Capitolul 3

Împrejurările manifestării mărturiei Cuvântului faţă de Israel

În capitolul al treilea găsim manifestarea mărturiei Cuvântului faţă de Israel, printr-o mărturie care anunţă în acelaşi timp venirea Mântuitorului în această lume: o mărturie care nu vorbea de promisiunile făcute lui Israel şi de privilegiile sale sigure din partea lui Dumnezeu, nici despre naşterea unui Copil moştenitor al tuturor promisiunilor; în aceste împrejurări imperiul care domina lumea în timpul acela şi din care făcea parte şi teritoriul lui Israel, servea ca instrument de împlinire a cuvântului cu privire la Domnul. „În anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu Cezar, pe când Pilat din Pont era guvernator în Iudeea şi Irod tetrarh al Galileii...“ (versetele 1-2). Anii sunt număraţi aici potrivit cu domnia naţiunilor: Iudeea este o provincie în mâinile imperiului naţiunilor, iar alte părţi ale Canaanului sunt împărţite între diferiţi capi subordonaţi acestui imperiu. Totuşi sistemul iudaic continuă; marii preoţi sunt prezenţi acolo pentru a indica prin numele lor anii robiei poporului faţă de naţiuni şi în acelaşi timp pentru a păstra rânduiala, doctrina şi ceremoniile iudaice, atât cât era posibil în împrejurările în care Israel se găsea.

Mesajul lui Yahve către poporul Său cu privire la faptul că El Însuşi avea să vină

„În anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu Cezar ... cuvântul a venit la Ioan, fiul lui Zaharia, în pustiu. El a mers în tot ţinutul şi împrejurimile Iordanului, predicând un botez al pocăinţei spre iertarea păcatelor“ (versetul 3, etc.). Cuvântul lui Dumnezeu rămâne sigur chiar şi atunci când poporul nu dăduse dovadă de credincioşie, aşa încât relaţiile sale cu Dumnezeu nu se pot baza pe integritatea poporului. Atunci când, într-un cuvânt, nu mai există nici un alt mijloc posibil, Dumnezeu menţine relaţiile Sale în mod suveran, prin comunicărilor date prin intermediul unui profet. Însă în cazul de faţă, mesajul Domnului către poporul Său avea un caracter deosebit, pentru că Israel era ruinat, fiindcă Îl părăsise pe Domnul. Bunătatea lui Dumnezeu lăsase încă să existe acest popor şi-i lăsase în exterior formele închinării şi ale slujbei divine; dar scaunul de domnie al lumii era transferat naţiunilor. Israelul trebuia să se pocăiască, să fie iertat şi să ia un loc nou prin venirea lui Mesia.

Mărturia lui Dumnezeu deci nu este în raport cu rânduielile Sale care existau atunci la Ierusalim (deşi cei drepţi se supuneau şi acestora); de altfel nici profetul nu le cere să fie credincioşi pe terenul pe care se găseau atunci; era un glas al lui Dumnezeu în pustiu, netezind cărările, pentru ca Dumnezeu să poată veni ca din afara acestui sistem pentru cel care se pocăia şi care se pregătea pentru sosirea Lui. De asemenea, pentru că era vorba de venirea lui Yahve, gloria Sa nu ar fi putut rămâne închisă în limitele strânse ale lui Israel: „orice făptură“ va vedea mântuirea lucrată de Dumnezeu (Luca 3:6 ). Dumnezeu chema sufletele să iasă prin pocăinţă din această stare în care se afla poporul, vestind în acelaşi timp mânia care se va abate asupra acestei naţiuni răzvrătite. Dacă Dumnezeu avea să vină în mijlocul lor, El dorea realităţi, roade adevărate ale dreptăţii şi nu doar un popor cu numele; Domnul avea să-Şi ridice din nimic un popor pentru El Însuşi potrivit puterii Lui suverane, prin care El putea lucra ceea ce voia să aibă înaintea ochilor Săi. Dumnezeu venea. El dorea dreptate în ce priveşte responsabilitatea omului, pentru că era El Însuşi drept. El putea să ridice o sămânţă a lui Avraam prin putere divină, şi aceasta chiar din pietre, dacă găsea potrivit să facă lucrul acesta. Prezenţa, venirea lui Dumnezeu Însuşi, domină aici întreaga scenă.

