comori.org
comori.org

2. Ce este închinarea creştină?

J. N. Darby

Există trăsături specifice ale slujirii lui Dumnezeu în creştinism. Domnul Isus spune femeii samaritence (Ioan 4 ): „Închinătorii adevăraţi vor adora pe Tatăl în duh şi în adevăr“, deosebind închinarea care era la Ierusalim, de închinarea care avea să vină prin lucrarea Lui.

Închinarea în rânduiala iudaică
Închinarea lui Israel, este drept, presupunea o legătură aparte între popor şi Dumnezeu, ba chiar avea în vedere că Dumnezeu locuia în mijlocul lor. Dar în orice împrejurare se desfăşura închinarea, era foarte clar că poporul nu se putea apropia de Dumnezeu.  Dumnezeu a eliberat pe Israel, scoţându-l din Egipt cu mână tare şi cu braţ puternic, l-a purtat pe aripi de vultur şi l-a adus la Sine Însuşi; iar ca semn al eliberării, le-a făgăduit că I se vor închina pe muntele Sinai, la poalele căruia i-a condus, dându-le nenumărate dovezi ale răbdării şi bunătăţii Sale. Acolo, li S-a arătat Dumnezeu, dar în mijlocul tunetelor, al flăcărilor şi al sunetelor de trâmbiţă, aşa încât chiar Moise a fost cuprins de spaimă, el, cel atât de obişnuit cu prezenţa lui Dumnezeu. Din pricina acestui fel de a Se descoperi, Dumnezeu porunceşte ca muntele să fie înconjurat de nişte împrejmuiri şi, chiar şi o vită dacă se apropie de munte, să fie ucisă cu pietre sau străpunsă cu săgeţi. Dumnezeu a vorbit poporului, fără îndoială, dar în aşa fel încât poporul a cerut să nu i se mai vorbească, iar Dumnezeu Însuşi i-a aprobat cererea.

Închinarea în cortul întâlnirii şi în templu, deşi era îmbrăcată într-o aparenţă mai calmă, mai puţin înfricoşătoare pentru închinător, avea în continuare acelaşi caracter. Dacă Dumnezeu nu mişca din temelii pământul cu glasul Său, dacă nu împrăştia groaza în mijlocul poporului, este pentru că El era ascuns dincolo de perdeaua dinăuntru, aşa încât nu putea fi văzut. În acest fel, El Se făcea cunoscut prin fapte de binecuvântare şi de judecată, dar nu Se revela pe Sine Însuşi inimilor poporului. Urmarea acestui fapt este naturală şi evidentă. Poporul a ajuns să recunoască, când se apropia de Locul Sfânt, binefacerile şi judecăţile lui Dumnezeu, dar el nu s-a putut apropia niciodată de Dumnezeu, dincolo de perdea. El nici măcar n-a intrat în casa lui Dumnezeu. Dincolo de perdea intra numai marele preot, odată pe an, cu sângele jertfei, ca să facă ispăşire pentru popor, căci Dumnezeu nu putea să îngăduie păcatul. Poporul avea nevoie de ocrotirea lui Dumnezeu şi I se închina, în recunoaşterea binefacerilor primite; credincioşii din Israel puteau să înţeleagă ceva din slava lui Dumnezeu, dar nu puteau să treacă dincolo de felul în care Se revela Dumnezeu în căile Sale cu Israel. Consecinţa firească a acestei situaţii a fost preoţia. Dar chiar şi preoţii îşi făceau slujba dincoace de perdea, care îi ascundea de Dumnezeul pe care Îl adorau. Calea spre Locul Preasfânt, spune Scriptura, nu fusesese încă deschisă, câtă vreme rămânea în picioare cel dintâi cort. Aşa era caracterul închinării la poporul pământesc al lui Dumnezeu, aşa stabilise Dumnezeu.

