Există adesea între credincioşi numai o noţiune vagă cu privire la ce însemnează adorarea sau închinarea. Motivele mai însemnate care au condus la această situaţie sunt: în primul rând obiceiurile sau tradiţiile încetăţenite între mulţi credincioşi şi, în al doilea rând, atmosfera morală în care se găsesc oamenii credincioşi. Adevăraţii creştini au lepădat formalismul şi superstiţiile şi găsesc bucurie în faptul că au aflat adevărul conţinutului tuturor exerciţiilor lor religioase; dar viaţa noastră de trăire prin credinţă aici, pe pământ, cuprinde mult mai mult.
Nu este nici o îndoială că în cer vom cunoaşte adevărul în toată desăvârşirea lui. Adevărul pe care l-am primit acum în inimă prin credinţă va fi realizat atunci în prezenţa slavei lui Dumnezeu şi a Mântuitorului, care sunt obiectul adevărului ce ni s-a descoperit. În cer nu va mai fi nevoie să auzim adevărul, pentru că vom trăi în adevăr, iar puterea adevărului în inimile noastre îşi va găsi expresia în adorare. Aşa este în cer. Şi, aşa trebuie să fie, într-o anume măsură şi pe pământ, pentru cei care se bucură că-L cunosc pe Dumnezeu care le-a descoperit adevărul şi pe Mântuitorul, care a împlinit lucrarea de dragoste şi de îndreptăţire pentru noi. Credincioşii au primit nu numai adevărul, ci chiar pe Duhul Adevărului, care a dat adevărului un loc în inima lor. Acelaşi Duh pune în inima credincioşilor dorinţa de a-L slăvi pe Cel care le revelează adevărul. Totdeauna când Duhul Sfânt descoperă unei inimi înnoite adevărul ceresc, acesta se înalţă către cer din inimă, cu mulţumire şi cu laudă. Adevărata închinare (sau adorare) nu este altceva decât răspunsul recunoştinţei şi al bucuriei din inimă către Dumnezeu, când inima este plină de înţelegerea adâncă a binecuvântărilor care vin de sus. Cel ce lucrează în inimi aceste simţiri pe care le produce descoperirea lui Dumnezeu (cu privire la slava Lui, la dragostea Lui în Isus) este Duhul Sfânt. El ne încarcă inimile cu toate binecuvântările de sus şi le înaltă iarăşi către Dumnezeu, în adorare.
Şi, nu este nici o îndoială că o inimă umplută de harul lui Dumnezeu găseşte plăcere să aducă iarăşi înaintea lui Dumnezeu în cinstire adorarea şi recunoştinţa pentru toate aceste binecuvântări care sunt atâtea şi atâtea dovezi ale dragostei infinite şi veşnice pe care El o are pentru noi. Vom examina acest subiect potrivit cu lumina Scripturii, aşa cum ne-a dat-o Duhul Sfânt.
1. Ce este închinarea?
O scurtă definiţie
Închinarea (sau adorarea) este cinstirea sau omagiul adus lui Dumnezeu, pentru ce este El în Sine Însuşi şi pentru ceea ce este El pentru închinători.
Adorarea (sau închinarea) este o îndeletnicire cerească; şi ce binecuvântat şi scump privilegiu ca nouă, încă de pe pământ, să ni se dea prilejul să avem îndeletniciri cereşti! Cineva poate să adauge la cele de mai sus faptul că închinarea este adusă, de regulă, în comun. Desigur, nu poate fi negat faptul că omul credincios poate să adore şi în chip izolat, individual. Dar, în cele mai multe cazuri, închinarea este o manifestare colectivă a credincioşilor. De ce? Pentru că sunt mulţi părtaşi ai aceloraşi binecuvântări. Nu încape îndoială că, dacă inima mea nu-L slăveşte pe Dumnezeu pentru binecuvântările primite, sunt incapabil de închinare. A lăuda pe Dumnezeu însemnează a fi sensibil la dragostea Lui, a-L iubi; este un răspuns la iubirea Lui.
Este bine să conturăm mai în amănunt ce înseamnă închinare; mai întâi, însă, ceea ce NU este închinare.
Ce nu este închinare
Lucrarea pentru Dumnezeu făcută de oameni nu este închinare, nici mărturia cu privire la El şi la harul Lui. Predicarea Evangheliei către cei necredincioşi nu este nici ea închinare. Adevărata evanghelizare poate produce adorare, căci ea poate duce la cunoaşterea lui Dumnezeu în har, ceea ce trezeşte în inimă duhul de adorare. Dar, predicarea Evangheliei, fără îndoială, o lucrare binecuvântată şi folositoare, nu este în ea însăşi adorare. S-a constatat că, cu cât duhul de închinare este mai activ în viaţa noastră, cu atât suntem mai în stare să spunem şi altora despre Domnul Isus; de fapt, numai o părtăşie intimă cu Dumnezeu ne face în stare să dăm o mărturie aşa cum se cuvine despre dragostea Lui.
O predică nu este închinare, dar ea poate fi un mijloc prin care se pregătesc inimile pentru închinare. Rugăciunile către Dumnezeu pentru acoperirea nevoilor noastre nu sunt propriu zis închinare, deşi ele sunt într-o măsură conectate cu închinarea, căci rugăciunea presupune cunoaşterea lui Dumnezeu şi încrederea în El, trăsături care sunt atât de caracteristice închinării. Totuşi, cererile în rugăciune sunt diferite de adorare.
Atunci ce este închinarea sau adorarea?
Este exprimarea laudelor şi mulţumirilor către Dumnezeu, legate de atributele şi lucrările Lui, atât în arătarea puterii cât şi a harului, într-o atitudine de inimă care Îl slăveşte pe Dumnezeu. Să spui despre lauda care I se cuvine lui Dumnezeu este un lucru însemnat, dar închinarea sau adorarea înseamnă să I te adresezi Lui, avându-L pe El în gând. Cei răscumpăraţi îşi găsesc plăcere în a-L avea pe El în gândul lor, în a I se adresa Lui, în a-L adora pe El, personal, a sta de vorbă cu El, a-şi deschide inima către El, a-I spune că Îl iubesc. Domnului Isus, Răscumpărătorului, Îi face plăcere când răscumpăraţii Săi comunică personal cu Dumnezeu. Iar cei răscumpăraţi îşi găsesc plăcerea în a-I mărturisi Lui că înţeleg ceva din măreţia şi bunătatea Lui. Când vestim Cuvântul sau când stăm de vorbă din Cuvânt unii cu alţii, ne mărturisim unii altora despre El şi lucrările Lui; în adorare, părtăşia este între noi şi Dumnezeu. Atunci, Dumnezeu este partea în comun a tuturor credincioşilor. În adorare ne adresăm direct lui Dumnezeu şi prin aceasta, afecţiunea spirituală se manifestă la un nivel mai înalt, părtăşia este mai completă.
Înţelegând, pe scurt, ce înseamnă închinarea sau adorarea şi deosebind-o de alte manifestări din viaţa credincioşilor, putem trece un pas mai departe la ce este, potrivit Cuvântului, adorarea creştină.