Întrebarea 6: Cum frângem pâinea?
După ce am clarificat cine ia parte la frângerea pâinii, acum ne vom preocupa cu felul şi chipul în care putem exercita acest privilegiu.
Ca răspuns la această întrebare importantă, ne putem baza pe textul din 1. Corinteni 11:17-34 . Acest pasaj nu tratează întrebarea cine poate să ia parte la frângerea pâini, ci în ce fel şi chip, adică cum să ia parte la frângerea pâinii.
Această întrebare se referă la responsabilitatea personală a fiecărui credincios în parte şi anume cum să ia parte la frângerea păinii. Dacă până acum ne-am preocupat cu responsabilitatea comună a adunării locale, dorim, de acum încolo, să ne preocupăm cu responsabilitatea personală a celui care frânge pâinea.
Fiecare credincios are această responsabilitate personală de la care nu se poate sustrage. 1. Corinteni 11:28 vorbeşte clar despre faptul că fiecare trebuie să se cerceteze pe sine însuşi şi aşa să mănânce.
Vrednic
La întrebarea în ce fel şi în ce chip să ia parte un credincios la frângerea pâinii, putem răspunde cu o singură frază: într-un chip vrednic! Corintenilor li s-a reproşat că unii din ei mâncau şi beau într-un mod „nevrednic”. Acest comportament greşit este mustrat de apostolul Pavel pentru că nu era în concordanţă cu ceea ce se exprimă prin frângerea pâinii. A mânca şi a bea într-un mod nevrednic poate să aibă ca urmare faptul că ne facem vinovaţi de trupul şi de sângele Domnului şi aceasta atrage o judecată temporară în căile de cârmuire ale lui Dumnezeu.
Mai întâi ne punem întrebarea ce ne face vrednici ca să luăm parte la frângerea pâinii? Această întrebare este importantă. Din naştere suntem orice, dar nu vrednici. Trebuie să vedem foarte clar că nu o viaţă bună ne face vrednici, ci numai sângele vărsat al Mielului lui Dumnezeu de pe Golgota. Prin lucrarea Domnului nostru de pe cruce am fost făcuţi vrednici. Golgota este temelia vredniciei noastre înaintea lui Dumnezeu. Un slujitor al Domnului spunea odată: „Noi ţinem sus dreptatea şi sfinţenia lui Dumnezeu şi ne învăluim în harul de pe Golgota. Aşa devenim vrednici”. Acest principiu este de mare importanţă şi ne dă siguranţa că am fost primiţi de Dumnezeu. Nu trebuie să trăim în frică şi temere de luni până duminică dacă suntem vrednici sau nu, ca să luăm Cina Domnului. Nu! ci vrednicia noastră se întemeiază pe Răscumpărătorul nostru. Din principiu noi suntem vrednici prin lucrarea Sa împlinită la cruce.
Apoi vine învăţătura din 1. Corinteni 11 . Felul şi chipul cum mâncăm Cina Domnului ar trebui să corespundă acestei vrednicii. Textul arată că cei din Corint confundau Cina Domnului cu o mâncare normală între fraţi sau cel puţin o aşezau pe aceeaşi treaptă cu aceasta. Acolo veneau dintre aceia care erau înfometaţi şi care mâncau până se săturau. Veneau alţii cărora le era sete şi care veneau să şi-o potolească, astfel că erau beţi. Mai erau din aceia care aveau bani mai mulţi decât alţii şi o şi arătau, mâncând mai mult decât ceilalţi. Se pare că mai erau şi alţii care veneau când le cădea mai bine. Vedem deci la corinteni că era o mare dezordine în ceea ce privea decursul exterior al strângerilor laolaltă. Ei nu diferenţiau Cina Domnului de o cină normală, şi tocmai aceasta este ceea ce Pavel numeşte „a mânca şi a bea într-un chip nevrednic”.