În creştinism totul s-a schimbat. Închinarea creştină este în contrast direct cu închinarea descrisă mai înainte. Desigur, persoane sau împrejurări din viaţa poporului evreu pot constitui umbre ale unor fapte sau adevăruri în legătură cu caracterul închinării creştine, dar în principiu este o opoziţie totală între ce era închinarea la evreii credincioşi şi ce este închinarea în vremea harului. Să aduci cinste şi închinare lui Dumnezeu pe temeiul a ce este El în Sine Însuşi şi a ce este El pentru noi, depinde de revelaţia pe care Dumnezeu o face despre El Însuşi. Dumnezeu este acelaşi; El nu Se schimbă, dar omul nu se poate apropia de El. Legătura noastră cu El începe când El Însuşi ni Se descoperă, chiar printr-o revelaţie parţială. În Lege, El S-a descoperit ca cerând omului ce trebuie să fie, şi aşezându-l într-o poziţie în care să aducă roade spre slava Lui, Cel care a sădit pe Israel să fie propria Lui vie. Dacă omul îşi făcea datoria, Dumnezeu îl binecuvânta; dacă nu, Dumnezeu îl judeca.

În asemenea împrejurări, Dumnezeu nu Se putea revela deplin. Omul nu era în stare să poarte nici strălucirea măreţiei lui Dumnezeu, nici lumina sfinţeniei Sale. Iubirea Lui suverană de mântuitor nu se potriveşte cu cererea de slujire, făcută sub durerea în care este condiţia omului sub blestem; această condiţie este potrivită cu dreptatea. În dispensaţia Legii, Dumnezeu acţiona binecuvântând sau pedepsind. El Se poate descoperi deplin pe Sine într-o relaţie care corespunde deplin cu ceea ce este El în Sine Însuşi şi acest lucru era imposibil sub lege. Dacă Dumnezeu nu S-ar fi descoperit într-un chip care împacă atributele Sale de sfinţenie şi de dragoste, El fie că ar fi tolerat păcatul, fie că ar fi lepădat deplin şi veşnic pe toţi oamenii, căci absolut toţi sunt atinşi de păcat. Sub Lege, Dumnezeu nu Se revela, ci intra în legătură cu omul ca păcătos şi răspunzător înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu lucra, dar nu Se dezvăluia.

Trăsături specifice ale închinării creştine
Creştinismul este întemeiat pe arătarea lui Dumnezeu potrivit cu planurile alcătuite în Sine Însuşi înainte de întemeierea lumii. Împlinirea acestor planuri a fost rânduită pentru timpul când păcatul s-a dezvoltat în mod complet şi când s-a manifestat cu toată puterea ca vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu. Tocmai atunci, Dumnezeu a manifestat prin venirea în lume a Domnului Isus, bunătatea şi puterea Sa. Dar Hristos a venit şi omul L-a răstignit! În aceste condiţii, ce relaţie poate fi între Dumnezeu şi om? Poate fi ori judecată, ori har. Judecata va veni peste orice nelegiuire şi mai ales peste aceea de a respinge harul. Dar nu judecata este subiectul nostru. Judecata este numai fondul întunecat şi solemn al tabloului care scoate în relief strălucirea harului.

Da, ne vom ocupa cu harul, slăvit să fie Domnul! Omul a adus la culme fărădelegea lui, respingându-L pe Domnul Isus şi respingând prin aceasta nu numai autoritatea, ci şi bunătatea lui Dumnezeu. Jertfa, răstignirea Domnului Isus a scos la iveală în acelaşi timp răutatea ajunsă la culme a omului şi împlinirea cerinţelor dreptăţii lui Dumnezeu, pe deplin arătate şi a iubirii lui Dumnezeu pentru omul căzut. Crucea a arătat cu toată claritatea ce este omul. Totodată, crucea Îl arată pe Dumnezeu lucrând în toată plinătatea dreptăţii Sale sfinte împotriva păcatului. În Hristos, Dumnezeu a fost slăvit în chip desăvârşit în această privinţă. Măreţia lui Dumnezeu nu mai are nimic de cerut de la cineva care vine la El prin Hristos. Dragostea lui Dumnezeu are acum câmp liber să binecuvânteze. Iar sfinţenia lui Dumnezeu este o desfătare infinită pentru închinătorii care se apropie de El. Problema vreunei vinovăţii nu mai există înaintea lui Dumnezeu cu privire la închinător. Prin jertfa Lui, Hristos a şters orice vină. Curăţiţi în totul de păcat, şi curăţiţi potrivit cu puterea ispăşitoare a lucrării de la cruce a Domnului Isus Hristos, ne putem apropia de locul de întâlnire dintre Dumnezeu şi păcătos. Dar ne apropiem fără să mai fie la mijloc vinovăţia, acolo unde dragostea lui Dumnezeu se revarsă fără nici o piedică, unde binecuvântările lui Dumnezeu ne umplu de bucurie. Da, împăcaţi cu Dumnezeu prin lucrarea Domnului Isus care a dat la o parte toate păcatele noastre, suntem aduşi la apropierea de Dumnezeu, într-o relaţie nouă, în care ne putem bucura de ceea ce este El în Sine Însuşi.

