Un privilegiu al copiilor lui Dumnezeu
Adorarea este numai pentru copiii lui Dumnezeu: numai ei se pot închina „în duh şi în adevăr“, numai ei sunt curaţi înaintea Celui care nu admite păcat în prezenţa Lui, căci numai ei sunt spălaţi prin sângele Mielului, numai în ei locuieşte Duhul Sfânt ca într-un templu! Unui om neîntors la Dumnezeu îi este imposibil să adore, căci „fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui“. Un astfel de om ar putea avea parte de unele binecuvântări temporare din partea lui Dumnezeu, dar, fără întoarcerea la Dumnezeu, el este încă încărcat cu păcate şi de aceea nu poate să intre în sanctuarul închinării către Dumnezeu. Cine nu face parte din Trupul lui Hristos, prin naşterea din nou şi prin lucrarea Duhului Sfânt care uneşte pe sfinţi, nu poate să se închine. Cine n-are Duhul lui Dumnezeu îşi face iluzia că se poate închina sau se închină numai formal. Închinarea în comun presupune persoane unite într-un singur Trup, prin acelaşi Duh. Numai credincioşii îl adoră pe Dumnezeu.
Adorarea este o sursă de bucurie creştină
Adevărata închinare presupune că sufletul şi-a câştigat libertatea, şi anume libertatea de a se apropia de Dumnezeu, în virtutea eficacităţii lucrării Domnului Isus Hristos. Dacă cineva L-a primit pe Domnul Isus, Îl iubeşte pe Dumnezeu, şi-a pus toată nădejdea în Domnul Isus, dar este timid în a se apropia de Dumnezeu, este potrivit să-l încurajăm să facă acest lucru. Dacă însă cineva nu L-a cunoscut pe Hristos ca pe Mântuitorul Său este cu totul nepotrivit îndemnul de a se prezenta să se închine lui Dumnezeu. Prezenţa lui Dumnezeu nu-l poate bucura pe un astfel de om, căci omul va simţi povara păcatului asupra sa. Desigur, este un lucru bun să se recunoască cineva păcătos şi adesea eliberarea vine tocmai după ce ai simţit apăsarea păcătoşeniei tale. Dar o asemenea stare nu este o stare potrivită cu închinarea. Poziţia adevăratului închinător este aceasta: să fii în prezenţa lui Dumnezeu curăţit de orice păcat prin sângele Domnului Isus Hristos şi în lumină, după cum El Însuşi este în lumină. Adorarea înseamnă apropierea fără teamă de Dumnezeu. Uneori, învăţături străine de duhul Scripturii încearcă să umbrească apropierea în deplină libertate a celui mântuit de Dumnezeu. Libertatea creştinului de a se apropia de Dumnezeu este efectul absolut al lucrării biruitoare a Domnului Isus în viaţa lui. Şi înţelegem aceasta prin lucrarea Duhului Sfânt, care locuieşte în noi.
Nici un nor între El şi noi, nici o urmă de teamă, ci pacea şi libertatea lucrate de Duhul Sfânt, fac ca prezenţa lui Dumnezeu să devină pentru noi, pentru firea noastră nouă, un izvor nesecat de fericire. Ce binecuvântare, ce bucurie să ai Duhul de înfiere, Duhul libertăţii ca putere de adorare, ca inspirator al laudelor, al încrederii, al închinării! Şi ce bucurie aflăm în sentimentul unităţii în aceeaşi familie, în acelaşi Trup, în Domnul Hristos! Cei cu care suntem uniţi sunt infinit de scumpi înaintea lui Dumnezeu, împreună cu ei, ne găsim plăcerea în a lăuda pe Cel care este vrednic de laudă, pe Dumnezeu, Izvorul întregii noastre fericiri, şi pe Domnul Isus care S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, pentru ca El să fie partea noastră pentru veşnicie.
O altă pricină de bucurie: închinarea creştină este împlinirea aici, pe pământ, în trupul stării noastre smerite, a ceea ce vom face în chip desăvârşit în cer. Hristos, centrul strângerii laolaltă a credincioşilor, vede „rodul muncii sufletului Său şi Se înviorează“. Cu cât dor aşteaptă El ca închinarea adevărată a sfinţilor de pe pământ să se continue cu adorarea lor sus, în casa Tatălui!
Ce influenţă aducem pe terenul închinării?
Felul în care ne putem bucura de închinarea în părtăşie depinde de felul în care întreţinem viaţa noastră lăuntrică; cum ne-am putea bucura în închinare, dacă duhul nostru, sufletul nostru nu-L cunoaşte pe Dumnezeu şi nu se bucură de El? Este un pericol: acela ca bucuria închinării în comun să ducă la neglijarea părtăşiei tainice, personale cu Tatăl, cu Domnul Isus Hristos! Realitatea este că fără părtăşie şi bucurie personală de cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Domnului Isus, închinarea noastră va fi rece, iar bucuria noastră va fi o bucurie firească, nu spirituală. Adevărata binecuvântare a închinării depinde de prezenţa Duhului Sfânt şi, deci, de starea duhovnicească a celor care participă la închinarea în comun.
