Împăratul păgân al lumii se află în ţara lui Emanuel; autoritatea şi gloria imperială ca instrumente în mâna lui Dumnezeu
Aici scena se schimbă. Ieşind din cadrul relaţiilor de har dintre Dumnezeu şi Israel, suntem plasaţi mai întâi în faţa împăratului păgân al acestei lumi, căpetenia ultimei împărăţii vestită de Daniel, exercitând puterea sa asupra ţării lui Emanuel şi asupra poporului lui Dumnezeu, ca şi cum Dumnezeu nu ar fi recunoscut acest popor. Totuşi, asistăm la naşterea Fiului lui David, „Emanuel“ Însuşi; însă acest eveniment se împlineşte din punct de vedere al circumstanţelor exterioare sub puterea căpeteniei fiarei, sub un imperiu păgân. Ce stări ciudate de lucruri produce păcatul! Şi cum reiese aici destul de clar consecinţa păcatului tocmai prin arătarea harului şi a intervenţiei lui Dumnezeu! Mai sunt însă şi alte situaţii la care merită să privim cu atenţie şi care se raportează la misiunea lui Isus în mijlocul acestei stări de lucruri. Când este vorba de interesele şi de gloria lui Isus, toată puterea aceasta care guvernează fără temere de Dumnezeu, această putere care domină căutând propria ei glorie acolo unde ar fi trebuit să domine Hristos, toată această glorie imperială nu este decât un instrument în mâinile lui Dumnezeu, pentru împlinirea planurilor Sale. În aspectele vieţii publice din acea vreme, pe care Scriptura ni le descrie, îl vedem pe împăratul roman exercitând o putere despotică şi păgână acolo unde ar fi trebuit să fie tronul lui Dumnezeu şi unde ar fi fost cu adevărat tronul acesta dacă păcatul poporului n-ar fi făcut imposibilă aşezarea acestui tron de domnie în „sfânta cetate“. Împăratul doreşte ca toată populaţia să fie înregistrată şi fiecare merge în cetatea sa. Puterea pământească se manifestă printr-un act care dovedeşte supremaţia ei asupra acelora care (ca popor al lui Dumnezeu) ar fi trebuit să fie liberi de orice guvernare afară de cea a Dumnezeului lor, guvernare care constituia gloria lor; acest act al înscrierii dovedeşte prin caracterul său completa degradare şi supunere în care se afla acest popor: ei sunt, datorită păcatelor lor, robi ai păgânilor atât cu trupurile cât şi cu bunurile lor (Neemia 9:36-37 ); dar acest act pe de altă parte nu face decât să împlinească planul admirabil al lui Dumnezeu, şi anume ca Împăratul Eliberator să Se nască în această cetate în care potrivit mărturiei lui Dumnezeu trebuia să aibă loc naşterea Sa. Şi, mai mult decât atât, această Persoană divină care trebuia să facă să izbucnească bucuria şi laudele cerului, S-a născut în mijlocul oamenilor, fiind El Însuşi un copil în lumea aceasta.
Recensământul poruncit aici de Cezar August este cu atât mai remarcabil cu cât, odată îndeplinit planul lui Dumnezeu, recensământul în sine nu s-a desfăşurat decât mai târziu, sub guvernarea lui Quirinius*.
* Nu mă îndoiesc că traducerea corectă a textului acestuia este: „Recensământul însuşi n-a avut loc decât când Quirinius era guvernator al Siriei“ sau dacă vreţi: „a avut loc întâia dată când Quirinius...“. Duhul Sfânt descrie această împrejurare pentru a scoate în evidenţă faptul că, odată împlinit planul lui Dumnezeu, decretul împăratului urma din punct de vedere istoric să se împlinească mai târziu. Acest pasaj, care pentru mine este simplu şi clar în ceea ce priveşte textul, a dat naştere la multe discuţii.
Starea de lucruri pe care o întâlnim aici în Israel şi în lume se referă deci la supremaţia naţiunilor şi la absenţa tronului lui Dumnezeu. Fiul Omului, Mântuitorul, Dumnezeu manifestat în trup, vine pentru a-Şi ocupa locul, un loc pe care numai harul l-a putut găsi şi numai prin har a putut să ocupe un astfel de loc într-o lume care nu-L cunoştea.