Ruperea în două a perdelei dinăuntrul templului este o arătare clară a urmărilor morţii Domnului Isus. Perdeaua, care închidea accesul la locul prezenţei lui Dumnezeu, arăta că nimeni nu se putea apropia de El. Ruperea în două de sus şi până jos a perdelei, arăta că cei răscumpăraţi prin sângele Domnului Isus au deplină libertate să intre în Locul Preasfânt. Dumnezeu a rămas acelaşi, El nu poate să sufere nelegiuirea, dar Fiul dragostei Sale a luat asupra Sa păcatele celor pe care i-a mântuit, astfel că ei au acces nestânjenit înaintea lui Dumnezeu, care nu mai vede nici o nelegiuire în ei. În felul acesta, curăţiţi de păcate, avem privilejul ca prezenţa Lui să strălucească peste noi. Crucea face să apară în faţa noastră sfinţenia dreptăţii lui Dumnezeu, care a găsit mijlocul de a ne îndreptăţi pe noi, păcătoşii, prin lucrarea Fiului Său. Pe temeiul lucrării Lui stăm înaintea lui Dumnezeu, a sfinţeniei Lui, fără nici o pată şi în deplină bucurie.

La cruce s-a arătat cu putere ce este Dumnezeu; în temeiul jerfei ne putem bucura de Dumnezeu: El este partea noastră, potrivit cu dragostea Lui infinită în Hristos. Şi tocmai aceasta este temelia închinării. Numai pe terenul lucrării desăvârşite a lui Hristos, prin care avem acces liber, cu inima plină de bucurie în prezenţa slavei lui Dumnezeu, putem să fim închinători. Cum am putea să stăm înaintea Dumnezeului desăvârşit de sfânt, ca să-L adorăm, dacă păcatele noastre n-ar fi date la o parte? Aceasta este numai partea celor care sunt în Hristos, care se pot odihni în El. În Hristos, păcatele nu mai sunt ale noastre: ele au fost purtate odată pentru totdeauna de Domnul Isus. Eficacitatea lucrării Lui de la cruce este pe deoparte desăvârşită şi pe de altă parte veşnică. Aceasta dă libertate afecţiunilor noastre spirituale.

Dumnezeu este pentru noi dragostea desăvârşită, care ne introduce „în lumină, după cum El Însuşi este în lumină“. Dar se poate oare bucura cineva în totul de aceste lucruri când are ceva pe conştiinţa sa? El ar putea fi atras de aceste lucruri, dar nu-şi poate găsi bucuria deplină în ele. Câtă vreme conştiinţa îl mustră că a făcut lucruri care nu plac Celui pe care Îl iubeşte, un astfel de om este plin de frică. Ca să adori, inima trebuie să fie liberă de orice teamă. Dar ce bine că lucrarea Domnului Isus curăţeşte cugetele prin faptul că le face să cunoască iubirea perfectă a lui Dumnezeu arătată faţă de noi, iar Hristos este dovada şi plinătatea acestei iubiri. Lumina sfinţeniei lui Dumnezeu este bucuria sufletelor noastre. În această lumină, vedem ceea ce iubim.

