17. Templul lui Dumnezeu

„Şi prin El sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi o locuinţă a lui Dumnezeu, în Duhul” (Efeseni 2:22 ).

„Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă cineva nimiceşte templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu; căci templul lui Dumnezeu este sfânt şi aşa sunteţi şi voi” (1. Corinteni 3:16,17 ).

În paginile de mai înainte am văzut că Duhul Sfânt a botezat pe cei credincioşi într-un singur trup în ziua Rusaliilor (Fapte 2 ), într-un singur trup, în trupul lui Hristos, al cărui Domn slăvit în ceruri îi este Capul (Efeseni 1:20-23 ). În versetele de mai sus vedem însă şi un alt adevăr: creştinii împreună constituie templul lui Dumnezeu, o locuinţă a lui Dumnezeu în Duhul.

Adevărurile acestea nu sunt independente unele de altele. Sunt două aspecte ale aceluiaşi lucru. Amândouă se referă la adunare, dar o privesc din aspecte diferite. Iată, de exemplu, în Efeseni 1:22 , „adunarea, care este trupul Lui” şi în 1. Timotei 3:15 „casa lui Dumnezeu, care este adunarea Dumnezeului Celui viu”. Cum s-a spus deja, caracteristic creştinismului este că are un Domn slăvit în ceruri, iar Duhul Sfânt locuieşte pe pământ. Trupul lui Hristos ne prezintă într-un mod deosebit părtăşia noastră cu Hristos însuşi ca Cel care este Capul adunării, în cer. Dar Duhul Sfânt vede adunarea nu numai în felul acesta, ci şi ca locuinţă a lui Dumnezeu în Duhul. Şi acesta este locul Duhului Sfânt pe pământ. Aşa putem înţelege poziţia pe care Adunarea o are în prezent pe pământ. Amândouă laturile adevărului acestuia confirmă faptul că adunarea n-a existat înainte de Rusalii.

N-a fost ceva asemănător trupului lui Hristos sau locuinţei lui Dumnezeu în Duhul, înainte ca păcatul să fi fost judecat pe cruce şi Duhul Sfânt să fi coborât pe pământ ca să formeze Adunarea. Lucrul acesta este de foarte mare însemnătate practică pentru inima care îl cunoaşte. Şi totuşi unii credincioşi socotesc că adunarea exista deja şi înaintea Rusaliilor, ba chiar de la Adam. Dar dacă vor cântări bine cele scrise în Cuvântul lui Dumnezeu, vor înţelege că gândul acesta este greşit.

În toată epistola către Efeseni, numai creştinilor li se vorbeşte. Ea este adresată „credincioşilor în Hristos Isus”. Şi Duhul Sfânt vrea să arate hotărât că sistemul evreiesc fusese pus deoparte şi că venise în loc ceva nou. La crucea lui Hristos s-a arătat clar că omul era mort în păcate şi greşeli şi de aceea nu putea fi vreo deosebire între iudei şi celelalte neamuri. Atâta timp cât totul era numai har (Efeseni 2:4-10 ), nici un privilegiu nu mai putea exista. Nu mai putea rămâne nici o deosebire pe temeiul privilegiilor pământeşti. S-a arătat deci că Hristos în moartea Sa a înlăturat zidul despărţitor şi datorită sângelui Său a adus împăcarea cu Dumnezeu prin crucea Sa, că nu mai este nici o deosebire şi că ei sunt creaţi de El într-un om nou, Adunarea – fie că e văzută ca trup al lui Hristos sau ca locuinţă a lui Dumnezeu în Duhul. Deosebirea dintre iudei şi greci nu-şi mai avea locul pe temelia pe care este zidită Adunarea, deşi chiar Dumnezeu făcuse şi confirmase această deosebire în zilele dinainte.

Găsim Adunarea în unele tipuri şi înfăţişări ale Vechiului Testament, de exemplu ca soţie, în Eva (Efeseni 5:31,32 ) şi ca templu al lui Dumnezeu. Dar adevărul însuşi despre Adunare nu fusese încă descoperit. Era o taină care a fost descoperită prin apostoli şi proroci (Efeseni 3:5 ). Şi nu găsim nici un tip al Adunării ca trup al lui Hristos, unit cu capul ei ceresc.

