Întrebarea 5: Cine ia parte la frângerea pâinii?
Probabil nicio întrebare nu este aşa de actuală ca aceasta. Ce durere trebuie să fie pentru Domnul nostru faptul că, pornind de la această întrebare, s-au creat neînţelegeri şi chiar despărţiri între cei credincioşi! Trebuie să fie aşa? Este Biblia atât de complicată, încât să ajungem la concluzii aşa de diferite? Nicidecum! Oare nu depinde de noi faptul că nu ştim să distingem clar voia lui Dumnezeu? Suntem gata să cercetăm fără nicio rezervă şi fără nicio prejudecată ceea ce ne spune Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la aceasta. Departe de mine gândul de a-i judeca pe aceia care, privitor la această întrebare, au ajuns la o altă înţelegere a Scripturii. Noi îi iubim şi îi preţuim pe fraţii noştri şi sunt mulţi dintre ei de la care – în ce priveşte viaţa noastră practică şi dăruirea noastră faţă de Domnul – avem foarte multe de învăţat. Şi totuşi, vedem responsabilitatea fiecăruia în ce priveşte această întrebare şi anume să nu prezentăm altceva decât ce ne arată Cuvântul lui Dumnezeu.
Este un lucru al Domnului
Un răspuns foarte simplu şi evident la această întrebare ar suna aşa: Potrivit textului din 1. Corinteni 11:28 „fiecare să se cerceteze pe sine însuşi şi aşa să mănânce”. Deci, este o chestiune absolut personală, iar fiecare hotărăşte dacă ia parte sau nu la frângerea pâinii. Cine vine cu astfel de argumente, nu ia în seamă că la frângerea pâinii există două laturi şi anume Cina Domnului (de amintire – 1. Corinteni 11 ) şi Masa Domnului (1. Corinteni 10 ). 1. Corinteni 11 nu se referă la a lua parte principial la frângerea pâinii, ci la modul în care frângem pâinea. Trebuie să ne izbească faptul că – după ce cineva s-a judecat pe sine însuşi – nu se spune şi aşa să ia parte sau să nu ia parte, ci se spune „şi aşa să mănânce din pâine” (vers. 28). Deci aici este vorba de un credincios care, principial, ia parte la frângerea pâinii şi care trebuie să se verifice atent dacă poate să o facă într-un mod vrednic sau dacă sunt lucruri pe calea lui pe care trebuie să le îndepărteze.
1. Corinteni 10 ne arată clar că, pe lângă responsabilitatea noastră personală, există şi una comună. Este vorba de a face cunoscută părtăşia noastră cu Domnul şi noi între noi. Astfel, nu poate să ne fie indiferent cu cine frângem pâinea. De două ori apostolul Pavel spune adunării din Corint: „voi nu puteţi” (vers. 21). Sunt lucruri care nicidecum nu pot fi puse în legătură cu Masa Domnului şi care reprezintă o piedică pentru a lua parte la frângerea pâinii. Din păcate, există situaţii în care credinciosul nu poate să exercite privilegiul de a frânge pâinea, pentru că a căzut în păcat. Cu astfel de credincioşi, când este vorba despre cinstea Domnului, nu putem avea părtăşie la Masa Domnului.
Tot astfel, cine scoate în evidenţă numai responsabilitatea personală nu ia seama că numai Domnul are dreptul să hotărască cine ia parte sau nu la frângerea pâinii. Nicio organizaţie ecleziastică, niciun consiliu de fraţi şi nici măcar o singură persoană nu poate să decidă acest lucru. De asemenea, am văzut mai înainte că este vorba despre Masa Domnului şi despre Cina Domnului. Nu este nici masa, nici cina noastră, nici masa sau cina vreunei biserici şi nici masa sau cina vreunor fraţi, ci este masa Lui şi cina Lui. El nu este numai Acela la care ne gândim, ci în acelaşi timp El este şi Cel care a făcut invitaţia, Gazda noastră. De aici reiese că numai El singur hotărăşte cine va lua parte la masa Sa. Şi cum gândeşte El privitor la aceasta, ne-a arătat în Cuvântul Său.
