfânt, noi suntem una cu Fiul Omului slăvit în cer, care este lepădat de lume? Are viaţa noastră numai acest obiect: să facă voia lui Dumnezeu? De exemplu, care ne este preocuparea? Cei mai mulţi dintre noi au o ocupaţie, ca să poată face rost de cele necesare pentru ei înşişi şi pentru familia lor, şi lucrul acesta este bun, căci cei mai mulţi nu-şi pot permite să fie scutiţi de disciplina muncii de fiecare zi. Dar lucrul acesta înseamnă pentru noi îngrijirea de cele necesare ale vieţii – sau înseamnă a câştiga un loc de cinste în societate? Relaţiile pe care le avem în societate, conduita noastră, au toate ca scop ca Dumnezeu să fie cinstit, sau ca eul să fie cinstit? Timpul de a primi cinste n-a venit încă pentru noi. Într-o zi vom sta pe scaune de domnie şi vom judeca lumea şi îngerii (1. Corinteni 6:2-4 ). Dar acum, onoarea lumii este în realitate o ruşine pentru creştin. Suntem pe pământ numai ca să facem voia Lui Dumnezeu şi să fim martori ai lui Hristos cel lepădat în lume, dar care a fost slăvit în cer. A uita lucrul acesta este periculos pentru creştin şi îi distruge mărturia.