Duhul Sfânt, izvorul adevăratei închinări
Duhul Sfânt este energia, singurul izvor viu care poate produce adevărata închinare. Acest principiu este valabil în orice aspect al vieţii spirituale. Trăim prin Duhul, umblăm prin Duhul, ne închinăm în duh şi în adevăr. Toată viaţa lăuntrică a creştinului este lucrată de Duhul Sfânt. De aceea, în închinarea creştină, când fraţii sunt uniţi pe terenul unui singur trup, orice binecuvântare vine de la El.
În închinarea creştină, Duhul Sfânt este suveran în acţiunile Sale, dar El lucrează potrivit cu capacitatea spirituală a fiecăruia şi foloseşte simţirile adunării înaintea lui Dumnezeu, ca s-o hrănească şi s-o întărească prin harul Său. Duhul Sfânt lucrează potrivit cu capacitatea spirituală a adunării. El lucrează în mod suveran, dar lucrează prin oameni cărora le inspiră tonul şi duhul de închinare, conducându-i în dulcea bucurie a prezenţei divine. Da, Duhul Sfânt lucrează ca să dea oamenilor credincioşi adunaţi împreună pentru închinare, energia şi harul care vin de la Dumnezeu în împlinirea închinării. Când credincioşii sunt adunaţi pe terenul unui singur Trup, fiecare mădular al Trupului lui Hristos lucrând în locul care i-a fost rânduit prin Duhul, este o binecuvântată posibilitate de folosire a darurilor spirituale, spre zidirea bisericii (vezi 1. Corinteni 14
). Dar nu acesta este lucrul principal. Lucrul principal este să ne apropiem de Dumnezeu. Darurile spirituale pot fi un mijloc, dar scopul este nu unul temporar, ci unul veşnic: să ne bucurăm de dragoste în prezenţa lui Dumnezeu, adorându-L. În cer vor înceta darurile, nu va mai fi acolo ignoranţa noastră care are nevoie de învăţătură. Dar, niciodată nu va înceta în cer adorarea!
Duhul Sfânt produce adorarea celor credincioşi astfel: El lucrează în oamenii duhovniceşti, ca să exprime afecţiunile duhovniceşti ale adunării.
Jertfa de la cruce şi închinarea
Jertfa de la cruce a Domnului Isus înseamnă mult mai mult decât ispăşirea păcatelor noastre, urmare căreia ne putem apropia de Dumnezeu. După ce am cunoscut acest aspect binecuvântat şi esenţial, fiind aproape de Dumnezeu, putem vedea ce vede Dumnezeu în jertfa Fiului Său preaiubit. Vedem mai întâi ce mare a fost şi este iubirea Domnului Isus Hristos pentru noi.
Moartea lui Hristos are o asemenea valoare înaintea lui Dumnezeu, încât ea consituie, ca să spunem astfel, un nou temei de arătare a dragostei infinite a Tatălui pentru El: „Tatăl Mă iubeşte, pentru că îmi dau viaţa, pentru ca s-o iau iarăşi... “
Moartea Domnului Isus a arătat în chip absolut devotamentul Lui pentru slava Tatălui. Tot ce privea desfăşurarea slavei morale a lui Dumnezeu a fost înfăptuit cu preţul vieţii Celui care a suferit. Prin cruce, tot răul venit în lume prin satan - şi odată cu el mizeria, moartea, judecata - au dat prilej să se manifeste slava lui Dumnezeu: dreptatea, măreţia şi dragostea lui Dumnezeu şi-au găsit împlinirea cerinţelor lor în Hristosul Cel răstignit. Tot la cruce se dezvăluie desăvârşirea personală a Domnului Isus: supunerea devotată faţă de voia Tatălui, iubirea Sa, ascultarea Sa chiar cu preţul vieţii, pentru slăvirea Tatălui şi pentru mântuirea celor iubiţi de El, răbdarea Lui desăvârşită, încrederea lui în Dumnezeu chiar când era părăsit.
Să ne gândim Cine era Cel care S-a jertfit pe cruce! El a murit pentru noi: să nu uităm niciodată acest lucru! Ce preţ trebuie să aibă în ochii unui răscumpărat al lui Dumnezeu jertfa Domnului Isus! Şi, apoi, ce binecuvântate urmări: puterea lui satan înfrântă; moartea înghiţită de biruinţă; perdeaua care oprea accesul la Dumnezeu ruptă în două, de sus până jos. O perfecţiune care nu poate fi alterată, care va umple întreg universul cu pace şi lumină, credincioşii părtaşi ai moştenirii Lui, o bucurie desăvârşită de dragostea lui Dumnezeu, iată şiruri neînchipuit de mari ale urmărilor jertfei Domnului Isus. În mod categoric, adorarea noastră este legată de cruce. Acolo a fost slăvit Dumnezeul pe care Îl adorăm. Acolo am învăţat ce este Dumnezeu.