Cuvântul lui Dumnezeu este foarte sugestiv şi impresionant. Nu este greu să înţelegem că Domnul hotărăşte cine să vină sau nu la masă. Este oare altfel în viaţa cotidiană? O gazdă are dreptul să invite la masa sa pe cine vrea ea. Pot eu oare să mă invit la masa fratelui sau a vecinului meu? Eu pot să invit la masa mea, în casa mea pe cine vreau eu şi nimeni nu are vreun drept să intervină. Dar la masa altuia, eu nu pot să fac invitaţii. De aceea, ar trebui să înţelegem foarte bine că duminica nu venim la masa noastră, nici la cina noastră, ci la Masa Domnului şi la Cina Sa.
Responsabilitatea transmisă
Se naşte acum întrebarea: Dacă Domnul este Cel care hotărăşte cine ia parte la frângerea pâinii, atunci de ce se spune că cea care dă permisiunea pentru a lua parte la frângerea pâinii este adunarea locală? Aceste întrebări sunt cele la care vrem să dăm o explicaţie. Noi folosim o serie de expresii care nu sunt direct folosite în Biblie, dar lucrul în sine totuşi există; de exemplu trinitatea lui Dumnezeu. Faptul că o expresie (care să definească un anumit lucru) nu există, aceasta nu înseamnă că lucrul în sine nu există. Aşa este şi cu expresia „a permite la Masa Domnului” sau „a primi la frângerea pâinii”.
Cine dă permisiunea cuiva să ia parte la Masa Domnului? Adunarea locală şi nimeni altcineva! Această expresie nu este deloc în contradicţie cu constatarea făcută înainte şi anume că Domnul hotărăşte cine să ia parte la frângerea pâinii. Adunarea locală trebuie să vegheze cui să-i fie permis să ia parte sau nu la frângerea pâinii după criteriile Bibliei. Explicaţia pentru acest lucru care, la prima vedere ar putea părea ceva absolut, ne-o dă chiar Domnul Isus, pentru că El a transmis adunării locale responsabilitatea ca cineva să fie primit la frângerea pâinii.
Revenim acum la Matei 18 unde Domnul Isus spune ucenicilor Săi în versetul 18: „adevărat vă spun, orice veţi lega pe pământ va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat în cer”. Fără să ne preocupăm în amănunt cu acest verset, vrem să ne amintim de punctul de plecare al învăţăturilor Domnului. Este vorba despre faptul că existau neînţelegeri între fraţi. „Iar dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta” (vers.15). O asemenea situaţie între credincioşi ar trebui curăţită şi rezolvată. Dacă acest lucru nu este posibil, atunci situaţia ar trebui adusă înaintea adunării. Vreau să arăt acum că în Matei 18 este vorba numai despre adunarea locală – o expresie a întregii adunări de pe pământ, pentru că pur şi simplu este imposibil ca o asemenea situaţie ca cea descrisă aici să fie adusă înaintea întregii adunări de pe pământ. Adunarea dintr-o localitate ar trebui să ia o decizie. Dacă respectivul nu ar asculta de adunare, atunci ea ar trebui să acţioneze. Aici Domnul Însuşi îi dă împuternicire să lege şi să dezlege. „A lega” înseamnă aici păcatul să fie legat de frate. 1. Corinteni 5:6-8 ne arată că acest „a lega” are consecinţe practice şi anume că respectivul trebuie să fie exclus (vers.13), adică nu mai are parte de privilegiile credincioşilor – deci nici la frângerea pâinii. Şi în 1. Corinteni 5 se apelează la responsabilitatea adunării din Corint. Omul care acolo devenise curvar, putea să se verifice şi să se judece pe sine cum voia el, dar adunarea era chemată să acţioneze. Aşa este după gândul lui Dumnezeu.
Un alt exemplu avem în Apocalipsa 2 . Cele şapte scrisori sunt adresate către şapte adunări locale, şi acolo este vorba, în special, despre responsabilitatea lor. În ciuda criticii pe care Domnul trebuia să o aducă adunării din Efes – credincioşii de acolo îşi părăsiseră dragostea dintâi – El totuşi poate lăuda următoarele: „ştiu lucrările tale (...) şi că nu-i poţi suporta pe cei răi” ( 2:2 ). Este vizibil că în adunarea din Efes erau din aceia care s-au dovedit a fi „un rău” şi care n-au fost suportaţi de ceilalţi. Aici nu este vorba de „rău” ca lucru în sine, ci „rău” ca om. Adunarea din Efes avea responsabilitatea să fie atentă şi să vegheze asupra lor şi a corespuns întru totul responsabilităţilor pe care le avea.