Adunarea şi adorarea
Relaţia lui Dumnezeu cu Biserica (Adunarea) depăşeşte orice gândire a noastră, căci Dumnezeu este prezentat într-un fel cu totul deosebit: „Dumnezeul Domnului nostru Isus Cristos“. Acest titlu are o semnificaţie aparte. Când Dumnezeu este numit al cuiva, aceasta indică o legătură intimă între persoana numită şi Dumnezeu, bazată pe ceea ce este Dumnezeu pentru acea persoană; este o relaţie care aduce binecuvântare şi care onorează. Şi este o relaţie care rămâne, căci Dumnezeu este credincios. Şi, desigur, această legătură intimă devine, prin credinţă, izvor de bucurie pentru acel al cărui nume este adăugat la numele lui Dumnezeu. De exemplu, numele „Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov“, spune nu numai despre faptul că patriarhii erau obiect al binecuvântărilor lui Dumnezeu, dar şi despre ce era Dumnezeu pentru ei, despre faptul că Dumnezeu li se descoperise ca Acela în care îşi puteau pune toată încrederea. Ce mare binecuvântare este pentru noi acest nume: „Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos“! Noi, ca credincioşi din vremea harului, suntem una cu Domnul Isus, aduşi la aceeaşi relaţie cu Dumnezeu ca şi Domnul Isus. Iar Dumnezeu ni Se revelează în aşa fel încât să putem fi în legătura noastră cu El aşa cum se cade potrivit cu Numele Lui.

Ce însemnat lucru să înţelegem ce poziţie minunată şi slăvită avem ca urmare a acestui titlu al lui Dumnezeu: „Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei“. Aici, Domnul Isus este privit ca Om şi în calitatea lui de Cap al unei noi familii, înălţat la Tatăl Lui şi Tatăl nostru. Dumnezeul de care ne apropiem este pentru noi ceea ce este şi pentru Domnul Isus Hristos, care slăvindu-L pe pământ în chip desăvârşit pe Dumnezeu, S-a înălţat în prezenţa lui Dumnezeu ca Fiul preaiubit în care Dumnezeu Şi-a găsit şi Îşi găseşte toată plăcerea.

Acest adevăr este arătat cu toată claritatea în Efeseni 1 şi 2. În capitolul 1, apostolul se roagă ca să ni se lumineze ochii inimii, ca să putem înţelege care este nădejdea chemării lui Dumnezeu şi care este bogăţia moştenirii Lui în sfinţi (versetul 18). Apoi apostolul vorbeşte despre noi ca fiind una în Hristos în ceea ce arată adevărata putere şi slavă şi ne aminteşte despre „nemărginita mărime a puterii Lui faţă de noi, credincioşii, potrivit cu tăria puterii Lui, pe care a desfăşurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat dintre cei morţi şi L-a pus să stea la dreapta Sa în locurile cereşti, mai presus de orice domnie şi de orice stăpânire“. Dar pe voi, spune apostolul, care eraţi „morţi în greşelile şi în păcatele voastre“, Dumnezeu v-a înviat împreună cu Hristos şi v-a pus „să staţi în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginitele bogăţii ale harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi, în Hristos Isus“. Care sunt relaţiile lui Dumnezeu cu Domnul Isus Hristos? Ce parte are Domnul Isus ca Om cu Dumnezeu în dreptatea şi iubirea Lui? Este cineva în stare să exprime iubirea lui Dumnezeu faţă de Hristos? Ce scumpă, ce dulce şi fără de margini afecţiune! Dar tot ce are Domnul Isus avem şi noi, pentru că suntem în El. Ce poziţie slăvită avem în Domnul Isus, înaintea şi în prezenţa Tatălui! Ni s-a dat slava pe care Dumnezeu a dat-o şi Domnului Isus, ca lumea să ştie că suntem iubiţi de Dumnezeu, aşa cum este iubit Hristos (Ioan 17:22-23 ).

Adorarea Tatălui, în Duh şi în adevăr
Să ne reamintim de asemenea aceste cuvinte: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru“ (Ioan 20:17 ). Cele două rugăciuni apostolice din epistola către Efeseni (cea din capitolul 1 şi cea din capitolul 3) sunt bazate pe aceste două titluri: „Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos“ şi „Tatăl Domnului nostru Isus Hristos“. Primul titlu este folosit în legătură cu slava, al doilea în legătură cu părtăşia în dragoste.

Dar Ioan 17 arată că slava Domnului Hristos este dată şi alor Săi, în toată minunăţia ei şi aceasta este o dovadă că suntem iubiţi aşa cum este iubit Domnul Isus. Ce simplitate în acest adevăr, dar ce iubire, ce adâncime divină în el! Am fost ca primul Adam, dar iată, acum sunt ca Cel de al doilea Adam. Am purtat chipul celui pământesc şi voi purta chipul Celui ceresc. Da, acest adevăr este simplu, dar cine l-ar fi putut concepe? Numai Dumnezeu, în el recunoaştem pe Dumnezeul oricărui har.