Fiul lui Dumnezeu, născut în această lume, nu găseşte nici un loc în ea
Fiul lui Dumnezeu S-a născut în lumea aceasta, dar nu găseşte loc în mijlocul ei. Lumea, pe de altă parte, este la ea acasă, sau cel puţin găseşte în resursele omeneşti un loc la han; Fiul lui Dumnezeu nu găseşte loc decât în iesle. Să fie oare lipsită de motiv această descriere pe care o face aici Duhul Sfânt? Cu siguranţă, nu. În această lume nu este loc nici pentru Dumnezeu, nici pentru ceea ce este din Dumnezeu; dar dragostea care L-a adus pe Dumnezeu aici jos, pe pământ, este cu atât mai desăvârşită. Isus Şi-a început viaţa într-o iesle şi o va termina pe cruce; iar în timpul vieţii Sale nu va avea un loc unde să-Şi plece capul.
În lume, Fiul lui Dumnezeu apare ca un copil participând la toată slăbiciunea şi la toate împrejurările vieţii omeneşti*. Dar dacă Dumnezeu intră în lume şi o iesle Îl primeşte în această natură pe care a luat-o prin har, îngerii se ocupă de acest eveniment de care depinde soarta întregului univers şi împlinirea tuturor planurilor lui Dumnezeu; pentru că Dumnezeu alege lucrurile slabe, pentru a nimici pe cele puternice. Acest Copilaş sărac este obiectul tuturor planurilor lui Dumnezeu, Susţinătorul şi Moştenitorul întregii creaţii, Mântuitorul tuturor celor care vor moşteni viaţa şi gloria eternă. Câţiva oameni sărmani care se achitau cu credincioşie de greaua lor misiune departe de activităţile pline de griji ale unei lumi ambiţioase şi păcătoase, primesc cei dintâi vestea prezenţei Domnului pe pământ. Dumnezeul lui Israel nu-i căuta pe cei mari din poporul Său, ci avea în vedere pe sărmanii turmei.
* Adică Se naşte ca un copilaş. N-a apărut ca primul Adam, ieşind în toată perfecţiunea din mâinile lui Dumnezeu; El este Fiu al Omului şi născut din femeie, ceea ce Adam n-a fost niciodată.
Două lucruri se prezintă aici: îngerul care vine şi anunţă păstorilor din Iudeea împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu faţă de Israel; şi corul îngerilor care, în laudele lor cereşti, sărbătoresc semnificaţia reală a acestui eveniment minunat.
„Astăzi în cetatea lui David vi S-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul“ (versetul 11), spune mesagerul ceresc către sărmanii păstori pe care îi vizitează. Aceasta era o veste bună pentru ei şi pentru tot poporul.
Plinătatea, suveranitatea şi perfecţiunea harului lui dumnezeu puse în evidenţă de către păcat
Dar naşterea Fiului Omului, a lui Dumnezeu manifestat în trup şi împlinirea acestei întrupări aveau un înţeles cu mult mai înalt. Faptul că acest Copilaş era atât de necunoscut şi părea lăsat în voia sorţii, omeneşte vorbind, avea un înţeles care, pentru fiinţele inteligente cereşti, pentru mulţimea armatelor cereşti ale căror laude izbucnesc odată cu declaraţia făcută de înger păstorilor, se rezuma astfel: „Glorie lui Dumnezeu în cele preaînalte şi pe pământ pace; şi bună plăcere (a lui Dumnezeu) în oameni!“. Aceste câteva cuvinte cuprind o asemenea întindere de gânduri, încât este dificil să te ocupi de ele pe larg într-o lucrare ca aceasta; sunt totuşi necesare câteva observaţii - mai întâi este aşa de frumos să observăm că gândul la Isus de care erau plini îngerii, exclude orice aspect care ar putea întrista inima în scena care înconjura prezenţa Sa pe pământ. Păcatul era acolo; şi în mod trist era manifestat tocmai prin locul în care a trebuit să vină pe lume acest Copilaş minunat. Dar dacă păcatul L-a aşezat într-un loc ca acesta, nu era mai puţin adevărat că harul Îl aşezase acolo; harul s-a înmulţit şi mai mult şi, meditând la El, gândurile sunt absorbite de binecuvântări, de căile lui Dumnezeu faţă de păcat, de Dumnezeu manifestat în Persoana lui Isus; acestea sunt lucrurile care domină inima şi care pot fi o uşurare în mijlocul unei lumi ca aceasta. Într-o astfel de stare de inimă nu se mai vede decât harul; iar păcatul nu face decât să înalţe plinătatea acestui har, dominaţia şi perfecţiunea lui. Dumnezeu, în căile Sale glorioase, şterge păcatul împotriva căruia lucrează şi pe care îl scoate astfel în evidenţă în toată diformitatea lui; dar este ceva care dă pe deasupra. Isus venit în har umple inima. Aşa se întâmplă în toate detaliile vieţii creştine; şi aceasta este adevărata sursă de putere morală, de sfinţenie şi de bucurie.
