Întrebarea 3: Ce facem la frângerea pâinii?
Răspunsul aceastei întrebări se referă la derularea strângerii laolaltă când credincioşii sunt adunaţi ca să frângă pâinea.
Nu este liturghie
Mai întâi, vrem să ne aducem aminte că Biblia nu dă nicio indicaţie directă şi precisă despre felul în care ar trebui să se deruleze o asemenea strângere laolaltă, iar acest lucru ne face o mare bucurie. Dumnezeu nu vrea să ne îngrădească, ci ne dă libertatea Duhului. Biblia nu cunoaşte nicio liturghie. Nici noi n-ar trebui să cunoaştem vreuna, nici măcar pe cele nescrise. Numai acolo unde lucrează Duhul Domnului este libertate deplină. Nimeni nu ne spune că o asemenea strângere laolaltă trebuie să înceapă cu o cântare, cu o rugăciune sau cu citirea unui text biblic. Nimeni nu ne spune cum se sfârşeşte o asemenea oră. Nimeni nu ne spune ce fraţi ar trebui să participe activ prin faptul că rostesc o rugăciune, propun o cântare sau citesc un text biblic. Nimeni nu ne spune dacă adorarea începe cu Tatăl sau cu Fiul. Dar analiza acestor aspecte trebuie făcută cu mare precauţie. Duhul ne dă libertate în aceste lucruri şi putem să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru aceasta. Nici măcar rugăciunea Domnului, pe care a rostit-o la instituirea Cinei în prezenţa ucenicilor, nu ne este transmisă, ci se spune numai că El a mulţumit, dar ceea ce a spus concret nu ni se face cunoscut. Dacă ar fi fost altfel, am fi supuşi pericolului de a rosti această rugăciune într-un mod inconştient.
Este o slujbă către Dumnezeu
Nu există deci nicio liturghie, dar strângerea laolaltă pentru frângerea pâinii are un caracter căruia dorim să-i corespundem din toată inima. Este caracterul slujbei către Dumnezeu. Ne strângem laolaltă ca împreună să-i slujim lui Dumnezeu şi să-i aducem Lui ceva. În creştinism, prin slujba către Dumnezeu, în general, se înţelege altceva. Poate se spune că mergi la slujba către Dumnezeu şi te gândeşti la o predică pe care vrei să o asculţi. Dar acest lucru nu este corect. A asculta o predică nu este o slujbă/slujire prin care am sluji lui Dumnezeu, ci este o slujbă pentru folosul nostru. Desigur că şi aceasta are locul ei în viaţa unei adunări locale (vezi 14 ), dar nu este tematica de aici. Nicăieri în Biblie nu există vreun indiciu că am putea uni frângerea pâinii cu o predică. Frângerea pâinii este o vestire (noi vestim moartea Domnului), dar nu prin cuvintele pe care le rostim în acel moment, ci prin acţiunea în sine.
Slujba către Dumnezeu, în sensul ei adevărat, vrea să spună că noi Îi aducem lui Dumnezeu ceva, şi tocmai aceasta facem atunci când ne adunăm pentru a frânge pâinea. Potrivit textului din 1. Petru 2:5 , noi aducem lui Dumnezeu „jertfe spirituale şi bine primite lui Dumnezeu prin Isus Hristos”, aceasta însemnând că noi suntem preocupaţi cu lucrarea împlinită de Domnul nostru pe Golgota. Împreună cu Tatăl ne bucurăm de ceea ce a făcut Fiul acolo. În legătură cu acest aspect sunt jertfele de laudă (Evrei 13:15 ) pe care le aducem lui Dumnezeu. În Ioan citim cuvintele cunoscute că Tatăl caută închinători care îl adoră în duh şi în adevăr. (Ioan 4:23 ). Aceştia sunt oameni care îl admiră şi în venerează. Când ne adunăm ca adunare ca să frângem pâinea, atunci prin cântări, texte biblice şi rugăciuni îl avem pe Domnul Isus înaintea ochilor noştri. Ne gândim la El şi la lucrarea Lui şi aceasta ne conduce spre adorare. În acest fel îi slujim lui Dumnezeu, dar nu auzim nicio predică.