Ajutor din Vechiul Testament
Acest principiu pe care tocmai l-am prezentat, din Noul Testament, îl găsim adeverit în Vechiul Testament, de exemplu, dacă ne gândim la paznicii a căror lucrare era să fie atenţi la cine intra în cetate sau în templu sau cine părăsea cetatea sau templul. Găsim descrisă această funcţie a unui paznic, tocmai în legătură cu oraşul lui Dumnezeu, Ierusalim. Ierusalimul era locul unde Dumnezeu, potrivit promisiunii Sale, a lăsat ca numele Său să locuiască acolo. Acolo era templul. Acolo i se aducea lui Dumnezeu închinarea. Ierusalimul, ca şi templul – casă a lui Dumnezeu – sunt imagini elocvente ale adunării. Versetele pe care le voi cita arată clar că responsabilitatea adunării locale constă în a deschide porţile (şi se referă la faptul că o persoană care doreşte să ia parte, să fie primită la frângerea pâinii) sau a închide porţile (şi se referă la o persoană care doreşte să ia parte, să nu fie primită la frângerea pâinii). Una este pozitivă, cealaltă este negativă.
1) Isaia 26:1-2 „Avem o cetate tare; El a pus mântuirea drept ziduri şi întărituri. Deschideţi porţile şi va intra naţiunea cea dreaptă”
2) 2. Cronici 23:19 „Şi a pus pe uşieri la porţile casei Domnului, ca să nu intre niciun om necurat prin vreun lucru.”
Tocmai acestea sunt principiile potrivit cărora noi dorim să acţionăm. Noi dorim să deschidem porţile când Domnul le deschide şi dorim să le închidem când El le închide.
Criterii biblice
Întrebarea pe care ne-o punem acum este: După ce criterii ne ghidăm pentru ca cineva să fie primit la Masa Domnului? Sau altfel spus: Ce etaloane pune Domnul ca cineva să poată lua parte la frângerea pâinii? Există câteva condiţii care trebuie împlinite sau anumite piedici care fac imposibilă o primire la frângerea pâinii. Încă o dată: Nu noi suntem cei care stabilim criteriile, ci Domnul.
Prima condiţie: Viaţa nouă
Prima cerinţă a Bibliei este ca persoana care ia parte la frângerea pâinii să fie un mădular al trupului lui Hrisos. Am văzut mai sus că la frângerea pâinii noi mărturisim părtăşia noastră cu Domnul Isus şi noi între noi. Cum ar putea face aceasta un necredincios care nici nu este pus în această părtăşie? Imposibil! „O pâine, un trup suntem noi, cei morţi” ( 10:17 ), scrie Pavel şi prin „noi” el nu poate să se refere decât la credincioşii care sunt pe acest pământ. „Cei mulţi” sunt fără îndoială toţi mădulare ale trupului lui Hristos. De aici reiese clar că numai un credincios poate lua parte la frângerea pâinii. Noi putem să frângem pâinea numai cu un creştin născut din nou, care are viaţă din Dumnezeu şi prin primirea Duhului Sfânt a devenit un mădular al trupului lui Hristos. A frânge pâinea cu un necredincios – cum, din păcate, se practică în multe biserici creştine – este evident împotriva Cuvântului lui Dumnezeu. A fi „mădular al trupului lui Hristos” nu înseamnă să fii „membrul” unei anumite biserici, al unei comunităţi sau al unei organizaţii. Biblia nu recunoaşte faptul de „a fi membru”. A pune drept condiţie „a fi membru” al unei comunităţi creştine pentru a lua parte la frângerea pâinii este total împotriva gândurilor lui Dumnezeu. Ceea ce contează este ca cineva să aibă viaţă din Dumnezeu.
Desigur nu este fără înseamnătate nici faptul că în momentul în care a fost instituită Cina de către Domnul nostru, vânzătorul Iuda, care nu avea viaţa nouă în El, nu mai era prezent, el ieşise afară în noapte. Dacă cercetăm cu atenţie relatările din diferitele evanghelii nu putem ajunge la o altă concluzie. Cerinţa Domnului „faceţi aceasta în amintirea Mea” se adresa în exclusivitate ucenicilor care aveau viaţă din Dumnezeu.