„Gloria lui Dumnezeu în cele preaînalte“ arătată în Copilul născut pe pământ
Apoi, această prezenţă a lui Isus născut ca un Copil pe pământ face să reiasă mai întâi ceea ce se exprimă prin cuvintele: „Glorie lui Dumnezeu în cele preaînalte!“ Dragostea lui Dumnezeu, înţelepciunea Lui, puterea Lui pe care le-a manifestat nu când a scos universul din neant, ci când S-a ridicat deasupra răului şi a făcut din tot efectul puterii vrăjmaşului o ocazie (şi aceasta prin mijlocul slăbiciunii însăşi cu care S-a îmbrăcat) de a arăta că această putere nu era decât o neputinţă şi o nebunie în faţa a ceea ce se putea numi „slăbiciunea lui Dumnezeu“; în faţa împlinirii planurilor Sale eterne; în faţa perfecţiunii căilor Sale chiar acolo unde pătrunsese răul; în faţa manifestării Lui Însuşi în mijlocul acestui rău, manifestare prin care El Se glorifică în faţa îngerilor; toate aceste lucruri împreună produc laudele descrise aici. Într-un cuvânt, Dumnezeu era în aşa fel manifestat prin naşterea lui Isus, încât oştirile cerurilor, care erau bine familiarizate de mult timp cu puterea Sa, puteau să intoneze: „Glorie lui Dumnezeu în cele preaînalte!“. Şi orice voce se alătura celebrării acestor laude. Ce dragoste este aceasta! Şi Dumnezeu este dragoste! Ce gând absolut divin este acesta: Dumnezeu a devenit om! Ce supremaţie a binelui asupra răului! Cu ce înţelepciune Se apropia Dumnezeu de inima omului, pentru a o aduce înapoi la El! Ce potrivită adresare faţă de om! Cum rămâne neatinsă sfinţenia lui Dumnezeu! Ce apropiere de inima omului, ce participare la nevoile lui, cum ia parte Dumnezeu la starea în care se găsea omul! Dar mai presus de toate, Dumnezeu deasupra răului în har şi vizitând prin acest har o lume întinată, pentru a Se face cunoscut aşa cum nu mai fusese cunoscut niciodată!