Apelul făcut către conştiinţa tuturor

Dar securea era deja „înfiptă la rădăcina pomilor“ şi fiecare era judecat după roadele lui. Nu mai era suficient ca cineva să fie numit iudeu: dacă exista acest privilegiu, unde erau roadele lui? Acolo unde Dumnezeu ar fi găsit roade potrivit inimii Sale, ar fi recunoscut că pomul este bun. Ioan se adresează conştiinţei tuturor. Astfel, colectorii de taxe, urâţi de iudei pentru că erau instrumentele opresiunii fiscale a naţiunilor, şi soldaţii care executau ordinele arbitrare ale guvernatorilor păgâni sau ale regilor impuşi poporului de către romani erau îndemnaţi să facă ceea ce adevărata teamă de Dumnezeu i-ar fi învăţat, în contrast cu nelegiuirea care se practica în mod obişnuit potrivit voinţei omului. Ioan îndeamnă de asemenea mulţimile la o dragoste manifestată în practică, în timp ce poporul este în ochii lui ca o generaţie de vipere în aşteptarea mâniei lui Dumnezeu. Dar şi faţă de ei se manifestă încă harul, avertizându-i cu privire la judecata care era la uşă.

Sumarul versetelor din Luca 3:3-17

În versetele 3-14 avem deci două lucruri: în versetele 3-6, poziţia lui Ioan vizavi de poporul ca atare, având ca fundal gândul acesta că Dumnezeu Însuşi are să vină; în versetele 7-14, chemarea lui Ioan adresată conştiinţei individuale, făcându-i să înţeleagă (versetele 7-9) că înaintea prezenţei Dumnezeului Drept şi Sfânt, privilegiile oficiale ale poporului nu reprezentau în nici un fel un adăpost; ascunderea în spatele acestor privilegii nu făcea decât să atragă asupra lor mânia, pentru că poporul era sub judecată şi expus mâniei lui Dumnezeu. În versetul 10, Ioan intră în detalii, apoi, în versetele 15-17 este discutată mai ales chestiunea privitoare la Mesia.

Dumnezeu Însuşi venea

În rest, aşa cum am spus, marele subiect al pasajului acestuia, marele adevăr care străluceşte în ochii poporului, mărturia lui Ioan Botezătorul, este că Dumnezeu Însuşi avea să vină. Omul trebuia să se pocăiască. Privilegiile date în perioade istorice anterioare ca mijloace pentru binecuvântare, nu puteau fi invocate împotriva naturii şi dreptăţii Celui care venea, şi nu reuşeau nici să distrugă forţa prin care El putea să-Şi creeze un popor potrivit inimii Sale. Totuşi era încă deschisă uşa pocăinţei potrivit credincioşiei lui Dumnezeu faţă de un popor pe care El îl iubea.

Exista o lucrare specială pentru Mesia, potrivit planurilor înţelepciunii şi harului lui Dumnezeu. „El va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc“ (Luca 3:16 ), adică El va introduce puterea şi judecata care îndepărtează răul, Duhul Sfânt îndepărtând răul printr-o putere care acţionează în sfinţenie şi în binecuvântare, focul fiind simbol al acestei judecăţi care consumă şi nimiceşte ceea ce se opune voinţei lui Dumnezeu.

Hristosul botează cu Duhul Sfânt: nu este numai o înnoire a dorinţelor, ci este puterea cu care harul acţionează în mijlocul răului; El botează cu foc: aceasta este judecata care consumă răul. Apoi această judecată este aplicată lui Israel, care este ţarina Lui. Hristos va pune grâul la loc sigur, iar pleava va fi arsă de judecată.