Deci o adunare locală va pune prima dată întrebarea persoanei care îşi exprimă dorinţa de a lua parte la frângerea pâinii dacă are sau nu viaţă din Dumnezeu. Desigur că noi nu putem privi în inimă, dar Dumnezeu ne dă câteva posibilităţi de verificare, pentru că putem constata roadele pe care le aduce viaţa nouă ( 7:20 ). Roada vieţii veşnice este în primul rând să-L iubească pe Dumnezeu, adică să asculte de El şi, în al doilea rând, să-i iubească pe fraţi (1. Ioan 5:2 ). Pe aceşti doi stâlpi de bază se întemeiază viaţa cea nouă. Noi nu putem vedea dacă cineva spune adevărul sau nu, dar putem judeca (aprecia) dacă cineva doreşte să fie ascultător faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi să-L iubească pe Dumnezeu şi dacă cineva găseşte plăcere în a fi cu cei credincioşi. Dacă, de exemplu, vedem pe cineva care mărturiseşte că este născut din Dumnezeu, dar nu se interesează de Dumnezeu şi de Cuvântul Său şi este mai degrabă împreună cu prietenii săi necredincioşi, atunci punem sub semnul întrebării dacă el este cu adevărat născut din nou. Bineînţeles, numai Domnul îi cunoaşte pe cei care sunt ai Lui, iar dacă cineva se depărtează de fărădelege putem şi noi vedea acest lucru (vezi 2. Timotei 2:19 ). Noi recunoaştem după roade şi numai după aceea ne putem forma o părere.
A doua condiţie: curăţie morală
A doua cerinţă pe care ne-o prezintă Cuvântul lui Dumnezeu este că cineva care doreşte să ia parte la frângerea pâinii trebuie să fie eliberat de orice rău moral vizibil. Această condiţie se poate recunoaşte clar în 1. Corinteni 5 . În adunarea din Corint era un om care s-a culcat cu soţia tatălui său. Biblia numeşte fără echivoc asemenea păcate ca fiind curvie. Şi mai mult, era „o astfel de curvie cum nu este nici chiar între naţiuni” (vers.1). Lumea de care erau înconjuraţi corintenii luase cunoştinţă de acest lucru, dar credincioşii din Corint au ignorat acest rău. „Şi nu v-aţi mâhnit, mai degrabă, pentru ca acela care a făcut lucrul acesta să fie dat afară din mijlocul vostru” (vers.2). Deci Pavel a aşteptat două lucruri. În primul rând, corintenii să aibă un simţământ pentru ceea ce i s-a făcut Domnului, pentru că această persoană lua parte la frângerea pâinii; în al doilea rând, nu au acţionat astfel încât respectivul să fie dat afară din mijlocul lor, adică respectivul trebuia să fie exclus de la Masa Domnului.
Explicaţia care urmează adevereşte acest principiu important şi anume că nu trebuie să ne fie deloc indiferent cu cine frângem pâinea. Pavel scrie „nu ştiţi că puţin aluat dospeşte toată plămădeala? Îndepărtaţi aluatul vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă, după cum voi sunteţi fără aluat” (vers.6-7). În ce priveşte poziţia lor, ei erau fără aluat, dar în ce priveşte practica lor, prin faptul că un curvar lua parte la Masa Domnului, ei erau întinaţi. Răul acestui om este comparat cu „întinat” care a dospit toată plămădeala, adică adunarea din Corint a fost întinată întru totul. Legătura imediată cu răul întinează – acest principiu este foarte evident aici. În Noul Testament, aluatul este o imagine a unui rău neosândit. Aşa ceva nu poate fi admis la Masa Domnului, pentru că toţi ceilalţi care iau parte la frângerea pâinii ar fi întinaţi.
Versetul 9 ne cere să nu avem niciun fel de contact cu acela care s-a făcut vinovat de un asemenea păcat. În primul rând, aceasta se referă atât la părtăşia văzută din punct de vedere social (potrivit versetului 11 cu un asemenea om nici nu trebuie să mâncăm), cât şi cu atât mai mult la părtăşia la Masa Domnului. În versetul 11 ni se explică apoi că răul nu se referă numai la necurăţie morală, ci şi la abateri morale în care poate să trăiască un credincios. Astfel, sunt amintite câteva: lăcomie de bani, idolatrie, defăimare, beţie, hoţie. Este limpede că această enumerare reprezintă numai câteva exemple, iar lista nu este nici pe departe completă. Dar principiul devine clar şi anume: la Masa Domnului nu putem avea părtăşie cu aceia care trăiesc într-un rău moral, adică cu cei care se dovedesc a fi dintre aceia care trăiesc într-un rău moral. Şi acest aspect trebuie cercetat cu atenţie înainte ca cineva să fie primit la Masa Domnului.