„Pace pe pământ“; Isus este garantul împlinirii promisiunilor
Prezenţa Aceluia care era manifestarea lui Dumnezeu pe pământ are în al doilea rând ca efect faptul că „pacea“ va fi pe pământ. În momentul în care va fi respins, Numele Său va fi un semn de împotrivire, dar corul ceresc este preocupat de faptul prezenţei Sale şi de rezultatul pe care îl va avea această prezenţă când îşi va produce efectul, prezenţă considerată în roadele ei, în consecinţele ei binecuvântate şi fericite pe care le celebrează acest cor ceresc. Răul va dispărea; introducerea dragostei perfecte va îndepărta orice vrăjmăşie: Isus, puternic în dragoste, va domina şi va transfera caracterul sub care a venit în această lume întregii scene care Îl va înconjura atunci, lumii în care S-a născut, aşa încât aceasta să fie potrivit inimii Sale, El care Îşi găsea bucuria în acest caracter (Proverbe 8:31 )*. Vedeţi, în termeni mai rezumativi şi Psalmul 85:10-11 . Mijloacele prin care se vor împlini binecuvântările, şi anume răscumpărarea, nimicirea puterii lui Satan, împăcarea omului cu Dumnezeu prin credinţă şi reconcilierea tuturor lucrurilor în ceruri şi pe pământ, nu apar aici. Toate acestea depindeau de prezenţa şi de Persoana Aceluia care Se născuse: totul era cuprins în El. Starea de binecuvântare vestită de corul îngeresc lua fiinţă odată cu naşterea acestui Copil. Când această binecuvântare este oferită omului pe principiul responsabilităţii lui, omul se dovedeşte incapabil de a profita de ea; şi toată această binecuvântare cuprinsă în prezenţa Domnului nu se poate manifesta; ba mai mult, poziţia în care se găseşte omul este agravată. Dar, pentru cel care se ataşează de Persoana Domnului Isus, toate consecinţele binecuvântate ale prezenţei Sale vor decurge în mod necesar. În fond, era vorba de intervenţia lui Dumnezeu pentru împlinirea planurilor dragostei Sale, planuri întocmite mai dinainte, ale bunei Sale plăceri. Şi, odată ce Isus Se află în această scenă, consecinţa nu poate să nu apară, deşi există, aşa cum vedem, o întrerupere a împlinirii ei. Isus era garantul; El venise în lume; El conţinea şi exprima în Persoana Sa toate aceste consecinţe. Fiul lui Dumnezeu în mijlocul păcătoşilor grăia pentru cine avea priceperea spirituală: „Pace pe pământ!“
* Citatul ne conduce la o înţelegere atât a ceea ce se întâmpla atunci, cât şi a binecuvântării noastre; interesul special al lui Dumnezeu este în fiii oamenilor. Înţelepciunea (Hristos este înţelepciunea lui Dumnezeu) care era obiectul plăcerii Domnului în toate zilele, Se bucura în acea parte a pământului rânduită să fie locuită, înainte de creaţie, potrivit planurilor Sale şi a plăcerii pe care o găsea în fiii oamenilor. Întruparea Sa este o dovadă certă în această privinţă. În Matei Îl vedem pe Domnul luând locul alături de rămăşiţă. Trinitatea este descoperită în mod desăvârşit atunci când Fiul ia acest loc ca Om, fiind uns de Duhul Sfânt. Este o minunată descoperire a căilor lui Dumnezeu.
„Buna plăcere a lui Dumnezeu în oameni“; planurile glorioase ale lui Dumnezeu împlinite în Isus
Această prezenţă a lui Isus pe pământ are şi un al treilea efect: „buna plăcere*, afecţiune, a lui Dumnezeu în oameni“. Lucrurile erau foarte simple: din moment ce Isus era un om, El nu a devenit înger, ci om, ca sămânţa lui Avraam; oamenii erau deci obiecte ale harului Său infinit. Era o mărturie glorioasă despre faptul că dragostea şi buna plăcere ale lui Dumnezeu se concentrau asupra acestei rase sărmane, în mijlocul căreia, oricât de îndepărtată era ea de El, dorea totuşi să-Şi împlinească toate planurile Sale glorioase. În Ioan 1 , „viaţa era lumina oamenilor“. Într-un cuvânt, era puterea lui Dumnezeu prezentă în har în Persoana Fiului lui Dumnezeu luând parte la natura acelora care se îndepărtaseră de El şi interesându-Se de soarta lor şi făcând tocmai din aceste fiinţe sfera de împlinire a tuturor planurilor Sale, a manifestării, faţă de toate făpturile, a harului Său şi a naturii Sale desăvârşite. Ce poziţie pentru om! Pentru că în om aveau să se împlinească toate acestea. Tot universul trebuia să vadă în om şi în ceea ce Dumnezeu era pentru om, ce este Dumnezeu în El Însuşi, rodul tuturor planurilor Sale glorioase, ca şi odihna sa desăvârşită în prezenţa Lui şi potrivit naturii Sale, care este dragoste.