Sfârşitul mărturiei lui Ioan; începutul identificării Domnului cu poporul Său

Dar Ioan este închis spre a fi judecat de regele de atunci al poporului. Aceasta ni se spune nu ca şi cum evenimentul ar avea loc istoric în momentul respectiv al descrierii Evangheliei, ci Duhul lui Dumnezeu vrea să arate sfârşitul mărturiei lui Ioan din punct de vedere moral, pentru a începe descrierea vieţii lui Isus, Fiul Omului, dar născut Fiu al lui Dumnezeu în această lume.

Această istorie începe cu versetul 21; şi în ce manieră surprinzătoare şi plină de har! Dumnezeu chemase prin Ioan Botezătorul poporul Său la pocăinţă; şi cei care au ascultat cuvântul lui, au venit să fie botezaţi de el: era primul semn al vieţii şi al ascultării. Şi tot poporul fiind botezat, Isus, perfect în viaţă şi în ascultare, vine în har pentru rămăşiţa poporului Său; El Îşi ia locul împreună cu rămăşiţa, este botezat cu botezul lui Ioan, aşa cum erau şi cei din rămăşiţă. Mărturie mişcătoare şi minunată! Isus nu iubeşte de departe, şi nu este numai Cel care iartă; El vine pentru a Se aşeza prin har acolo unde păcatul condusese pe poporul Său. Era un loc luat sub influenţa sentimentului că duhul de pocăinţă şi care dădea viaţă din partea lui Dumnezeu era asupra acestui popor. Isus Îşi conduce poporul prin har, însă îi însoţeşte acolo unde ei merg. El ia locul împreună cu ei în toate greutăţile drumului şi merge să întâmpine toate piedicile care s-ar aşeza în cale, identificându-Se realmente cu rămăşiţa sărmană, cu „cei aleşi de pe pământ în care Îşi găsea plăcerea“, numindu-L pe Yahve Domnul Său, smerindu-Se pe Sine şi spunând că bunătatea Sa nu se ridica până la bunătatea Domnului (Yahve) (Psalmul 16:2-3 ). Identificându-Se astfel cu ai Săi în mărturisirea lor, Domnul nu ia locul Său veşnic, ci locul de smerire, manifestându-Şi perfecţiunea în contextul poziţiei până la care coborâse, o perfecţiune însă care recunoştea existenţa în lume a păcatului; pentru că într-adevăr, păcatul exista şi rămăşiţa a trebuit să simtă aceasta întorcându-se la Dumnezeu. Acest sentiment era începutul unor manifestări pozitive, şi totodată începutul lucrării harului şi a Duhului în această rămăşiţă. În acest context Isus Îşi ia locul alături de ei pentru a merge până la capăt. În Hristos, oricât de umil era harul, era acel har care se desăvârşea prin dreptate, pentru că în El era dragostea şi ascultarea, precum şi umblarea prin care El glorifica pe Tatăl Său. El a intrat, în felul acesta, pe uşă.

Cerul se deschide la vederea harului şi perfecţiunii lui Isus

Isus, deci, luând poziţia aceasta de smerire pe care o cerea starea poporului preaiubit şi în care harul Îl aşeza, Se găsea în poziţia împlinirii dreptăţii şi a oricărei bune plăceri a Tatălui, al Cărui Obiect devenea în felul acesta. Tatăl putea să-L recunoască, ca fiind Acela care satisface inima Sa exact în locul unde se găsea păcatul (şi în acelaşi timp unde se găseau şi obiectele harului Său), în aşa fel încât El putea să dea curs liber acestui har. Crucea era deplina împlinire a acestei lucrări de har, în care Isus S-a identificat cu ai Săi, pentru a purta toate consecinţele stării lor. Este o diferenţă, într-adevăr, între cruce şi identificarea cu ai Săi în viaţa Sa de dragoste, şi ar fi bine să spunem un cuvânt cu privire la această diferenţă vorbind puţin despre ispitirea Domnului; dar principiul este acelaşi în ambele situaţii. Hristos era aici cu rămăşiţa şi nu Se afla ca Înlocuitor pentru ei, ca Substitut pentru ispăşirea păcatelor. Dar Cel care era obiectul desfătării Tatălui luase un loc prin har, cu poporul Său, în timp ce acesta îşi mărturisea păcatele înaintea lui Dumnezeu*, având încă păcatele asupra lui, din punct de vedere exterior, în timp ce din punct de vedere moral era afară din ele; iar lucrul care îl făcea capabil să le mărturisească era chiar înnoirea inimii pe care Dumnezeu o lucrase în el. Fără această mărturisire a păcatelor, Domnul n-ar fi putut fi alături de ei, decât ca un martor al harului viitor.

