Pus la încercare de către vrăjmaş
Recunoscut pe pământ ca Fiu al lui Dumnezeu, Isus este condus în pustie de Duhul Sfânt cu care fusese pecetluit, pentru a suporta ispita vrăjmaşului în faţa căruia căzuse odinioară Adam. Dar Isus primeşte această ispitire în împrejurările în care ne găsim noi - nu în cele în care se găsea Adam - adică, în toate dificultăţile vieţii de credinţă; pentru că „a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi, cu excepţia păcatului“. Observaţi că nu este vorba aici de robia păcatului, ci de luptă. Dacă ar fi fost vorba de robie, atunci trebuia să se discute de izbăvire şi nu de luptă. Israel a luptat pentru ţara Canaanului; din Egipt au fost izbăviţi, dar nu au luptat acolo.
Ordinea morală a ispitirilor
În Evanghelia după Luca, ispitele sunt istorisite în ordinea lor morală: astfel găsim la început acele lucruri pe care le cer nevoile trupului; apoi lumea; iar în final subtilitatea spirituală. În toate acestea Domnul a păstrat poziţia de ascultare şi de dependenţă, dând lui Dumnezeu şi Cuvântului Său locul cuvenit: principiu simplu, care ne pune la adăpost de orice rău şi care tocmai prin această simplitate este un principiu perfect. Să ne amintim întotdeauna că aşa stau lucrurile, pentru că nu trebuie ca noi înşine să ne ridicăm la înălţimi neatinse, ci trebuie doar să aplicăm stării omeneşti regula normală a conduitei. Este vorba aici de ascultare, de dependenţă, de a nu face nimic ce nu vrea Dumnezeu şi este vorba de încredere în El. Această umblare presupune existenţa Cuvântului şi presupune ca noi să avem acest Cuvânt pentru a ne conduce şi a ne face să cunoaştem voia lui Dumnezeu. Cuvântul este expresia voii, bunătăţii şi autorităţii lui Dumnezeu, fiind aplicabil în toate împrejurările omului, aşa cum este omul. Cuvântul ne arată pe Dumnezeu care Se interesează de tot ceea ce-l priveşte pe om. De ce s-ar purta omul ca şi cum ar fi propriul său stăpân, fără să privească la Dumnezeu şi la Cuvântul Său? Dar vai, vorbind de oameni în general, ei au o voinţă proprie. A se supune şi a fi în dependenţă este exact ceea ce nu doresc; este prea multă vrăjmăşie a oamenilor faţă de Dumnezeu pentru ca ei să se încreadă în El. Tocmai această supunere, această ascultare Îl făcea pe Domnul să fie cu totul diferit. Puterea de a lucra o minune era un lucru pe care Dumnezeu putea să-l ofere cui voia, dar există ceva mai mult decât o astfel de putere şi aceasta este un om cu un caracter ascultător, fără nici o voinţă de a face vreun lucru acolo unde voinţa lui Dumnezeu nu era exprimată; un om care să trăiască din Cuvânt şi în dependenţă deplină de Dumnezeu, având această încredere perfectă care nu cere nici o altă dovadă a credincioşiei lui Dumnezeu decât propriul Său Cuvânt, şi nici un alt motiv pentru certitudinea că Dumnezeu va interveni, decât promisiunea Lui că o va face; un om care aşteaptă această intervenţie a lui Dumnezeu pe calea voii Sale - iată ceva mai mult decât puterea. Aceasta era perfecţiunea omului în poziţia în care el se găseşte. Aşa trebuia să fie omul, nu în mod simplu omul inocent (pentru că inocenţa nu are nevoie să se încreadă în Dumnezeu pentru dificultăţi, pentru necazuri, pentru chestiuni ridicate de păcat şi de cunoaşterea binelui şi a răului), ci o perfecţiune care-l plasa pe cel care o poseda la adăpost de orice atac pe care l-ar fi lansat Satan. Pentru că ce putere ar avea Satan împotriva aceluia care nu s-ar îndepărta de la voinţa lui Dumnezeu şi care ar avea această voinţă ca singur motiv al acţiunilor sale? Iar aici puterea Duhului lui Dumnezeu era cu Acela care lucra în acest spirit de ascultare.