* Este acelaşi cuvânt folosit şi despre Hristos: „în care Mi-am găsit plăcerea“. Este frumos să vedem aceste fiinţe cereşti cum celebrează fără nici un fel de gelozie înălţarea unei alte rase până la acest loc glorios, prin întruparea Cuvântului. Toate acestea erau spre gloria lui Dumnezeu şi aceasta pentru ei era de ajuns. Cât de frumos!
Iată ce implica naşterea acestui Copil de care nu ţinea seama nimeni, dar care era subiectul natural şi minunat al laudelor sfinţilor locuitori ai cerului, ale acestor mulţimi de oşti cereşti cărora Dumnezeu le făcuse cunoscut acest eveniment. „Şi a fost că, după ce îngerii au plecat de la ei în cer, păstorii au zis unii către alţii: «Să mergem deci până la Betleem şi să vedem lucrul acesta care a avut loc, pe care Domnul ni l-a făcut cunoscut»“ (versetul 15). În aceşti simpli israeliţi credinţa era la lucru; ea îşi găsea bucuria în binecuvântarea care se împlinea înaintea ochilor lor şi care dădea o realitate vie acestui har pe care Dumnezeu li-l acordase, vestindu-le tocmai această binecuvântare. Expresia „cuvântul care le-a fost spus“, îşi adaugă mărturia ei de har la tot ceea ce înseamnă bucuria noastră prin bunătatea lui Dumnezeu.
Numele Copilului; circumcizia sa potrivit legii; sărăcia Mariei
Copilul primeşte numele Isus în ziua circumciziei Sale, potrivit obiceiurilor iudaice (vezi Luca 1:59 ), dar în conformitate cu planurile şi revelaţiile lui Dumnezeu comunicate de îngerii puterii Lui. În rest toate se împlinesc după lege; pentru că istoric ne găsim tot în raport cu Israel. Cel ce era născut din femeie „este venit sub lege“ (Galateni 4:4 ).
Starea de sărăcie în care Isus a venit pe lume se poate observa din jertfa adusă pentru curăţirea mamei Sale. „Şi când s-au împlinit zilele pentru curăţirea lor, după legea lui Moise, L-au dus la Ierusalim să-L înfăţişeze Domnului, după cum este scris în legea Domnului: „Orice întâi născut de parte bărbătească se va numi sfânt pentru Domnul“, şi ca să aducă jertfă după cum este scris în legea Domnului: o pereche de turturele sau doi pui de porumbel“ (versetele 22-24).
Copilul este recunoscut de către rămăşiţa credincioasă
Dar aici Duhul Sfânt scoate în evidenţă un alt aspect, deşi Cel care ocaziona această prezentare ar fi putut în aparenţă să treacă neobservat. Isus este recunoscut de rămăşiţa credincioasă a lui Israel, în care Duhul Sfânt lucrase, şi devine o piatră de încercare pentru orice suflet din Israel. Rămăşiţa credincioasă era învăţată de Duhul Sfânt, adică era condusă prin har şi în felul acesta luminată cu lumina lui Dumnezeu, de aceea ei îşi luaseră adevărata lor poziţie şi starea lor era aceasta: aveau conştienţa mizeriei şi a ruinei lui Israel, dar sperau în Dumnezeul lui Israel şi în credincioşia Sa desăvârşită pentru mângâierea poporului Său; iar Dumnezeu era cu această rămăşiţă. Acelora care contau astfel pe bunătatea Lui, El le-a făcut cunoscută venirea Răscumpărătorului lui Israel, care fusese promis şi care trebuia să fie împlinirea acestei bunătăţi faţă de popor (versetul 25 şi următoarele).
Astfel, în prezenţa dominaţiei naţiunilor şi a nelegiuirii unui popor care se adâncea tot mai mult în rău, rămăşiţa care contează pe Dumnezeu nu pierde lucrurile care aparţineau de fapt lui Israel prin promisiune şi pe care le-am văzut în capitolul anterior. În contextul stării nenorocite a poporului exista totuşi o mângâiere şi anume ceea ce promisiunea şi profeţia vestiseră în privinţa gloriei lui Israel.