Într-o societate egoistă, orice acţiune omenească se orientează cel mai mult spre întrebarea: „Cu ce mă aleg când fac ceva?”. Din păcate şi noi creştinii suntem în pericol să gândim sau să ne punem această întrebare. Dar dacă exercităm o slujbă adevărată către Dumnezeu, atunci nu ne punem întrebarea „ce folos avem?”, ci dorinţa noastră este să aducem Tatălui ce-şi doreşte inima Sa. Ştim destul de bine şi am experimentat de multe ori faptul că Dumnezeu, după o asemenea strângere laolaltă nu ne lasă să plecăm goi acasă, dar acesta este un alt aspect. Hotărâtor este că noi, când frângem pâinea, n-o facem, în primul rând, spre folosul nostru, ci ca să împlinim slujba către Dumnezeu şi prin aceasta Dumnezeu este glorificat.
Mulţumire
Strângerea laolaltă pentru frângerea pâinii poartă caracterul de mulţumire. Luca 22:19 ne spune că Domnul Isus, după ce a luat pâinea, a mulţumit, iar acest lucru ne este adeverit în 1. Corinteni 11:24 . Noi nu ne întâlnim ca să aducem lui Dumnezeu rugăciunile şi cererile noastre. Desigur că şi acestea îşi au locul lor în viaţa unei adunări locale, dar nu este ţelul pentru strângerea laolaltă pentru frângerea pâinii. Nu! Noi nu-l rugăm pe Domnul pentru ceva, ci Îi mulţumim Lui, Îl lăudăm, Îi binecuvântăm Numele Său glorios şi Îi aducem adorarea inimilor noastre. Noi exprimăm toate acestea prin rugăciune, prin cântări sau prin versetele biblice citite, şi simţim acestea în inimile şi în gândurile noastre.
Esenţial este că este vorba despre mulţumire. În concordanţă cu aceasta este şi expresia din 1. Corinteni 10:16 : „paharul binecuvântării pe care-l binecuvântăm”. Aceasta nu înseamnă altceva decât că pentru noi este un pahar al mulţumirii şi al bucuriei pentru care mulţumim. „A binecuvânta” înseamnă aici, de fapt, a mulţumi.
Şi Matei ne prezintă în evanghelia sa o cântare de laudă pe care Domnul şi ucenicii Săi au cântat-o înainte de a merge mai departe ( 26:30 ). Mulţumirea nu se referă deci numai la rugăciuni rostite, ci şi la cântări pe care le cântăm împreună. Există cântări creştine de laudă şi de mulţumire şi noi ne putem alătura pentru a-L lăuda pe Mântuitorul nostru.
Punctul culminant al mulţumirii este fără îndoială momentul frângerii pâinii în sine. Domnul Isus a mulţumit de două ori, o dată pentru pâine şi o dată pentru pahar. Aşa ne-o transmit evangheliile şi acest lucru este confirmat şi de 1. Corinteni 11 . Cu siguranţă este corect dacă şi noi facem la fel, adică unul şi acelaşi frate mulţumeşte prima dată pentru pâine şi apoi pentru pahar. Chiar dacă în Noul Testament nu avem indicaţii precise, iar noi tocmai de aceea nu putem impune reguli, este cu siguranţă bine să rămânem la această simplă ordine. Toate locurile care vorbesc despre Cina Domnului ne prezintă pâinea şi paharul ca unitate inseparabilă; amândouă vorbesc despre moartea Domnului pe care noi o vestim.
În amintirea Sa
„Să faceţi aceasta în amintirea Mea” (Luca 22:19 ). Aşa sună cuvintele Domnului către ucenicii Săi. El însuşi stă în centrul preocupărilor noastre. Ne gândim la El, care, ca Mielul lui Dumnezeu, s-a aşezat de bunăvoie pe altarul jertfei ca să meargă la moarte. Nu ne gândim aşa mult la mântuirea şi binecuvântările noastre, deşi nu putem şi nici nu vrem să le excludem. Dar nu folosul nostru este punctul central. Noi ne gândim la El.