Numele seminţiilor lui Israel erau purtate pe pieptul marelui preot ca şi cercetarea lor în lumina şi desăvârşirea lui Dumnezeu; dar acestea erau umbre ale celor care aveau să vină, cum spune autorul epistolei către Evrei (Evrei 10:1 ). De aceea, vorbind despre circumcizie, apostolul Pavel spune: „Noi ne închinăm lui Dumnezeu în Duhul, ne bucurăm în Hristos Isus şi nu ne punem încredere în carne (firea păcătoasă)“ (Filipeni 3 ). Suntem în Hristos. Aceasta ne este poziţia înaintea lui Dumnezeu. Tot ce ne depărtează de această poziţie înseamnă plasarea pe poziţia iudaismului, care, ca sistem, a fost atârnat pe cruce. Nu se cade să fim în Hristos ca poziţie şi în afara Lui ca umblare. Nu putem fi una cu El şi totuşi separaţi de El. Dacă în viaţa noastră practică suntem separaţi de El, ne aflăm departe de izvorul vieţii. În Hristos, suntem obiectele desfătării lui Dumnezeu şi suntem „ca El“.

Fără Hristos, suntem obiectul judecăţii lui Dumnezeu. Cuvântul spune că suntem „moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos“. Mai este un adevăr legat de lucrarea lui Hristos pe care se întemeiază închinarea: nu numai că Domnul Isus a purtat păcatele noastre, că ne-a curăţit de orice întinăciune şi ne-a făcut potriviţi pentru a ne înfăţişa înaintea lui Dumnezeu, pentru a sta în prezenţa Lui, dar Dumnezeu ne-a dat darul Duhului Sfânt, prin care ne putem bucura de realitatea lucrării lui Hristos în noi. Cu alte cuvinte, nu numai că am căpătat o fire nouă, sfântă şi capabilă de sentimente potrivite cu poziţia de har în care suntem aşezaţi de Dumnezeu, dar - mai mult - am primit pe Duhul Sfânt, care ne arată, ne descoperă, ne comunică lucruri divine şi pune în inimile noastre sentimente potrivite cu gândul lui Dumnezeu pentru noi.

Duhul ne întăreşte în omul dinăuntru, ca, fiind înrădăcinaţi şi zidiţi în dragoste, Hristos să poată locui în inimile noastre prin credinţă şi să putem înţelege, împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea şi să cunoaştem dragostea lui Hristos care întrece orice cunoştinţă, ca să ne putem umple de toată plinătatea lui Dumnezeu (Efeseni 3:16-19 ). „Dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat“ (Romani 5:5 ). Duhul Sfânt ia din lucrurile lui Hristos şi ni le descoperă şi tot ce are Tatăl este al lui Hristos (Ioan 16:15 ; 17:10 ). „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, sunt lucrurile pe care aşa le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc. Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său; căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu“ (1. Corinteni 2:9-10 ).

Duhul Sfânt este „ungerea“ pe care am primit-o de la Dumnezeu, ca să cunoaştem lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu în harul Său (1. Corinteni 2:9-10 ) şi prin care cunoaştem toate lucrurile (1. Ioan 2:20 ). El este pecetea pe care a pus-o peste noi, pentru ziua răscumpărării; peste cei care cred, Dumnezeu Şi-a pus însemnele Lui, în vederea zilei slăvite a venirii Domnului Isus. Duhul Sfânt este „arvuna moştenirii noastre pentru răscumpărarea stăpânirii dobândite, spre lauda slavei Sale“. El ne dă deplină siguranţă cu privire la eficacitatea lucrării lui Hristos. El ne ajută să cunoaştem poziţia în care suntem aşezaţi, ca unii care suntem curăţiţi prin sângele Mântuitorului şi, prin aceasta, fără pată înaintea lui Dumnezeu. Duhul Sfânt toarnă în inimile noastre dragostea lui Dumnezeu, din care curg toate binecuvântările. Şi Duhul Sfânt este Iniţiatorul în noi al tuturor gândurilor şi afecţiunilor cu care răspundem cu iubire dragostei lui Dumnezeu.