Descoperirea făcută lui Simeon; caracterul întreit al laudei sale
Duhul Sfânt îl înştiinţase pe Simeon că nu va muri până nu va vedea pe Hristosul Domnului; iată mângâierea sa, şi ea era mare; ea se cuprindea în Persoana lui Isus Mântuitorul, fără să intre în detaliu cu privire la modul sau timpul în care se va împlini izbăvirea lui Israel. Simeon iubea pe Israel şi putea să plece în pace din moment ce Dumnezeu binecuvânta Israelul acesta potrivit dorinţelor credinţei lui. Bucuria credinţei se opreşte la Domnul şi la poporul Său, dar vede în această relaţie toată întinderea binecuvântărilor cuprinsă în ea şi care pot aduce o bucurie reală. Mântuirea, izbăvirea lui Dumnezeu venise în Hristos; iar prezenţa lui Hristos avea în vedere aducerea în lumină a naţiunilor care erau până atunci ascunse în umbra ignoranţei, fără revelaţia lui Dumnezeu, şi avea de asemenea în vedere gloria lui Israel, poporul lui Dumnezeu. Ceea ce Duhul Sfânt spune aici prin gura lui Simeon este expresia rezultatului guvernării lui Dumnezeu prin Hristos, şi anume starea din Împărăţia de o mie de ani. Dar în momentul în care Duhul descoperă acestui slujitor evlavios şi credincios al lui Dumnezeu viitorul care depindea de prezenţa Fiului lui Dumnezeu, îi descoperă în acelaşi timp faptul că avea tocmai pe acest Mântuitor în propriile sale braţe, dându-i astfel o pace prezentă şi o asemenea conştienţă a favorii lui Dumnezeu, încât moartea nu mai constituia o teamă pentru el. Nu era vorba aici de cunoaşterea lucrării Domnului Isus descoperită unei conştiinţe iluminate şi convinse; ci era împlinirea promisiunilor făcute lui Israel, prezenţa Mântuitorului în mijlocul lor şi dovada favorii lui Dumnezeu, în aşa fel încât pacea care curge din toate acestea umplea inima lui Simeon. Pentru el trei lucruri ieşeau în evidenţă: profeţia care vestea venirea lui Hristos, prezenţa lui Hristos acolo, şi efectul prezenţei Sale asupra întregii lumi. Aici suntem în legătură cu rămăşiţa lui Israel şi prin urmare nu găsim nimic despre Adunare şi lucrurile cereşti propriu-zise. Mai târziu vom vedea respingerea Aceluia care este subiectul acestor mărturii. Însă ceea ce ne este prezentat aici în această parte a Evangheliei este tot ce aparţine rămăşiţei credincioase şi anume binecuvântările care decurg pentru ei din prezenţa lui Isus. Lucrarea Domnului nu este subiectul despre care ne vorbeşte Duhul Sfânt în pasajul acesta.
Mărturia lui Simeon în Israel cu privire la Mesia
Ce frumos tablou şi ce frumoasă mărturie dată despre acest Copil, în felul în care Duhul Sfânt umple inima acestui om sfânt la sfârşitul vieţii sale pământeşti! Şi observaţi care erau comunicările Duhului Sfânt faţă de rămăşiţa cea slabă, necunoscută în mijlocul întunericului care învăluia poporul. Cât de plăcut este în acelaşi timp să gândeşti că multe dintre aceste suflete pline de har şi de comuniune cu Domnul au înflorit în ascuns, necunoscute oamenilor, dar bine cunoscute şi preţuite de Dumnezeu; sufletele acestea care au apărut şi au ieşit din locul lor retras, potrivit voii Sale, pentru a da mărturie despre Hristos, se bucurau ele însele - şi ele vorbesc într-un fel atât de plăcut inimilor noastre, despre o lucrare a lui Dumnezeu care se făcea în ciuda a tot ceea ce îl preocupa pe om şi care se împlinea dincolo de scena dureroasă şi plină de amărăciune care se desfăşura în lumea aceasta! Dar mărturia lui Simeon, acest om sfânt al lui