Astfel deci, ascultarea simplă condusă prin Cuvânt se dovedeşte a fi singura armă folosită de Isus. Această ascultare cere dependenţă de Dumnezeu şi încredere în El pentru ca să poată fi împlinită. Isus trăieşte prin Cuvânt; tocmai în aceasta constă dependenţa. El nu voia să-L ispitească pe Dumnezeu, adică să-L pună la încercare pentru a vedea dacă este credincios; în aceasta stă încrederea. El lucrează când Dumnezeu doreşte, face ceea ce Dumnezeu doreşte şi pentru că El doreşte aceasta, iar restul, El îl lasă în seama lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă ascultarea şi să remarcăm că nu este ascultarea ca supunere faţă de voia lui Dumnezeu când este o altă voinţă contrară, ci voinţa lui Dumnezeu este singurul motiv pentru a lucra. Noi suntem sfinţiţi pentru ascultarea lui Hristos. Satan este învins şi neputincios în faţa ultimului Adam, care lucrează potrivit puterii Duhului în locul în care se găseşte omul, prin mijloacele pe care Dumnezeu le-a dat omului în împrejurările în care Satan îşi exercită puterea. În Isus nu era păcat. Dacă ar fi fost, El ar fi cedat ispitei şi n-ar fi putut să învingă; păcatul era exclus datorită ascultării Lui. Dar Satan este învins în împrejurările de ispită în care se găsesc oamenii. Ispitele se raportează la nevoile trupului, care pot să devină pofte, dacă intervine în toate acestea propria voinţă în locul aşteptării şi împlinirii voii lui Dumnezeu; de asemenea, ispitele se referă la lume şi la toată gloria ei, ca obiect al poftei omului, lumea care este sub dominaţia celui rău, teren pe care Satan a vrut să-L conducă şi pe Domnul Isus, şi făcând aceasta s-a manifestat pe sine ca Satan; iar în final, ispita are de-a face cu înălţarea de sine din punct de vedere religios, prin lucrurile pe care Dumnezeu ni le-a dat. Iată punctele de atac ale Vrăjmaşului; însă în Isus nu era nici o tendinţă de a satisface în vreun fel eul.
În ceea ce am citit am găsit deci mai întâi Omul născut prin Duhul Sfânt, umplut de Duhul Sfânt aici pe pământ, perfect agreabil, plăcut lui Dumnezeu şi Obiect al afecţiunilor Sale, Fiul preaiubit al lui Dumnezeu în poziţia Sa de dependenţă; L-am găsit în al doilea rând pe Omul care învinge pe Satan în mijlocul ispitelor cu care Satan ispiteşte pe oameni întotdeauna. L-am văzut deci pe omul Isus învingând în această luptă prin puterea Duhului Sfânt şi folosind Cuvântul pentru a câştiga biruinţa, ca Om dependent şi ascultător, încrezându-Se în Dumnezeu în împrejurările în care toţi ne găsim. În prima parte a prezentării, Isus Se găseşte alături de rămăşiţă, iar în a doua parte Se află singur, la fel ca atunci când era în Ghetsimani sau pe cruce. Totuşi în toate acestea El a fost acolo pentru noi; fiind acceptaţi aşa cum Domnul Isus este acceptat, avem şi noi într-un anumit sens de învins pe Vrăjmaş; spun într-un anumit sens pentru că este un Vrăjmaş înfrânt, căruia îi rezistăm prin puterea Duhului, care ne este dat în virtutea răscumpărării. Dacă ne împotrivim Vrăjmaşului, el fuge, pentru că în această opoziţie Îl întâlneşte pe Cel care l-a biruit; carnea nu i se poate împotrivi. El Îl găseşte pe Hristos în noi. Împotrivirea cărnii nu aduce victorie.
Isus a biruit şi apoi a putut să prade bunurile „celui puternic“ (Matei 12:29 ); dar în ispită ceea ce L-a caracterizat pe Isus era ascultarea, şi anume faptul că voia lui Dumnezeu a fost propria Sa voinţă; apoi a fost caracterizat de faptul că a folosit Cuvântul, rămânând în dependenţă de Dumnezeu, toate acestea fiind lucrurile în care primul Adam a falimentat. În felul acesta Isus a câştigat victoria asupra Vrăjmaşului; şi după această victorie şi noi, ca slujitori ai lui Hristos, câştigăm victorii concrete, sau mai degrabă culegem roadele victoriei deja câştigate în prezenţa lui Dumnezeu.
Domnul Îşi ia acum locul în vederea lucrării Sale, în poziţia ultimului Adam, a Omului în care Duhul este fără măsură, Fiul lui Dumnezeu în această lume prin naştere. A luat această poziţie ca sămânţă a femeii (conceput totuşi prin Duhul Sfânt); a luat locul ca Fiu al lui Dumnezeu, perfect plăcut lui Dumnezeu în Persoana Sa ca Om aici pe pământ; a luat acest loc ca Biruitor al lui Satan. Deşi a fost recunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu şi pecetluit cu Duhul Sfânt de către Tatăl, cerul deschizându-se deasupra Lui, ca om, totuşi, genealogia Lui este prezentată până la Adam.
Descendent al lui Adam, dar fără păcat, şi de asemenea umplut cu Duhul Sfânt, ca om ascultător, voinţa lui Dumnezeu fiind singura Sa motivaţie, în felul acesta El poate să-l învingă pe Satan. Apoi începe, ca Om, prin puterea Duhului Sfânt, să împlinească lucrarea pe care Tatăl Său I-a încredinţat-o în această lume. El Se întoarce în Galileea* în puterea Duhului Sfânt şi renumele Lui se răspândeşte în toate localităţile din împrejurimi (versetul 14).