În acest loc recunoaştem o diferenţă clară cu sărbătoarea Paştelor. În ciuda tuturor punctelor comune pe care le descoperim, rămâne totuşi adevărat că poporul Israel, la sărbătoarea anuală a Paştelor, îşi aducea aminte de mântuirea (eliberarea) lui din Egipt. Dar când ne adunăm pentru a lua Cina Domnului, noi nu ne gândim atât la mântuirea nostră, cât la Însuşi Mântuitorul. Gândurile nostre se îndreaptă spre Omul din mijloc, Cel care, pe crucea de pe Golgota, a suferit atât de mult. Ne gândim la ceea ce noi, oamenii, i-am făcut Lui. Dar în mod deosebit ne amintim că El, în cele trei ore de întuneric, a strigat către Dumnezeul său şi nu a primit niciun răspuns, pentru că Dumnezeu a trebuit să-l lovească pentru vină şi păcate străine. Moartea Lui stă înaintea inimii, moarte prin care Dumnezeu a fost aşa de mult glorificat şi i-a făcut pe duşmanii lui Dumnezeu să devină copii ai Săi. Nu ne impresionează de fiecare dată când Îl vedem aşa?!
Vestim moartea Sa
„Pentru că ori de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul, vestiţi moartea Domnului” ( 11:26 ). Aceasta este acţiunea centrală atunci când ne adunăm ca credincioşi la masa Sa. Ne gândim la El şi vestim moartea Sa.
Ce vestim noi? Moartea Sa! Noi nu ne adunăm ca să vestim viaţa Sa, nici învierea Sa, nici înălţarea Sa la cer, nici revenirea Sa sau orice alt rezultat minunat al lucrării Sale. Toate acestea îşi au locul lor şi, cu siguranţă, nu le putem despărţi de moartea Sa, dar punctul central pentru strângerea noastră laolaltă pentru frângerea pâinii este şi rămâne Golgota. Vestim moartea Sa. Aceasta dă unei asemenea strângeri laolaltă caracterul ei adevărat. Dacă, de exemplu, în gândurile noastre în cea mai mare parte din timpul strângerii noastre laolaltă suntem preocupaţi cu venirea Sa pe acest pământ şi cu viaţa Lui, pe care I-a dedicat-o lui Dumnezeu, şi vedem moartea Sa numai ca pe un fel de supliment, atunci nu am înţeles sensul strângerii noastre laolaltă.
Acelaşi lucru este valabil şi dacă suntem preocupaţi mai mult cu rezultatele lucrării Sale: mântuirea noastră şi binecuvântările noastre. Nu trebuie să recunoaştem cu toţii cât de greu ne cade să rămânem preocupaţi numai cu moartea Sa? Nu ne merge şi nouă adesea ca ucenicilor pe care Domnul a trebuit să-i întrebe „aşa, n-aţi fost în stare un singur ceas să vegheaţi împreună cu Mine?” (Matei 26:40 ).
Încă o dată: Nu impunem reguli. Decursul unei asemenea strângeri nu este „reglementat” în niciun fel, dar noi corespundem caracterului unei asemenea ore pe care ne-o prezintă Biblia.
Cine vesteşte moartea Sa? Numai aceia care realmente mănâncă din pâine şi beau din pahar. Numai prin simpla prezenţă într-o strângere laolaltă pentru frângerea pâinii, noi nu vestim moartea Sa. Noi vestim moartea Domnului numai printr-o participare activă la Cina Sa. Cu siguranţă şi pentru copii reprezintă o mare binecuvântare, dacă şi ei participă regulat în adunarea locală la momentul frângerii pâinii. Putem să încurajăm părinţii să-şi aducă copiii încă de la o vârstă fragedă la acest moment de frângere a pâinii.
Dar vine timpul când oamenii tineri trebuie să ia o hotărâre personală dacă vor să corespundă cerinţei Domnului ca să-I vestească moartea în amintirea Sa. Domnul aşteaptă aceasta.
A mânca şi a bea
În legătură cu pâinea găsim două expresii. Pe de o parte, pâinea este frântă, pe de alta, ea este mâncată ( 10:16 ; 11:26 ). Despre pahar ni se spune numai că bem din el. În ce constă diferenţa dintre a frânge, pe de o parte şi a mânca şi a bea pe de altă parte? Domnul Isus a luat pâinea, a frânt-o şi apoi a dat-o ucenicilor, invitându-i s-o mănânce. Mai târziu, le-a dat paharul ca să bea din el. Nu prin frângerea pâinii, ci prin a mânca şi a bea se vesteşte moartea Domnului.
În 1. Corinteni 10:16 se spune: „Pâinea pe care o frângem”. Desigur, este un frate care rosteşte mulţumirea după care frânge pâinea, dar Cuvântul lui Dumnezeu spune că „noi” o facem. Fratele deci o face ca locţiitor pentru toată adunarea. Un frate împlineşte acţiunea în sine de frângere (însoţită de mulţumire) şi apoi fiecare în parte ia ceva din pâine şi mănâncă, respectiv, bea din pahar.