* El lua acest loc în mijlocul rămăşiţei credincioase împreună cu ei, în acel act care îi distingea de cei care nu se pocăiau; acest loc fiind cel care se potrivea întregului popor, primul act al vieţii spirituale. Rămăşiţa care înconjura pe Ioan reprezenta pe adevăraţii iudei care îşi luau adevăratul loc înaintea lui Dumnezeu. Acolo intră Hristos alături sau împreună cu ei.

Isus, luând locul acesta şi rugându-Se, ocupă locul omului evlavios dependent de Dumnezeu; şi inima Lui Se îndreaptă spre Dumnezeu (încă o expresie a perfecţiunii în această poziţie pe care o are!), iar cerul se deschide deasupra Lui. Prin botez, El lua locul cu rămăşiţa; rugându-Se, Îşi dovedea perfecţiunea în propriile Sale relaţii cu Dumnezeu, în locul pe care îl luase astfel. El demonstrează perfecţiunea umanităţii Sale aici pe pământ prin dependenţa de Dumnezeu şi prin mişcarea de inimă spre Dumnezeu ca primul lucru care reiese din această umanitate perfectă; este ca să spunem aşa, expresia propriei Sale existenţe; existenţa în această situaţie, în aceste împrejurări ale omului Isus în relaţiile Sale cu Dumnezeu. Astfel se poate deschide cerul; şi remarcaţi, nu este vorba de deschiderea cerului pentru a căuta pe unul care s-a îndepărtat de Dumnezeu, nici harul care deschide inima pentru a ajunge la conştienţa acestei îndepărtări; ci harul şi perfecţiunea lui Isus fac să se deschidă cerul, cum este spus: „De aceea Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa“ (Ioan 10:17 ). Astfel deci, perfecţiunea autentică a Domnului Isus* este motivul pentru care cerul se deschide. Odată ce acest principiu al împăcării este introdus, observaţi de asemenea faptul că cerul şi pământul nu mai sunt atât de îndepărtate unul de altul. Este adevărat că până după moartea lui Isus, această relaţie de pace şi de comuniune a trebuit să se concentreze doar asupra Persoanei Lui; dar faptul că relaţia aceasta era întemeiată în El Însuşi, conţinea toate consecinţele preţioase care decurg din aceasta pentru noi. Apropierea dintre cer şi om era stabilită în har, deşi nu putea atunci să se extindă mai mult; pentru că bobul de grâu a trebuit să rămână singur, până ce avea să cadă pe pământ şi să moară. Totuşi îngerii, aşa cum am văzut, au putut spune: „pace pe pământ şi bună plăcere - a lui Dumnezeu - în oameni“; şi vedem îngerii împreună cu păstorii şi oştirea cerească, în văzul şi în auzul întregului pământ lăudând pe Dumnezeu pentru ceea ce s-a întâmplat; însă aici cerul se deschide deasupra Omului şi Duhul Sfânt coboară în mod văzut asupra Lui.

* Observaţi aici faptul că Hristos nu are, ca Ştefan, un obiect în ceruri asupra căruia să-Şi îndrepte privirea. El este Obiectul cerului. El este Obiectul lui Ştefan prin Duhul Sfânt când cerurile se deschid în faţa primului martir. Persoana Sa iese în mod clar în evidenţă, chiar când pune pe ai Săi în locul pe care El îl ocupă, sau când El Se identifică cu ei aici pe pământ. Se poate privi acest subiect mai în detaliu în Evanghelia după Matei.