Dar El face mult mai mult decât atât: El „ne lipeşte de Domnul, într-un singur duh cu El“ (1. Corinteni 6:17 ). Şi aceasta nu este nici închipuire, nici simţire, ci este fapt autentic! Acelaşi Duh a cărui plinătate este în Hristos, locuieşte în noi şi noi suntem uniţi cu Cristos, ca mădulare ale Trupului Său, carne din carnea Lui şi os din oasele Lui (Efeseni 5:30 ). Am fost botezaţi toţi într-un singur Duh, ca să alcătuim un singur Trup. El este nu numai puterea sau liantul în această unire, dar este şi Cel care ne face s-o cunoaştem: „În ziua aceea, veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu, voi sunteţi în Mine şi Eu sunt în voi“ (Ioan 14:20 ).

Aşadar, Duhul Sfânt ne dă siguranţa răscumpărării. Unde este Duhul Sfânt, este libertate. Duhul Sfânt descoperă slava lui Hristos, aşa cum este arătată în Scripturi şi aşa cum a făcut odinioară Ştefan, care „plin de Duh Sfânt, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu“. Mai mult, Duhul Sfânt ne încredinţează de unirea noastră cu Hristosul înălţat. Da, ştim că suntem înviaţi împreună cu Hristos şi puşi să sedem împreună în locurile cereşti, în Hristos. Iar dragostea lui Dumnezeu turnată în inimile noastre este un izvor bogat de bucurie în viaţa noastră, de dragoste caldă pentru toţi cei care aparţin familiei lui Dumnezeu şi de compasiune pentru cei care sunt în această lume trudită.

Uniţi în adorare, ca mădulare într-un singur Trup
Mai este un adevăr, poate mai puţin însemnat, totuşi vrednic de luat în seamă: „Suntem mădulare unii altora“ (Romani 12:5 ). Hristos este Capul, dar noi suntem uniţi unii cu alţii, căci Acelaşi Duh locuieşte în fiecare credincios, al cărui trup este templul Duhului Sfânt (1. Corinteni 6:19 ). Desigur, şi credincioşii uniţi ca un întreg sunt templul Duhului Sfânt. Am putea spune că Dumnezeu locuieşte în Adunarea credincioşilor într-un fel mai puţin vizibil decât odinioară în templul de la Ierusalim, dar, cu siguranţă, într-un chip cu mult mai minunat.

Iată dar, ce poziţii scumpe a oferit Dumnezeu pentru închinarea creştină:
Cunoscându-L pe Dumnezeu în ceea ce este El şi în ceea ce este El pentru noi, contemplându-L fără nici un văl, în desăvârşirea iubirii şi sfinţeniei Sale şi aduşi de El în stare să fim în lumină aşa cum El Însuşi este în lumină, înţelegem că suntem obiectele dragostei Celui care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său preaiubit, că să ne facă părtaşi dragostei, sfinţeniei şi luminii Sale. Iar Duhul Sfânt ne face în stare să adorăm pe Dumnezeu, aşa cum doreşte inima Lui. Şi adorarea nostră este un răspuns la revelaţia pe care ne-o face Dumnezeu cu privire la Sine Însuşi, în acea dragoste tainică la care chiar îngerii doresc să-şi aţintească privirile; prin această dragoste, Dumnezeu va face cunoscute în veacurile viitoare bogăţiile nemărginite ale harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi, în Hristos Isus.

Închinarea creştină este o închinare înţeleaptă. Închinătorii adoră „în duh şi în adevăr“, căci Dumnezeu este Duh. Dar Cel ce doreşte astfel de închinători este Tatăl. A te închina în duh, înseamnă să te închini potrivit cu adevărata natură a lui Dumnezeu şi în puterea părtăşiei date de Duhul Sfânt. Închinarea în duh este în contrast cu formele şi cu ceremoniile, cu orice fel de religiozitate de care este capabilă carnea (firea păcătoasă).
A te închina în adevăr înseamnă să I te închini potrivit cu revelaţia pe care a dat-o despre Sine. Samaritenii nu se închinau nici în duh, nici în adevăr. Evreii se închinau lui Dumnezeu în adevăr, în măsura revelaţiei incomplete pe care o aveau, dar nu şi în duh. Ei bine, închinarea creştină trebuie să aibă aceste două trăsături distinctive.