Permiteţi-mi acum să dau o indicaţie practică. Se spune foarte clar „a mânca şi a bea”. Corintenii au căzut într-o extremă, făcând din Cina Domnului o cină normală, ca să-şi potolească setea şi foamea. Nu cumva noi cădem în extrema cealaltă, abia luând o fărâmă din pâine şi abia „lipăind” din pahar?
Apoi se pune întrebarea despre ordinea cronologică în „a mânca şi a bea”. În evangelii şi în 1. Corinteni 11 ordinea cronologică este: pâinea şi paharul. În 1. Corinteni 10 este altfel; acolo este amintit prima dată paharul şi apoi pâinea. Care este atunci ordinea corectă? Sau o putem schimba după bunul plac? Nici în această privinţă nu există o poruncă sau o interdicţie explicită. Dar nu mă îndoiesc nicio clipă că, dacă am rămâne la ordinea cronologică istorică, am „acţiona” potrivit gândului lui Dumnezeu, aceasta însemnând prima dată pâinea şi apoi paharul. Aşa a făcut-o Domnul Isus Însuşi şi aşa o prezintă şi Pavel ca pe ceva pe care tot aşa l-a primit de la Domnul. De ce să ne abatem noi de la aceasta? Nu există niciun argument plauzibil pentru aceasta. Motivul pentru care 1. Corinteni 10 prezintă o altă ordine este că în acest pasaj este vorba despre temelia părtăşiei noastre cu Domnul şi noi între noi, iar în acest sens sângele află pe primul loc, cum bine înţelegem. Decursul vizibil al acestei strângeri laolaltă îl găsim în 1. Corinteni 11 şi acolo ordinea cronologică este ca şi în Luca 22 . După această ordine ne orientăm şi noi.
Nu este o sărbătoare
Unii copii ai lui Dumnezeu desemnează această strângere laolaltă ca fiind o sărbătoare sau ei spun că serbează Cina Domnului. Pentru a susţine această desemnare ar exista probabil două motive:
a) În 1. Corinteni 5:8 Pavel spune că ar trebui să ţinem sărbătoarea. Unii au pus aceasta în legătură cu Paştele, amintit mai sus, care face referire la Cina Domnului. Dar aici trebuie să ne gândim că expresia „sărbătoare” nu se referă la Paşte, ci face referire la sărbătoarea Azimilor şi în aplicaţie este valabilă pentru toată viaţa noastră. Toată viaţa noastră ar trebui să fie o viaţă în despărţire de rău şi în dăruire pentru Domnul spre onoarea Sa. O legătură directă cu Cina Domnului nu este deloc recunoscută aici.
b) În Vechiul Testament citim de repetate ori că poporul Israel „sărbătorea” Paştele. Dacă Paştele era anual jertfit, ca o amintire a ieşirii lor din Egipt, atunci aceasta era legată de o „sărbătoare” la porunca expresă a lui Dumnezeu. Acest fapt nu îndreptăţeşte ca expresia „sărbătoare” să fie transpusă direct în Noul Testament şi pusă în legătură cu Cina Domnului.
În Noul Testament nu găsim expresia „sărbătoare” folosită sau asociată cu Cina Domnului. Cel mai bine este să rămânem la acele expresii pe care ni le dă Cuvântul lui Dumnezeu fără să exagerăm lucrurile.
Concluzii
Strângerea laolaltă pentru frângerea pâinii nu este reglementată prin prescripţii, dar ea are un caracter căruia dorim să-i corespundem. Noi ne adunăm ca să-i aducem lui Dumnezeu ceva, şi anume mulţumire şi adorare. Punctul central al gândurilor noastre este lucrarea Domnului de pe cruce. Noi nu ne adunăm pentru a ne gândi la mântuirea (eliberarea) noastră, ci în amintirea Mântuitorului nostru. Prin faptul că mâncăm din pâine şi bem din pahar, vestim moartea Sa. Nici venirea Sa pe acest pământ, nici viaţa Sa dedicată lui Dumnezeu, nici rezultatele minunate ale lucrării Sale nu stau în centrul preocupărilor noastre, ci numai moartea Sa de pe cruce.