În închinarea creştină, închinătorii sunt dominaţi de două subiecte mari: măreţia infinită şi slăvită a Celui pe care Îl adorăm şi nemărginirea iubirii Sale. Cu alte cuvinte, suntem ocupaţi cu dragostea lui Dumnezeu-Tatăl şi cu dragostea Domnului Isus în lucrarea Sa şi în calitatea Lui de Cap al Trupului, al Bisericii. Accentele închinării se pot schimba într-o anumită măsură, potrivit cu starea lăuntrică a celor care aduc închinarea. Într-o anumită dată poate fi mai mult în mintea credincioşilor persoana Domnului Isus; altădată mai mult măreţia Tatălui. Cel care călăuzeşte inimile închinătorilor este Duhul Sfânt, cu condiţia ca cei care se înfăţişează înaintea Domnului la închinare să fie într-o stare bună sub aspect spiritual. Eforturi în această direcţie sunt de prisos. Dumnezeu primeşte ca închinare adevărată numai ceea ce lucrează în inimi Duhul Sfânt, nu ceea ce iese din strădanii proprii. Avem nevoie absolută de Mângâietorul - Duhul adevărului - ca să putem desfăşura o slujbă de adevărată închinare în părtăşia noastră.
Tocmai de aceea, întristarea Duhului lui Dumnezeu, cu care am fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării afectează foarte mult închinarea noastră. Adevărata închinare, ca şi adevărata amintire de Domnul la frângerea pâinii sunt incompatibile cu prezenţa păcatului. O singură minciună, în cazul lui Anania şi Safira, a făcut necesară intervenţia deosebită a Duhului Sfânt şi exersarea disciplinei lui Dumnezeu. Iar cazul lui Acan arată clar că păcatul unuia, tolerat, este păcat al tuturor. Şi câte păcate ascunse, strecurate între credincioşi, rămân ascunse în zilele noastre! Fie ca Duhul Sfânt să ne facă veghetori, să ne smerească, să ne ţină în credincioşie şi să ne aducă mereu aminte că El locuieşte în noi, ca să aducem o închinare duhovnicească şi să ne păstreze curaţi în umblarea noastră cu Domnul, în mărturia noastră despre eficacitatea lucrării Domnului Isus.
Numele Domnului Isus adună pe cei care sunt ai Lui, chiar dacă sunt numai doi sau trei. Ceea ce îi leagă pe credincioşi între ei când se strâng laolaltă este puterea Numelui Domnului Isus. Făgăduinţa Domnului Isus că este prezent acolo unde o ceată mică de credincioşi se adună pentru Numele Lui este o încurajare puternică pentru slăbiciunea şi lipsa de putere care ne caracterizează. Şi, când credincioşii s-au strâns laolaltă, cel mai scump lucru pentru ei este că Domnul Isus este în mijlocul lor. Iar în inima lor, credincioşii cuprind în iubire pe toţi cei peste care este iubirea Domnului Isus. De ce? Uniţi în Numele Lui, înseamnă a fi uniţi potrivit cu inima Lui. Evident, inima Domnului Isus nu cuprinde în dragoste lumea potrivnică lui Dumnezeu, nici păcatul, nimic din ceea ce neagă adevărul descoperit de Numele Domnului Isus.
Credincioşii au de păstrat sfinţenia şi adevărul pentru a creşte către statura plinătăţii lui Hristos. A introduce alte criterii, ca de pildă potrivirea lor cu noi în înţelegerea anumitor puncte de vedere, tinde către distrugerea părtăşiei şi a unităţii practice.
Numai o bună stare duhovnicească izvorâtă din supunerea faţă de Cuvânt, modelată de har prin călăuzirea Duhului Sfânt poate deosebi dacă un anumit punct de vedere este într-adevăr un pas înainte sau este numai insistenţă asupra unei păreri personale. Uneori, duhul lumii se opune pe toate căile realizării închinării potrivit Cuvântului şi califică progresele în închinarea credincioşilor drept „păreri personale“. Dar, pe de altă parte, dacă o adunare se află pe terenul unităţii unui singur Trup în Hristos, dar nu a înţeles încă ce înseamnă un progres divin în domeniul închinării, este dăunător să insistăm asupra acestui punct, căci insistenţa poate duce la dezbinare. Adesea îngustimea în relaţiile cu fraţii este socotită un progres spiritual de către credincioşii dominaţi de un duh sectar. Pe de altă parte, un duh iudaizant, închiderea inimii faţă de adevăr şi faţă de creştere sunt şi ele atât piedici în realizarea practică a unităţii, cât şi în libertatea spirituală a închinătorului. Adunarea are nevoie de înţelepciunea energică a Duhului Sfânt.