Tatăl doreşte închinători
Dar ce însemnat adevăr este descoperit în discuţia Domnului Isus cu femeia samariteană: Tatăl doreşte închinători. Harul face ca închinarea dorită de Tatăl să-şi găsească loc în viaţa creştinilor. Adorarea nu se poate aduce sub frica impusă de flăcările de pe muntele Sinai, care cerea închinare în numele măreţiei sfinte a lui Dumnezeu, dar punea o stavilă accesului la Dumnezeu, stavilă peste care nimeni nu putea trece fără să fie pedepsit cu moartea. Acel fel de închinare ţinea pe închinător departe de Dumnezeu, tremurând în faţa răspunderii pe care o avea. Ce mare diferenţă! În creştinism, dragostea caută închinători, căci Cel care doreşte închinători este Tatăl. Închinătorii sunt aşezaţi într-o poziţie de libertate înaintea Lui, în calitate de copii ai dragostei Sale. Duhul Sfânt care lucrează în ei şi produce închinarea este duhul de înfiere, care strigă „Ava, Tată!

Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu Şi-a pierdut din măreţia Sa; dimpotrivă, măreţia Lui este cu mult mai bine cunoscută: este cunoscută sub caracterul plin de iubire al unui Tată. Iar Cel care adevereşte duhului nostru calitatea de copii ai Acestui veşnic slăvit Tată este Duhul Sfânt. „Vă scriu, copilaşilor, fiindcă aţi cunoscut pe Tatăl“ (1. Ioan 2:13 ). Cel mai slab dintre creştini este deplin competent să aducă închinare. În acelaşi timp, este dulce să poţi preţui şi să înţelegi această relaţie cu Dumnezeu. Simplul fapt că suntem copii ai lui Dumnezeu şi că ne bucurăm de o asemenea relaţie cu El prin Duhul este un privilegiu imens pentru făpturi aşa cum suntem noi. Şi, fiecare copil al lui Dumnezeu are acest privilegiu imens, dar să nu uităm că Îl avem în Hristos şi cu Hristos. El este „Cel întâi-născut între mai mulţi fraţi“. El S-a suit la Tatăl Său şi Tatăl nostru, la Dumnezeul Său şi Dumnezeul nostru. Ce relaţie scumpă! În ce binecuvântată familie am fost introduşi!

Dar cum învăţăm noi toate acestea, noi care odinioară eram străini şi vrăjmaşi? Cum învăţăm să-L cunoaştem pe Tatăl, încât cunoaşterea Lui să producă afecţiune şi împreună cu ea închinare în inimile noastre? Cel care ne descoperă aceste lucruri este Fiul preaiubit al Tatălui, care este în sânul Tatălui, obiectul veşnic al dragostei infinite a Tatălui.

Când era în trup, pe pământ, Domnul Isus n-a încetat să fie obiectul aceleiaşi afecţiuni. De aceea Dumnezeu, în repetate rânduri a spus despre Domnul Isus: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc toată plăcerea.“ Ce desăvârşit a fost Domnul Isus în viaţa Lui pe pământ! El n-a făcut absolut nimic care ar fi putut pune chiar cea mai mică distanţă între El şi dragostea Tatălui. De la iesle până la cruce, Domnul Isus a fost obiectul acestei iubiri în toată plinătatea ei, şi El L-a revelat pe Tatăl, căci în El se manifesta plinătatea dragostei divine. „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut“ (Ioan 1:18 ).