* Remarcaţi aici că Domnul merge în pustiu ca fiind uns cu Duhul Sfânt şi condus de Acesta pentru a fi ispitit; şi Se întoarce în aceeaşi putere. Nimic din ea nu se pierduse şi a fost la fel de mult arătată în rezultatul aparent pasiv al biruinţei din pustiu, ca şi în manifestarea ei miraculoasă după aceea, asupra oamenilor.
Vestirea împlinirii promisiunilor lui Dumnezeu în har şi binecuvântare
Isus ni Se prezintă aici în acest caracter: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să vestesc captivilor eliberarea ... să vestesc anul plăcut al Domnului“ (versetele 18-19). În punctul acesta El Se opreşte: ceea ce urmează în cartea profetului şi care se raportează la izbăvirea Israelului ca naţiune prin judecata care aduce răzbunare asupra vrăjmaşilor poporului, este aici omis de Domnul. Isus nu anunţă nişte promisiuni, ci împlinirea lor în har, prin propria Sa prezenţă. Duhul este asupra acestui Om plin de har; şi Dumnezeul harului, în El, manifestă bunătatea Sa. Timpul izbăvirii venise; vasul favorii lui Dumnezeu în har pentru Israel Se găsea în mijlocul acestui popor.
O examinare a profeţiei face această mărturie citată de Domnul cu atât mai remarcabilă cu cât Duhul, după ce declarase păcatul acestui popor şi judecata sa, în capitolele precedente din cartea Isaia, nu mai vorbeşte decât de har şi de binecuvântare faţă de Israel, introducându-L pe Hristos Unsul. Iar când este vorba de răzbunare aceasta se execută împotriva adversarilor poporului, pentru ca poporul să fie eliberat; însă ceea ce vedem aici în Luca este har în persoana lui Hristos. Omul acesta, Fiu al lui Dumnezeu, este plin de Duhul Sfânt pentru a vesti mila unui Dumnezeu credincios promisiunilor Sale, pentru a mângâia şi pentru a-i ridica pe cei săraci în duh şi care au inima zdrobită; binecuvântarea se prezenta chiar în clipele acelea înaintea ochilor lor, o binecuvântare pe care n-o puteau confunda cu altceva; problema este că ei nu văd în El pe Fiul lui Dumnezeu, şi spun: „Nu este Acesta fiul lui Iosif?“ (versetele 20-22). Iată întreaga istorie lui Hristos pe pământ. Aşa a fost întotdeauna. Deşi era perfecta manifestare a harului în mijlocul lui Israel, ţara şi poporul Său, totuşi a fost dispreţuit ca un necunoscut! „Nici un profet nu este primit în patria sa“ (versetul 24). Dar această respingere a Domnului făcea loc unui har care depăşea limitele pe care un popor răzvrătit ar fi vrut să le impună. Femeia din Sarepta şi Naaman erau mărturii că acest har depăşea limitele lui Israel, potrivit voii lui Dumnezeu (versetele 25-27). În momentul acela mânia pune stăpânire pe un popor care nu poate să primească harul. Necredincioşi şi incapabili de a vedea binecuvântarea care îi vizitase, ei nu vor ca această binecuvântare să se ducă în altă parte. Orgoliul care îi făcea incapabili să aprecieze harul nu voia să audă vorbindu-se de transmiterea lui către alţii. De aceea vor să nimicească pe Isus. Dar El Îşi continuă drumul. Încă o dată găsim în această scenă întreaga istorie a lui Isus în mijlocul poporului, trasată mai dinainte.
Faptele şi vindecările care caracterizează slujba de har a Domnului
El Îşi continuă calea. Şi Duhul ne descrie faptele şi vindecările care au caracterizat lucrarea Sa, în legătură cu harul şi cu extinderea sa dincolo de limitele lui Israel. Puterea era în Acela al cărui har era respins. El este recunoscut de demoni, dacă nu este recunoscut de Israel; cu un singur cuvânt El îi alungă. Toată puterea Vrăjmaşului, urmările triste exterioare ale păcatului dispar înaintea Lui. El vindecă pe bolnavi. El vindecă, apoi Se retrage, cu toate cerinţele mulţimilor care, ca urmare a faptelor Sale, Îi dădeau o onoare pe care El n-o căuta. El merge pentru a lucra în altă parte cu mărturia care Îi este încredinţată, pentru că ceea ce urmărea El era să-Şi împlinească lucrarea şi nu să fie onorat. El predică în mijlocul poporului, alungă pe Vrăjmaş şi suferinţa, şi vesteşte bunătatea lui Dumnezeu celor săraci.