A treia condiţie: curăţie în învăţătură
A treia cerinţă pe care Dumnezeu ne-o arată în Cuvântul Său se referă la învăţătură. O condiţie de neclintit pentru a lua parte la frângerea pâinii este aceea că cei care iau parte trebuie să fie liberi de orice învăţătură rătăcită (care în esenţa ei este greşită şi îndepărtează de Domnul Isus), adică nu au învăţătură rătăcită şi nici nu o vestesc. Aceasta o recunoaştem din Galateni 5 . În adunările din Galatia veniseră nişte bărbaţi care învăţau lucruri false şi care voiau să-i convingă pe credincioşii dintre neamuri că şi ei ar trebui să fie circumcişi. Prin aceasta era pusă sub semnul întrebării suficienţa deplină a lucrării Domnului Isus. Pavel atacă dur aceste învăţături false cu cuvinte clare şi îi avertizează de acestea. Remarcabil este în acest context versetul 9 unde se spune „puţin aluat dospeşte toată plămădeala” ( 5 .9). Acesta ne conduce înapoi în 1. Corinteni 5 unde am găsit o expresie asemănătoare în legătură cu răul moral. Fie că există rău de învăţătură, fie că este rău moral, dacă acest lucru este cunoscut şi îngăduit de către adunare, el duce la întinerea tuturor acelora care iau parte la frângerea pâinii. Cine atinge temeliile creştinismului cu învăţături rele şi false nu îşi are locul la Masa Domnului.
În acest context, ar trebui să ţinem seama şi de învăţăturile din a doua epistolă a lui Ioan. Acolo este vorba despre oamenii care vin şi nu aduc „învăţătura lui Hristos” (vers.9). Aici este vorba concret despre o învăţătură rătăcită în ceea ce priveşte persoana Domnului şi Mântuitorului nostru şi lucrarea Lui de la cruce. Suntem chemaţi ca pe o asemenea persoană să n-o salutăm şi nici măcar să n-o primim în casă, iar motivul este remarcabil: „pentru că cine-l salută se face părtaş cu lucrările lui rele” (vers.11). Deci cine salută şi primeşte un învăţător fals, acela se identifică cu lucrarea sa rea. A mânca împreună din pâine este expresia cea mai înaltă a părtăşiei noastre între noi. De aceea este imposibil a accepta ca acela care are gânduri false şi le învaţă în ceea ce priveşte persoana Domnului şi lucrarea Sa să aibă parte de ea.
Asemenea învăţătură falsă poate avea mai multe faţete şi este foarte răspândită în creştinism. De exemplu, există unii care neagă că Domnul Isus ar fi Fiul veşnic al lui Dumnezeu; alţii pun la îndoială umanitatea Sa. Alţii învaţă că Domnul ar fi venit în firea păcătoasă şi deci ar fi putut să păcătuiască.
Şi faptul că trebuie să ţinem cu tărie la atotsuficienţa lucrării de izbăvire de pe cruce ţine tot de „învăţătura lui Hristos”. Dacă, de exemplu, cineva susţine că pe lângă lucrarea Domnului trebuie să facem şi fapte bune ca să fim mântuiţi, atunci aceasta este o învăţătură fundamental greşită. De asemenea, şi învăţătura universalistă, care spune că la sfârşit toţi oamenii vor fi mântuiţi, nu este în concordanţă cu „învăţătura lui Hristos”. De asemenea, este de lepădat şi învăţătura potrivit căreia se susţine faptul că un credincios poate să-şi piardă mântuirea. Asemenea învăţături în mijlocul unei adunări locale sunt precum aluatul care dospeşte toată plămădeala. Este imposibil ca asemenea oameni, chiar dacă ar fi născuţi din nou, să fie primiţi la Masa Domnului şi să frângă cu noi pâinea.