Domnul Isus, Omul - dar în acelaşi timp Fiul lui Dumnezeu - care Se bucura de plinătatea iubirii Tatălui, fiind aici pe pământ, era totuşi în sânul Tatălui, ca să poată deschide în inimi şi să facă cunoscută aici, pe pământ, toată frumuseţea şi toată puterea acestei iubiri. Şi ca Om, Domnul Isus a fost obiectul acestei iubiri infinite, aşa că poate înţelege cum se aplică această iubire la viaţa oamenilor. De aceea, ne uneşte cu El însuşi în bucuria acestei dragoste şi în acest scop ne-o descoperă, aşa cum o cunoaşte El. Ce mare har şi ce binecuvântată poziţie ni s-a oferit în El! Ce vrednic este Cel care S-a dat morţii pentru noi, să fie obiectul dragostei, adorării şi devotamentului inimii noastre, pentru că prin moartea şi învierea Sa ne-a plantat în terenul binecuvântat al iubirii infinite a Tatălui! Iar ca dovadă a acestei iubiri, Domnul Isus Se referă chiar la slava pe care ne-a prezentat-o El însuşi: „Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu... ca să cunoască lumea... că i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine“ (Ioan 17:22-23 ). Iată dragostea Domnului Isus faţă de noi şi dorinţa Lui ca noi să ne bucurăm de dragostea Tatălui. Şi El ne face parte de această bucurie, făcându-ne cunoscut Numele Tatălui. „Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume;... şi li-L voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei“ (Ioan 17:6, 26 ). Da, părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, cu Domnul Isus. Iar părtăşia se manifestă în adorare către Cel revelat (Tatăl) şi către Cel care revelează (Fiul).

Este limpede, deci, că lucrarea Domnului Isus Hristos este temelia oricărei binecuvântări, atât în ce priveşte introducerea noastră înaintea lui Dumnezeu fără pată şi fără frică, pentru ca să adorăm pe Dumnezeu, cât şi în ce priveşte aşezarea noastră în relaţia de copii ai Tatălui. Reamintim că după înviere Domnul Isus spune: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru“, iar apoi „du-te şi spune fraţilor Mei“; iar ca urmare a învierii Domnului Isus, a înălţării Lui, ni s-a dat Duhul de înfiere, Duhul libertăţii, care ne încredinţează de harul lui Dumnezeu care ni s-a dat în Preaiubitul Tatălui prin care suntem primiţi de Dumnezeu şi făcuţi dreptatea (neprihănirea) lui Dumnezeu în El, bucurându-ne de măreţia răscumpărării câştigate de Mântuitorul nostru. Adorăm deci pe Dumnezeul dragostei şi trebuie să fim desăvârşit de fericiţi în El, în aşa fel încât El să Se bucure de fericirea noastră. Îl adorăm pe Tatăl nostru, bizuindu-ne pe bunătatea Lui, pe faptul că în Domnul Isus, El ne binecuvântează cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, că poartă de grijă de toate nevoile noastre, până acolo încât chiar şi perii din cap, ne sunt număraţi. Îl adorăm pentru ce este El în Sine Însuşi şi pentru ce este El pentru noi, în calitate de copii ai casei Sale pe veşnicie. Şi ne prezentăm înaintea Lui fiind copii ai Aceluiaşi Tată, ca părtaşi ai aceloraşi binecuvântări, în dulcea părtăşie cu El; dar din aceasta derivă afecţiunea, dragostea credincioşilor unii pentru alţii, bucuria unora de alţii. Unirea frăţească a credincioşilor înmulţeşte laudele care se înalţă către Dumnezeu. Ce frumoasă împletire a lucrării Duhului Sfânt în fiecare credincios în parte şi în toţi laolaltă! Duhul ne uneşte unii cu alţii în Hristos şi toarnă dragostea lui Dumnezeu în inimile noastre. El totdeauna face acest lucru! Da, Duhul Sfânt, cu ajutorul Scripturii ne încredinţează că toţi câţi L-am primit pe Domnul Isus ca Mântuitor „suntem un singur Trup“. Biserica sau Adunarea reprezintă o creaţie nouă în Hristos. Ea este formată din toţi cei care au fost „botezaţi într-un singur Trup“, care se închină în „unirea Duhului“ şi care fac aceasta „împreună cu toţi sfinţii“. În închinare este mai mult decât frăţietatea credincioşilor: este unirea lor organică într-un Trup al cărui Cap este Domnul Isus, Cel înălţat şi slăvit. Prin Duhul Sfânt, mădularele acestui Trup adoră în deplină libertate şi cu mare bucurie înaintea lui Dumnezeu, datorită ungerii care coboară de la El.

Nume și prenume *

Email *

Mesaj *