Dumnezeu, era mai mult decât expresia gândurilor profund interesate care îi umpluseră inima ca rod a legăturii lui cu Dumnezeu. Această cunoaştere a lui Hristos şi a gândurilor lui Dumnezeu cu privire la El, care se desfăşoară în secret între Dumnezeu şi sufletul lui, îi dau înţelegere asupra efectului produs de manifestarea Sa în lume. Duhul vorbeşte despre rezultatul acesta prin gura lui Simeon. În versetul 32 era prezentată, din aceeaşi sursă de inspiraţie şi prin acelaşi mijloc de transmitere al Duhului Sfânt, declaraţia împlinirii sigure a planurilor lui Dumnezeu în Mesia, alături de bucuria inimii lui Simeon; în versetul 34 este efectul prezentării lui Isus ca Mesia al lui Israel aici jos. Oricât de mare ar fi fost puterea lui Dumnezeu în Hristos pentru binecuvântare, El punea totuşi la încercare inima omului. Hristosul avea să fie în felul acesta, descoperind gândurile multora, o ocazie de cădere pentru mulţi, dar şi modul de a ridica pe mulţi din starea lor de coborâre şi de degradare; pentru că El era Lumină în El Însuşi şi gândurile multor inimi aveau să fie descoperite din moment ce El Însuşi a coborât în lumea aceasta plină de mândrie. Maria însăşi, deşi era mama lui Mesia, îşi va vedea sufletul străpuns de o sabie; pentru că Fiul ei urma să fie respins, iar aceste relaţii naturale ale lui Mesia cu poporul aveau să fie rupte şi nerecunoscute. Astfel deci, împotrivirea păcătoşilor faţă de Domnul descoperea ceea ce se găsea în inimile lor, dorinţele, voinţa, ambiţia lor, indiferent de aparenţa de evlavie care putea să ascundă toate acestea. Aşa era mărturia dată pentru Hristos în Israel, potrivit lucrării Duhului lui Dumnezeu în rămăşiţă, în mijlocul mizeriei şi robiei poporului: în Persoana Lui se cuprindea împlinirea deplină a planurilor lui Dumnezeu faţă de Israel şi faţă de lume prin Israel, pentru bucuria inimii rămăşiţei credincioase care nădăjduise în promisiunile Lui, dar care în acest moment punea la încercare orice inimă prin intermediul unui Mesia care avea să fie un semn care va stârni împotrivire. Planurile lui Dumnezeu şi inima omului au fost descoperite în El.
Profeţia lui Maleahi despre rămăşiţa ascunsă a lui Dumnezeu
Maleahi spusese că cei care se tem de Domnul în timpuri grele, în care cei mândri erau priviţi ca fericiţi, aceşti credincioşi au vorbit adesea unul cu altul (Maleahi 3:15-16 ); acest timp sosise cu adevărat în Israel. De la Maleahi până la naşterea lui Isus, Israel n-a făcut altceva decât să treacă de la starea de ruină spirituală la cea de mândrie, care începea să se observe chiar din timpul profetului; dar ceea ce spune Maleahi despre cei din rămăşiţă, „au vorbit unul cu altul“, se împlinea de asemenea. Vedem cum ei se cunosc unul pe altul în acest tabloul minunat al poporului lui Dumnezeu. Ana „vorbea despre Isus tuturor celor care aşteptau răscumpărarea în Ierusalim“ (versetul 38). Ea apare aici, ca o văduvă sfântă care nu părăsea templul şi care, conştientă de mizeria Israelului, stăruia înaintea tronului lui Dumnezeu cu o inimă de văduvă, pentru o naţiune care nu mai avea pe Dumnezeu ca soţ, naţiune care era văduvă ca şi ea. Ana iese pentru a vesti, tuturor celor care cântăreau aceste lucruri, faptul că Domnul vizitase templul Său. Ei aşteptau izbăvirea în Ierusalim, iar Eliberatorul necunoscut de oameni Se afla acolo. Ce subiect de bucurie pentru această rămăşiţă neînsemnată! Ce răspuns la credinţa lor!