A patra condiţie: nicio legătură necurată
A patra condiţie pe care ne-o prezintă Domnul în cuvântul Său se referă la relaţiile din slujba Domnului, adică se referă la legătura acelora care iau parte la frângerea pâinii. Întrebarea este: Dacă un creştin este curat în sens moral şi în învăţătură, este el atunci întinat prin relaţii greşite în legăturile din slujba lui Dumnezeu? Răspunsul Bibliei este tranşant: Da! Legături greşite, adică părtăşie în slujba lui Dumnezeu cu necredincioşi, cu un rău moral sau de învăţătură întinează atât însăşi persoana care are aceste legături, cât şi adunarea cu care această persoană frânge pâinea. Orice legătură cu răul întinează. Aceasta este învăţătura clară a Bibliei.
Învăţături din Noul Testament
Ne reîntoarcem la 1. Corinteni 10 . Corintenii s-au întors de la idoli la Dumnezeu. Totuşi ei au crezut că au libertatea să ia parte în continuare la jertfele idolilor, care, de fapt, erau aduse demonilor fără ca aceasta să influenţeze cumva părtăşia la Masa Domnului. Ei nu voiau nicidecum să aibă părtăşie cu demonii, dar se gândeau că în cadrul libertăţii creştine ar avea posibilitatea să ia parte la aceste jertfe păgâne. Pavel le explică foarte clar că, prin faptul că luau parte practic la ritualuri de jertfire, veneau în părtăşie lăuntrică cu demonii care stăteau în spatele acestora.
Participarea practică la un lucru înseamnă identificare cu lucrul în sine (a te identifica înseamnă a te face una înăuntrul tău). Corintenii au trecut cu vederea acest lucru. A avea „părtăşie cu demonii” (vers.20) şi prin frângerea pâinii a mărturisi „părtăşia trupului lui Hristos” (vers.16) sunt două lucruri care nu se potrivesc unul cu celălalt. Prin folosirea cuvântului „părtăşie” se exprimă că printr-o acţiune exterioară venim în părtăşie lăuntrică cu lucrul în sine.
Aceasta ne aduce la locul amintit deja din a doua epistolă a lui Ioan. A-l primi şi a-l saluta pe un învăţător fals va avea ca urmare participarea la lucrările sale rele, adică a avea părtăşie cu ele. Acest lucru nu înseamnă nicidecum că noi avem o poziţie pozitivă faţă de învăţăturile sale, adică le aprobăm sau le preluăm. S-ar putea ca nici să nu fim de acord cu ele, dar avem totuşi părtăşie cu acestea dacă îl primim pe învăţătorul fals sau chiar dacă numai îl salutăm. Prin aceasta arătăm că persoana Domnului nostru, a cărui slavă a fost atacată prin învăţătura rătăcită, ne este indiferentă.
Concluzia poate să fie aceasta: dacă am părtăşie cu un învăţător fals, atunci mă întinez, chiar şi dacă personal nu accept învăţătura lui.
Un alt ajutor la această întrebare ne dă Apocalipsa 18 . Desigur, aici nu este vorba despre credincioşii din timpul harului, dar principiul se transpune. Dumnezeu atenţionează poporul Său cu privire la zilele viitoare privind părtăşia cu răul din Babilon şi spune: „ieşiţi din ea, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi păcatelor ei şi să nu primiţi din plăgile ei” (vers.4). Dacă n-ar face aceasta, atunci ar veni în părtăşie cu răul care era practicat acolo. Şi în 2. Ioan 11 ca şi în Apocalipsa 18:4 sunt folosite pentru „a lua parte” cuvinte greceşti care au înţelesul „să ai parte împreună” sau „să posezi ceva în comun”. Şi cuvântul grecesc care este folosit în 1. Corinteni 10:16 pentru „părtăşie” are acelaşi înţeles. Este acelaşi cuvânt pe care îl găsim şi în 1. Ioan 1:3 unde citim că „comuniunea noastră este în adevăr cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos”.
2. Timotei 2 aruncă şi mai multă lumină asupra înţelegerii acestei întrebări. Acolo Pavel compară creştinătatea cu o casă mare în care sunt vase de cinste şi de ocară. Vase de ocară pot fi şi credincioşi şi necredincioşi. Cum sună acolo chemarea? „Dacă cineva se va curăţi pe sine însuşi de acestea, va fi un vas de onoare”. Oricât de greu ne-ar fi în unele cazuri, trebuie totuşi să ne despărţim de „vasele de necinste”, ca să nu fim personal întinaţi.
Ajungem astfel la următoarea concluzie: Dacă un credincios ia parte la o oarecare masă în creştinătate, unde ştie că se practică, sau se învaţă, sau sunt îngăduite (adică nu sunt osândite) unele lucruri, el se face una cu toate acelea care sunt prezente acolo, chiar dacă el personal se distanţează de ele. Aceasta este întinare prin legături pe care Cuvântul lui Dumnezeu nu le acceptă şi le osândeşte foarte clar.