Să examinăm acum semnificaţia profundă a acestui lucru. Hristos a luat locul împreună cu rămăşiţa în starea ei slabă şi smerită. Dar a făcut aceasta împlinind toată dreptatea. Favoarea perfectă a Tatălui se odihnea asupra Lui şi Duhul Sfânt vine să-L ungă şi să-L pecetluiască cu prezenţa şi puterea Sa. Fiu al lui Dumnezeu, Om în această lume, acesta este Isus asupra Căruia se deschid cerurile şi toată afecţiunea lor se concentrează asupra Lui şi asupra alor Săi în El*. Primul pas pe care îl fac aceste suflete smerite pe calea harului şi a vieţii este să-L vadă pe Isus acolo cu ele şi, dacă El este acolo, împreună cu El sunt favoarea şi bucuria Tatălui, şi prezenţa Duhului. Şi toate acestea, să nu uităm, erau asupra Lui ca om, fiind în acelaşi timp Fiul lui Dumnezeu.

* Nu vorbesc aici despre uniunea Adunării cu Hristos în ceruri, ci de faptul că El a luat locul cu rămăşiţa care vine la Dumnezeu prin har, adusă în această stare prin eficacitatea Cuvântului Său şi prin puterea Duhului Sfânt. Acesta este de altfel, presupun, şi motivul pentru care ne este prezentat mai întâi poporul în întregime care este botezat şi de abia apoi vine şi Domnul Isus să Se asocieze cu ei.

Isus ca măsură a poziţiei omului acceptat înaintea lui Dumnezeu

Aşa este poziţia omului acceptat înaintea lui Dumnezeu. Isus ne prezintă această poziţie ca fiind El Însuşi măsura ei, expresia ei. Ea este caracterizată prin două lucruri. Primul, că omul constituie în felul acesta plăcerea Tatălui şi că este pecetluit cu Duhul Sfânt. Al doilea, că lucrul acesta are loc în lume şi este cunoscut de cei care se bucură de el. Cerul este deschis omului, în Isus. Există această diferenţă acum deja notată cu privire la poziţia noastră actuală, faţă de ceea ce a fost Domnul Isus pe pământ, şi anume faptul că prin Duhul Sfânt noi privim în cer unde este Isus. Însă, aici pe pământ ocupăm acelaşi loc pe care L-a ocupat El.

Trebuie să contemplăm omul aşa cum este văzut el în persoana şi poziţia lui Isus în momentul acesta, atunci când cerul este deschis şi când puterea Duhului Sfânt este asupra Lui şi în El, ca mărturia Tatălui cu privire la relaţia Fiului cu Tatăl.

Genealogia lui Hristos în Luca

„Şi Isus Însuşi, fiind de aproape treizeci de ani, ... era cum se credea fiul lui Iosif, fiul lui Eli...“ (versetul 23 şi următoarele). Vom remarca faptul că genealogia Domnului Isus este trasată aici nu numai până la Avraam sau David, pentru ca El să fie moştenitor al promisiunilor potrivit cărnii, ci până la Adam; pentru a arăta că Isus este adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, dar Om în această lume, în care primul Adam şi-a pierdut titlul său pe care îl avusese odată. Ultimul Adam, Fiul lui Dumnezeu, acceptat de Tatăl, era acolo în lume şi Se pregătea să ia asupra Lui greutăţile în care păcatul şi căderea primului Adam îl aduseseră pe acesta din urmă şi pe cei care i-au urmat şi care nu se mai puteau apropia de Dumnezeu decât prin intervenţia harului. Prin păcat cel rău era stăpânul primului Adam şi trebuia ca Isus să câştige biruinţa asupra celui rău, dacă vroia ca să izbăvească pe cei care erau sub puterea lui; El trebuia să lege pe omul cel tare. Dar biruinţa practică este a doua parte a vieţii creştine. Bucuria în Dumnezeu, pe deoparte şi lupta cu vrăjmaşul pe de altă parte, iată cele două componente ale vieţii celui credincios, pecetluit cu Duhul Sfânt şi umblând prin puterea Duhului Sfânt. El este cu Isus şi Isus este cu el în aceste două părţi ale vieţii sale.