Apostolii şi prorocii au pus temelia. Din Efeseni 3:5 se vede clar că este vorba de prorocii Noului Testament, şi nu ai Vechiului Testament. În privinţa aceasta expresia însăşi exclude un astfel de gând. Apostolii sunt menţionaţi mai întâi şi ei sunt văzuţi împreună cu prorocii ca fiind un singur grup. În greceşte este folosit un singur articol când se spune despre „apostoli şi proroci”.

Când a fost pusă temelia? Atunci când a păcătuit omul? Nu, ci patru mii de ani mai târziu, când a venit Hristos, când a murit pentru păcat, a înviat dintre cei morţi şi S-a înălţat la cer. Şi Efeseni 2:21 spune că „toată clădirea creşte împreună ca să fie un templu sfânt în Domnul”. Într-o zi ea va fi completă în slavă, când cortul lui Dumnezeu va fi cu oamenii pe pământul cel nou (Apocalipsa 21:2,3 ). Dar nu este vorba numai de o clădire în viitor. Este vorba de asemenea de casa lui Dumnezeu „în care sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi o locuinţă a lui Dumnezeu, în Duhul”. „Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu?”

Cel dintâi verset din Efeseni 2 ne prezintă starea îngrozitor de tristă în care se găseşte omul. După aceea aflăm răscumpărarea şi pe temeiul acesta vrea Dumnezeu să locuiască împreună cu noi. Nicăieri în Scriptură nu găsim că Dumnezeu ar locui cu oamenii, decât numai după ce s-a înfăptuit răscumpărarea. Aşa este şi în exemplele Vechiului Testament. Dumnezeu n-a locuit împreună cu Adam înainte de cădere, nici după cădere n-a locuit împreună cu Adam, cu Noe sau cu Avraam. Nu erau pe atunci oameni credincioşi care să fi avut viaţa de la Dumnezeu? Fără îndoială că erau. Totuşi găsim că se vorbeşte despre locuirea lui Dumnezeu cu oamenii în Exod 15 , şi după Exod 25 aflăm că s-a ridicat cortul. Numai după ce răscumpărarea a fost deplin arătată, pe terenul ei putea fi o locuinţă a lui Dumnezeu pe pământ. Şi într-adevăr, în Vechiul Testament nu găsim un alt tip atât de deplin al răscumpărării ca în Exod 12:15 .

În cel dintâi capitol al cărţii Exodului, întocmai ca în Efeseni 2 , găsim starea îngrozitoare în care se afla poporul. După aceea găsim judecata dreaptă a lui Dumnezeu şi sângele pus pe uşorii uşii, ca să-i apere de judecată. Apoi în capitolul 14 citim despre trecerea Mării Roşii, în care faraon şi armatele lui au fost nimiciţi, în timp ce Israel a trecut în siguranţă pe celălalt ţărm, scăpat de vrăjmaşii lui – o imagine a morţii şi a învierii. Până la acest punct poporul nu era răscumpărat şi de aceea nu s-a vorbit de răscumpărare până aici. Scriptura nu spune că cineva este răscumpărat sau are mântuirea când caută pe Dumnezeu. Numai atunci când cunoaşte mântuirea în Hristos aşa cum este prezentată în partea care începe cu Romani 5:12 până la capitolul 8 şi poate spune că a murit şi a înviat împreună cu Hristos, dovedeşte că este răscumpărat. Şi Dumnezeu poate locui numai cu cei răscumpăraţi. Evreii au cântat răscumpărarea de partea cealaltă a Mării Roşii, după ce Israel a fost scăpat de judecata lui Dumnezeu şi a fost eliberat din robia Egiptului. Cântarea este întâlnită aici, pentru prima oară în Biblie. Despre răscumpărare se vorbeşte tot aici, pentru prima dată. Se vorbeşte apoi tot pentru prima dată despre o locuinţă pentru Dumnezeu. Toate aceste lucruri sunt deosebit de însemnate. „Locuinţa lui Dumnezeu, în Duhul” presupune răscumpărare, iar sfinţenia lui Dumnezeu este prezentată în strânsă legătură cu templul: Aşa înţelegem din Exod 12:15 . „Un templu sfânt în Domnul” (Efeseni 2:21 ). „Căci templul lui Dumnezeu este sfânt” (1. Corinteni 3:14 ). Şi prin ce devine adunarea templul lui Dumnezeu? Numai prin prezenţa Duhului Sfânt.