Învăţături din Vechiul Testament
Principiul întinării, prezentat în Noul Testament este susţinut şi de Vechiul Testament. Timpurile sau dispensaţiunile se schimbă, dar gândurile şi principiile lui Dumnezeu despre casa Sa rămân neschimbate. Principiul de bază este „sfinţenia îşi are locul în Casa Ta, Doamne, zile îndelungate”(Psalmul 93:5 ).
O ilustrare clară găsim în Iosua 7 , deşi ea este generală. Acan păcătuise şi acţionase împotriva poruncii lui Dumnezeu, deşi într-un mod explicit, le fusese interzis să ia din prada din Ierihon. Dar cum exprimă Biblia aceasta? „Şi fiii lui Israel au fost necredincioşi în lucrul dat nimicirii” (Iosua 7 , 1), iar Dumnezeu îi spune lui Iosua: „Israel a păcătuit (...) şi chiar au luat din ce era dat nimicirii” (Iosua 7:11 ). Păcatul unuia devenea astfel păcatul întregului popor şi asta până când au îndepărtat păcatul din mijlocul lor. Aşa este şi astăzi: dacă cineva păcătuieşte şi acest lucru devine cunoscut, atunci adunarea trebuie să acţioneze; altfel ea se face vinovată.
Acest lucru este foarte bine ilustrat în Levitic 7 , versetul 11 unde este vorba despre „legea jertfei de pace”, o imagine foarte potrivită despre ceea ce facem noi la Masa Domnului. Jertfa de pace este o imagine despre părtăşia pe care noi o exprimăm la frângerea pâinii (1. Corinteni 10:18 ). Cine avea voie să mănânce din jertfa de pace? Fiecare israelitean curat avea dreptul să mănânce din ea, dar existau excepţii. „Dar sufletul care, având necurăţia lui peste el, va mânca din carnea jertfei de pace, care este pentru Domnul, sufletul acela va fi nimicit din poporul Său. Şi dacă cineva se va atinge de ceva necurat, necurăţie de om, sau animal necurat, sau orice lucru urâcios şi necurat, şi va mânca din carnea jertfei de pace, care este pentru Domnul, sufletul acela va fi nimicit din poporul Său” (vers. 20,21). Aceste lucruri sunt foarte clar exprimate.
În versetul 20 este vorba despre necurăţia personală. Aceasta am constata-o în 1. Corinteni 5 şi în Galateni 5 . Dacă cineva este un rău în sens moral sau de învăţătură, nu poate să ia parte la frângerea pâinii. Dar în versetul 21 se vorbeşte despre „a atinge”. Aceasta ne lasă să ne gândim la întinăciune prin legătură. Un israelit putea să fie curat în sine însuşi, dar dacă atingea ceva necurat, nu avea voie să mănânce din jertfa de pace. Tocmai acest lucru l-am găsit şi în Noul Testament.
Cităm şi un cuvânt din profetul Hagai care, trimis de Dumnezeu, punea următoarea întrebare înaintea rămăşiţei poporului: „Dacă cineva poartă carne sfântă în poala hainei lui şi atinge cu poala sa pâine, sau mâncare gătită, sau vin, sau untdelemn, sau orice hrană, va deveni aceasta sfântă?” Şi preoţii au răspuns şi au zis „Nu”. Şi Hagai a zis: „Dacă cineva care este necurat printr-un trup mort, atinge vreuna din acestea, va deveni aceasta necurată?” şi preoţii au răspuns şi au zis: „Va fi necurată” (Hagai 2:12-13 ). Pune un măr putred lângă nouă mere sănătoase. Va deveni cel putred sănătos? Niciodată! Ci cele nouă sănătoase vor putrezi.
Există cerinţe ale Domnului nostru pentru a arăta cine poate lua parte la Masa Domnului şi cine nu. Adunarea are responsabilitatea să vegheze asupra celor care corespund acestor cerinţe. Important este ca noi să nu adăugăm nicio cerinţă în plus, adică să nu trecem peste ceea ce ne spune Cuvântul lui Dumnezeu şi nici să nu luăm nimic din El. Este clar că în unele cazuri avem nevoie de multă înţelepciune, har şi cârmuire a Duhului Sfânt.