Întoarcerea la Nazaret; ascultarea perfectă a Domnului
Privind mai îndeaproape vom găsi că Ierusalimul nu era totuşi locul unde Dumnezeu vizita rămăşiţa poporului Său, ci era mai degrabă cetatea în care se găsea mândria celor care spuneau: „Templul Domnului, templul Domnului...“ (Ieremia 7:4 ). Iosif şi Maria, după ce au împlinit ceea ce cerea legea, şi-au luat locul alături de Domnul Isus, în acel ţinut dispreţuit al cărui nume avea să-l poarte, în acele regiuni în care rămăşiţa, cei sărmani din turmă trăiau fără să iasă în evidenţă, în ţinuturile acelea în care mărturia lui Dumnezeu vestise apariţia luminii (Isaia 9:1-2 ). Copilăria Sa se desfăşoară în cadrul împlinirii fizice şi intelectuale a naturii cu adevărat umane pe care o luase. Simplă şi preţioasă mărturie! Dar când soseşte momentul ca El să discute cu oamenii, apare clar conştienţa relaţiei Sale cu Tatăl. Această umanitate şi relaţia Sa cu Tatăl se găsesc reunite în ceea ce ni se descrie la sfârşitul capitolului. În dezvoltarea umanităţii Sale Se manifestă în acelaşi timp Fiul lui Dumnezeu pe pământ. Iosif şi Maria care, mirându-se de tot ceea ce I se întâmpla, nu cunoşteau de fapt gloria Sa într-o manieră completă prin credinţă, Îl ceartă pe Copil potrivit poziţiei în care Domnul Se afla faţă de ei (de fapt Iosif nu era deloc tatăl Său). Iar aceasta face loc manifestării unui alt caracter de perfecţiune al Domnului Isus. Dacă era Fiul lui Dumnezeu şi avea toată conştienţa acestui lucru, El era totuşi om ascultător întotdeauna şi în esenţă desăvârşit şi fără păcat; El era Copil ascultător, deşi trăia de altfel sentimentul unei relaţii care în ea însăşi nu semăna cu relaţia normală de supunere faţă de părinţii omeneşti. Conştienţa uneia dintre relaţii nu dăuna cu nimic perfecţiunii Sale în cealaltă: faptul că Isus este Fiul lui Dumnezeu asigura perfecţiunea Sa ca om şi copil pe pământ.
Relaţia Domnului cu Tatăl Său
Dar mai este un lucru important de remarcat aici şi anume că această perfecţiune nu ţinea de faptul de a fi uns cu Duhul Sfânt. El a împlinit lucrarea Sa publică potrivit puterii şi perfecţiunii acestei ungeri, fără îndoială; dar relaţia Sa cu Tatăl ţinea de însăşi Persoana Sa. Era o relaţie permanentă între El şi Tatăl, despre care avea o conştienţă deplină, indiferent care ar fi fost modul sau forma manifestării publice şi puterea lucrării Sale. El era tot ceea ce trebuie să fie un copil, dar Fiul lui Dumnezeu era Cel care era astfel. Relaţia Sa cu Tatăl era Îi era la fel de bine cunoscută, aşa cum ascultarea Sa faţă de Iosif şi de mama Sa era frumoasă, potrivită şi perfectă.
Încheiem astfel această istorisire mişcătoare şi divină a naşterii şi a primelor zile ale Mântuitorului divin, Fiul Omului; istorisire care dată de Dumnezeu poartă amprenta harului care ne-a transmis-o şi care a fost manifestat prin lucrurile despre care ea vorbeşte. Este imposibil să găseşti ceva care să fie mai profund interesant decât aceasta. De acum înainte Îl vom găsi în lucrarea şi în viaţa Sa publică respins de oameni, dar împlinind planurile şi lucrările lui Dumnezeu. Şi Îl vom găsi despărţit de toţi, pentru a face lucrarea aceasta potrivit puterii Duhului Sfânt care era în El fără măsură, împlinind cursul acestei vieţi pământeşti cu care nimic nu se poate compara, viaţă care alături de moartea Sa - ofranda fără pată către Dumnezeu - este centrul şi mijlocul, singurul posibil, al oricărei relaţii a sufletelor noastre cu Dumnezeu, perfecţiunea manifestării harului Său şi temelia singurelor relaţii pe care Dumnezeu poate acum să le recunoască între făpturile Sale şi El Însuşi.