Poate ne gândim acum că această problemă nu ni se potriveşte prea bine, întrucât noi facem diferenţa între Cina Domnului şi o cină normală. Fără îndoială că este aşa, dar noi putem învăţa din acestea că decursul exterior al strângerilor laolaltă pentru frângerea pâinii trebuie să fie în concordanţă cu solemnitatea şi vrednicia acestui moment. Prin aceasta nu vrem să spunem că strângerile noastre laolaltă trebuie să fie artificiale sau formale, închistate în nişte cadre fixe, ci, dimpotrivă, ele trebuie să se desfăşoare în vrednicie. De această vrednicie ţine cadrul exterior, îmbrăcămintea, comportamentul, ţinuta etc. În alt loc Pavel spune: „pentru că Dumnezeu nu este al dezordinii, ci al păcii” ( 14:33 ) şi „dar toate să se facă aşa cum se cuvine şi cu ordine” ( 14:40 ). Prin aceasta Dumnezeu nu vrea să ne limiteze, ci El ne dă un cadru în care, sub călăuzirea Duhului Sfânt, ne putem mişca în toată libertatea.
Fiecare să se cerceteze pe sine însuşi
Aici ne este prezentat un alt aspect al responsabilităţii personale. Este evident că cei din Corint au omis să se cerceteze în mod individual cu privire la lucruri lăsate în neorânduială în viaţa lor. Veneau cu păcate nejudecate şi cu lucruri nerezolvate în prezenţa Domnului ca să vestească moartea Sa. Acesta este şi pentru noi un aspect foarte important. Avem obligaţia ca întotdeauna să ne punem în lumina Cuvântului lui Dumnezeu şi în această lumină să verificăm dacă în viaţa noastră personală nu este vreun păcat nejudecat. Dacă este, atunci trebuie să-l osândim şi să-l mărturisim. Numai aşa putem să luăm parte la frângerea pâinii într-un mod vrednic. Dacă mergem cu lucruri nejudecate la Masa Domnului, ne facem vinovaţi de sângele şi de trupul Domnului despre care vorbesc pâinea şi paharul. Este un gând foarte serios.
Este vorba despre o judecată de sine continuă, despre o cercetare a faptelor, cuvintelor, gândurilor şi motivaţiilor. În legătură cu 1. Corinteni 10 , am văzut responsabilitatea comună a întregii adunări care consta în a verifica cu cine frângem pâinea. Adunarea veghează asupra menţinerii curăţiei în mijlocul ei. Verificarea adunării se referă la cazuri care sunt descoperite şi cunoscute. Adunarea nu poate să vadă, să trateze şi să osândească un păcat în viaţa unui credincios atâta timp cât acesta este ascuns. Adunarea nu judecă motivele sau gândurile atâta timp cât ele nu sunt exteriorizate prin fapte şi cuvinte. Dacă în 1. Corinteni 10 se vorbeşte despre aspectul cine frânge pâinea, atunci adunarea judecă după ceea ce se vede şi se aude.
În 1. Corinteni 11 este altfel. Când este vorba despre aspectul cum frângem pâinea, atunci ne referim şi la lucruri pe care numai eu personal le cunosc şi nimeni altul nu le ştie. În lumina Cuvântului lui Dumnezeu putem şi trebuie să verificăm şi lăuntrul nostru, să vedem dacă este ceva şi - dacă este, este necesar - să-l osândim. Numai atunci putem să venim să mâncăm din pâine şi să bem din pahar. Aceasta înseamnă a fi vrednic.