Încă două întrebări pratice
Este botezul o condiţie pentru a putea lua parte la frângerea pâinii?
La cugetările noastre despre botezul creştin am văzut că el are de-a face cu calea noastră personală, în timp ce întrebarea privitoare la frângerea pâinii se referă la calea noastră comună. Cele două probleme nu au nimic de a face una cu cealaltă. De aceea în niciun loc din Noul Testament nu le găsim legate una de cealaltă. Astfel, nu găsim nicio cerinţă directă ca cineva, care vrea să ia parte la frângerea pâinii, să fie neapărat botezat.
Totuşi, există un aspect practic asupra căruia trebuie să reflectăm. Cum poate cineva care, deşi din punct de vedere personal nu ar vrea să corespundă responsabilităţii lui (lăsându-se botezat), totuşi ar vrea să ia parte la toate privilegiile alături de cei credincioşi la Masa Domnului. În anumite condiţii pot exista excepţii, dar regula normală ar fi ca acela care va fi acceptat de adunarea locală la frângerea pâinii, să fi fost înainte botezat. Deci, în mod normal, botezul premerge frângerii pâinii.
În mod contrar, Biblia nu cunoaşte nicio regulă ca cel care este botezat să ia şi parte la frângerea pâinii. Pentru această înţelegere şi practică, nu există nicio referire. Botezul, pe de o parte şi frângerea pâinii, pe de altă parte se referă la aspecte diferite ale vieţii unui creştin. În procesul de creştere normală a celui credincios, în acela care a fost botezat se va trezi şi dorinţa de a lua parte la frângerea pâinii.
Câţi ani trebuie să ai ca să poţi lua parte la frângerea pâinii?
Nici la această întrebare nu găsim un răspuns direct în Biblie, dar avem o referire în 1. Corinteni 10:15 . Când Pavel face introducerea despre Masa Domnului, se adresează acelora dintre corinteni cărora le putea atribui apelativul „cu judecată”. În sensul acestui verset, cei „cu judecată” sunt aceia care au înţelepciune şi putere de distincţie. Prin aceasta ar trebui să ne fie clar că cei mici (copiii), care nu au înţelepciune şi putere de distincţie, nu pot lua parte la frângerea pâinii. Desigur, am trece peste cadrul Bibliei dacă am pune ca o condiţie obligatorie ca acela, care ar vrea să ia parte la frângerea pâinii, să aibă o înţelepciune profundă despre gândurile lui Dumnezeu. Dar trebuie să aibă capacitatea de a înţelege ce se face la frângerea pâinii.
Dincolo de aceasta, am văzut că responsabilitatea îi aparţine întregii adunări locale. Cineva care ia parte la Masa Domnului trebuie să fie în stare să-şi dea seama de consecinţele acestei responsabilităţi şi să fie pregătit ca şi el, la rândul său, să poarte această responsabilitate comună. Deci nu este posibil să fixăm o vârstă pentru aceasta. În funcţie de cultura fiecărei naţiuni şi de creşterea personală a fiecărui credincios, vârsta poate să oscileze.
Concluzii:
Numai Domnul însuşi poate să hotărască cine ia parte la frângerea pâinii şi cine nu. El a atribuit adunării locale responsabilitatea pentru aceasta. Ea este singura care poate să dea acceptul cuiva să ia parte la frângerea pâinii potrivit criteriilor biblice. Aceste criterii sunt:
1) Fiecare persoană care ia parte trebuie să aibă viaţă din Dumnezeu. Este imposibil ca oamenii necredincioşi să fie primiţi la Masa Domnului.
2) Cine ia parte la frângerea pâinii nu trebuie să trăiască în rău moral (necurăţie); altfel, adunarea ar fi întinată prin aceasta.
3) Cel care ia parte la frângerea pâinii nu are voie să aducă învăţătură care atacă slava persoanei Domnului şi lucrarea Sa.
4) Cel care ia parte la frângerea pâinii nu are voie să aibă legături greşite, adică să-L slujească pe Dumnezeu în părtăşie cu cei necredincioşi, în părtăşie cu un rău moral sau de învăţătură. Acestea nu pot fi acceptate.
Nu vrem să renunţăm la niciunul dintre aceste criterii, dar nici n-avem voie să mai adăugăm altele care trec peste ceea ce spune Dumnezeu în Cuvântul Său.