Sunt nu numai descoperiri, ci şi fapte care ne îndeamnă la sfinţenie. Creştinismul constă nu numai din învăţături, ci şi din fapte. Şi faptele acestea sunt temelia doctrinei. Este o Persoană, un Om viu care S-a născut, S-a arătat în lume, a murit, a înviat şi acum este înălţat la cer. Şi Persoana aceasta nu numai că a făcut cunoscut adevărul, dar El însuşi este adevărul pe care l-a făcut cunoscut. Şi acum, când El este în cer, o altă Persoană reală, divină, Duhul Sfânt a venit pe pământ şi El este puterea de cunoaştere a Domnului Cel slăvit. Este aceasta o realitate vie pentru noi sau numai o cunoştinţă?

Nici credinţa noastră, nici faptul că avem viaţa de la Dumnezeu nu ne fac să fim Adunarea lui Dumnezeu. Şi credincioşii din Vechiul Testament aveau lucrurile acestea. Numai prezenţa Duhului Sfânt ne face să fim templul lui Dumnezeu (1. Corinteni 3:16 ). Şi lucrul acesta este atât de adevărat, încât chiar faptul că unii oameni care nu au viaţa de la Dumnezeu s-au strecurat înăuntru, nu schimbă lucrurile. Este un fapt trist că am avut atât de puţin discernământ încât a fost posibil ca oameni nenăscuţi din nou să fie admişi în adunare. Dar faptul rămâne că Dumnezeu locuieşte în casa Sa. Şi pentru noi, care trăim într-un timp de declin, faptul acesta este o mângâiere slăvită. Putem clădi pe acest adevăr şi anume că Duhul Sfânt locuieşte în mijlocul nostru chiar şi acum.

De altă parte avem şi o mare răspundere. În 1. Corinteni 3 ne este prezentat lucrul acesta. Temelia casei este pusă, dar noi trebuie să clădim deasupra. Şi cum clădim? E posibil să clădim cu aur, argint şi pietre preţioase – materiale care să rămână în ziua judecăţii. Dar putem clădi şi cu lemn, paie şi toate acestea vor dispare în ziua judecăţii. Şi chiar templul lui Dumnezeu, care e sfânt, poate fi corupt.

Şi nu s-a întâmplat lucrul acesta? Oare nu temelia, Isus Hristos (versetul 11) a fost atacată şi înlăturată adesea? Învăţături care atacă Persoana şi lucrarea Lui s-au ridicat în adunări. Găsim schiţa profetică a lucrării acesteia prezentată de către apostolul Pavel în cea din urmă scrisoare a lui (2. Timotei 2 ). El vorbeşte de persoane care s-au abătut de la adevăr. „Totuşi temelia tare a lui Dumnezeu stă neclintită, având pecetea aceasta: „Domnul cunoaşte pe cei ce sunt ai Săi” şi „Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de fărădelege. Într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de pământ. Unele sunt pentru cinste, iar altele pentru dispreţ. Deci, dacă cineva se curăţeşte de acestea [despărţindu-se de ele], va fi un vas de cinste, sfinţit, folositor Stăpânului său, pregătit pentru orice lucrare bună”.

Iată, aceasta este situaţia în care trăim acum! Există o casă mare, în care se găsesc vase de cinste şi vase de necinste. Şi ce trebuie să facă cel care cheamă Numele Domnului? Trebuie să se depărteze de nelegiuire şi să se depărteze de vasele de necinste, pentru ca să fie un vas de cinste, folositor Stăpânului, pregătit pentru orice lucrare bună. El nu poate părăsi mărturia Numelui Său. Ea este singura poziţie descoperită pe pământ şi ea este bună. Dar trebuie să ne despărţim pe noi înşine de tot ce este împotriva voii Sale. A fi în părtăşie cu răul cunoscut este acelaşi lucru cu a spune că Hristos are părtăşie cu Belial. Şi aşa stau lucrurile fie că este vorba de un rău în practică sau în învăţătură.

Uneori indiferenţa ignoră prezenţa Duhului Sfânt în adunare sau îi împiedică lucrarea. Când oamenii cheamă Numele Domnului şi sunt în legătură cu păcatul, ei sunt vase de necinste şi creştinul este dator să se depărteze de astfel de oameni. Este un principiu hotărât şi fundamental că nu există nici măcar o împrejurare în care creştinului i-ar fi permis să aibă părtăşie cu ceva ce este contrar voii lui Dumnezeu. Suntem chemaţi să arătăm răbdare, dar niciodată fată de rău. Şi nu mulţimea răului, ci acceptarea de bunăvoie a unui rău cunoscut nimiceşte caracterul templului lui Dumnezeu.