Şi slava crucii nu ne depărtează, ci ne apropie de măreţia lui Dumnezeu, căci crucea este - între altele - expresia unei iubiri fără seamăn, o iubire mai puternică decât moartea. El ne-a iubit până la capăt. Nimic nu L-a împiedicat pe Domnul Isus să-Şi ducă la bun sfârşit lucrarea, cu dorinţa fierbinte de a ne prezenta fericiţi înaintea Tatălui. Ce minunat: iubirea Lui se odihneşte peste aceia pentru care a trebuit să moară! Aşa cum Paştele la evrei era amintirea eliberării poporului lui Dumnezeu, tot aşa Cina Domnului este amintirea noastră nu numai de mântuire, ci şi de iubirea Lui arătată faţă de noi.
Dacă Domnul Isus dă valoare amintirii noastre despre El, dacă El ni Se prezintă în amintirea noastră cu o iubire atât de scumpă, apoi aceasta produce în noi o adâncă recunoştinţă, care îşi găseşte expresia în adorare. Cina Domnului este centrul acestei adorări, baza închinării adevărate. Închinătorul îşi aminteşte la Cina Domnului de fapta prin care Mântuitorul Şi-a dovedit în chipul cel mai puternic dragostea Lui faţă de noi. Închinătorul se hrăneşte cu Hristos la Masa Domnului, în Casa lui Dumnezeu, aşa cum preoţii în rânduiala iudaică se hrăneau cu jertfa care era mijlocul de ispăşire. „Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, rămâne în Mine şi Eu în el.“ Desigur, acesta hrănire cu Hristos nu se aplică numai la Cină, dar acolo acest fapt îşi găseşte cea mai vie expresie.
Darul de mâncare adus cu prilejul Paştelui reprezintă o imagine vie a ceea ce este Cina Domnului: o sărbătoare, ca urmare a unei jertfe. Grăsimea arsă pe altar la celebrarea Paştelui era partea Domnului. Ea spune despre deplina desfătare sau satisfacere a lui Dumnezeu, în parfumul dulce al lucrării lui Hristos. Marele preot primea jertfa ca parte a sa: aceasta spune despre faptul că Hristos ia parte la bucuria celor care sunt sub eficacitatea morţii Sale. Preoţii ceilalţi, care aveau şi ei partea lor de hrană, înfăţişează pe creştini, pe închinătorii care sunt una în Hristos. Ce urmează din această înfăţişare? Că Tatăl, Domnul Isus şi Adunarea (ca întreg sau ca reprezentare locală) iau parte la această bucurie! Prin credinţă, noi ne hrănim prin ceea ce a oferit Cel care S-a adus jertfă, ca parfum înmiresmat care se înalţă către Dumnezeu; iar Hristos Se bucură de bucuria noastră.
Şi noi, care vestim moartea Domnului „până va veni“, ca să fim deci cu Domnul Isus pentru totdeauna, iar amintirea să se transforme în prezenţa aievea cu noi a Domnului nostru, în casa Tatălui. Acesta nădejde o purtăm totdeauna în inimă, dar Cina Domnului este un prilej aparte de a ne ţine trează acesta nădejde.
Două teme majore inspirate de rânduiala jertfelor din Vechiul Testament arată însemnătatea închinării la Cina Domnului: Hristos, oferindu-Se ca jertfă de bun miros lui Dumnezeu şi iubirea nemărginită a lui Hristos faţă de noi. Pe baza acestor două sfere ale afecţiunii spirituale, se exercită închinarea noastră. Fără îndoială, Duhul Sfânt lucrează în această atmosferă sfântă, dând celor credincioşi conştiinţa unităţii Trupului format de El, care se arată prin dragostea mădularelor unele faţă de altele: „Suntem un trup, pentru că luăm toţi din aceeaşi pâine“. Aşa cum Duhul îi cuprinde în lucrarea Sa pe toţi credincioşii, tot aşa trebuie să-i cuprindă şi inima sfinţilor. Ce scump este să te ştii unit cu toţi sfinţii, oriunde s-ar afla, şi unit în unitatea Trupului lui Hristos; ce plăcut este să înţelegi că eşti unit cu toţi cei care sunt ai lui Hristos, credincioşii scumpi inimii Domnului Isus şi Tatălui! Şi ce fel de viaţă trebuie să trăiască închinătorul care a înţeles şi practică aceste adevăruri!