Judecata de sine este un proces profund şi nu o chestiune de câteva minute. Judecata de sine nu înseamnă ca duminica în drum spre adunare (sau chiar în timpul orei) să-i spunem Domnului repede ce a fost rău în timpul săptămânii şi aşa să facem o mărturisire. Desigur, există cazuri când putem să ne comportăm aşa, dar dacă aceasta devine regulă, atunci, cu siguranţă, suntem superficiali. Este vorba despre faptul că noi trebuie să ne judecăm înaintea Domnului nostru şi să primim un simţământ profund despre ce a însemnat fiecare păcat pentru Domnul nostru atunci când a suferit şi a murit pentru păcatele noastre pe crucea de pe Golgota. Fiecare păcat a amplificat suferinţele Sale pe Golgota. Acest gând stă înaintea noastră când cercetăm căile noastre în lumina Cuvântului Său. O asemenea cercetare nu poate fi niciodată făcută uşuratic şi superficial, ci trebuie să fie un exerciţiu profund al inimii. Pentru fiecare păcat pe care îl fac, Mântuirorul meu a trebuit să sufere nespus. Conştienţa adâncă a acestei realităţi ne păzeşte de păcat şi ne face să fim mai atenţi.
Astfel înţeleasă, judecata de sine este un exerciţiu al inimii pe care nu putem să-l facem într-un mod superficial, ci este un exerciţiu la care ar trebui să ne supunem zilnic, şi nu numai duminica.
Dacă aşa facem diferenţiere între viaţa nouă, divină şi ce vine din firea noastră cea veche, atunci El ne iartă şi atunci putem să venim şi să mâncăm într-o fericită părtăşie. Învăţătura din 1. Corinteni 11:28 este foarte clară: „şi aşa să mănânce”. Nu trebuie ca o cercetare să aibă drept consecinţă a nu lua parte la frângerea pâinii, ci ea trebuie făcută pentru a pune în ordine lucurile, pentru ca apoi să venim. Un asemenea comportament este în concordanţă cu învăţăturile Domnului din predica de pe munte: „deci, dacă îţi vei aduce darul la altar şi acolo îţi vei aminti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo, înaintea altarului, şi du-te, întâi împacă-te cu fratele tău, şi apoi vino şi adu-ţi darul” (Matei 5:23-24 ).
Cercetarea personală este o chestiune care trebuie făcută cu toată seriozitatea. Dacă omitem aceasta, trebuie să ne aşteptăm la consecinţe pe care şi Pavel le prezintă corintenilor. Unii dintre credincioşi erau bolnavi, iar alţii nu mai trăiau. Deci Dumnezeu intervenea cu disciplinare şi cu o judecată temporară. Aceasta poate fi întâlnită şi astăzi. Frângerea pâinii este un mare privilegiu, dar în acelaşi timp şi ceva sfânt pe care nu-l putem trata superficial. În căile Sale de cârmuire Dumnezeu trebuie să lucreze în noi, dacă nu corespundem sfinţeniei la Masa Sa. Dar asta nu înseamnă nicidecum că un credincios şi-ar putea pierde mântuirea. Aici este vorba orişicum despre o judecată limitată în timp.
Nu intenţionăm să producem teamă în inima cuiva afirmând acest lucru. Domnul ne vede inima, Domnul ne cunoaşte motivele. El ne judecă şi ştie în ce stare lăuntrică venim noi în prezenţa Sa. Să nu ne descurajeze gândul responsabilităţii personale, ci, din contră, el să fie o încurajare pentru o viaţă dusă într-o sfinţenie practică cu şi pentru Domnul nostru.
Concluzii
Pe lângă responsabilitatea comună a unei adunări locale, există şi o responsabilitate personală a fiecăruia în parte care ţine de felul şi chipul în care ia parte la frângerea pâinii. Aceasta trebuie să fie într-un mod vrednic. Ne cercetăm într-o continuă judecată de sine şi curăţim lucrurile care nu sunt în concordanţă cu sfinţenia Domnului nostru. Această judecată de sine este un proces continuu şi nu poate fi limitat numai la ziua de duminică.
Pe lângă aceasta, şi decursul exterior al unei strângeri laolaltă pentru frângerea pâinii şi comportamentul tuturor participanţilor trebuie să corespundă vredniciei acestui moment. Dumnezeu ne dă un anumit cadru în care noi putem să ne mişcăm în toată libertatea sub cârmuirea Duhului Sfânt.