Să ne ocupăm acum cu studiul evenimentelor deosebit de importante, descrise în capitolul 6, versetele 33-40. Madianiţii erau strânşi cu aliaţii lor, amaleciţii (un tablou al cărnii), ca să lupte împotriva lui Ghedeon. Aşa stau lucrurile şi astăzi. Dacă inima noastră tinde spre lucrurile de sus, trebuie să luptăm împotriva acestor forţe unite, deoarece carnea nu iubeşte lucrurile lui Hristos, ci îşi găseşte satisfacţia în lucrurile pământului.
Însă lui Ghedeon nu-i era frică; el a sunat din trâmbiţă şi a adunat poporul lui Dumnezeu. Înainte ca să intre în luptă, el a vorbit iarăşi în taină cu Dumnezeu. Sub protecţia prezenţei lui Dumnezeu, el şi-a dorit împlinirea unei minuni cu totul deosebite. Dacă vrem să fim biruitori, trebuie să înţelegem importanţa acelei minuni.
Dorinţa lui Ghedeon era ca lâna să fie saturată de rouă, iar pământul să rămână uscat. Blana unui animal lasă deseori să se recunoască de unde vine şi cum trăieşte; blana sau lâna reprezintă fiinţa şi originea noastră. Ştim însă că fiinţa noastră este modelată din interior spre exterior de ceea ce ocupă inima şi gândirea. Suntem noi gata să-i spunem lui Dumnezeu: „Lasă să fie rouă pe lână, să fim saturaţi, cufundaţi şi pe deplin impregnaţi de Hristos“? Numai dacă inima şi gândirea noastră se hrănesc din El, trăsăturile de caracter cereşti vor deveni vizibile în noi şi ne vom despărţi tot mai mult de ceea ce este pe pământ. Probabil că am avut deseori această dorinţă, însă toate sforţările în acest sens au fost zadarnice. Sforţările noastre vor fi întotdeauna fără rod. Noi suntem inapţi să săvârşim această minune; numai puterea lui Dumnezeu poate aşa ceva.
Ghedeon ştia că nu putea să facă minunea, însă el i-a dat lâna lui Dumnezeu şi L-a rugat să facă El minunea. Acesta este secretul: trebuie să ne predăm pe noi înşine lui Dumnezeu (Romani 6:13 ) şi vom experimenta că ceea ce este imposibil pentru oameni, este posibil la Dumnezeu. Bucuria Sa este ca prin harul desăvârşit şi prin puterea Duhului să umple inima şi gândirea noastră cu Hristos în aşa măsură, încât să reflectăm trăsăturile Lui caracteristice într-o lume care nu ştie nimic de El. Însă Ghedeon nu doar a lăsat lâna în mâna lui Dumnezeu, ci el a arătat o puternică dorinţă după minunea lui Dumnezeu, deoarece s-a trezit dis-de-dimineaţă ca să vadă răspunsul la rugăciunea sa.
Dumnezeu doreşte ca şi noi să arătăm aceeaşi energie în dorinţele spirituale. Deseori rămânem doar la dorinţe şi rugăciuni. Ambele sunt corecte, însă ar trebui să mergem mai departe. Mai întâi trebuie să aibă loc predarea noastră în mâna lui Dumnezeu; apoi trebuie să aibă loc aşteptarea rezultatelor.
Ghedeon a avut încă o dorinţă înainte de a porni la luptă; de data aceasta, lâna trebuia să fie uscată şi tot pământul ud. Aici găsim cealaltă latură. Aceasta înseamnă că inima noastră trebuie să fie liberă de ceea ce satură pământul. Principiile lui, năzuinţele şi scopurile sale nu trebuie să-şi găsească loc în viaţa noastră, pentru că aceste lucruri pot să distrugă bucuria în El. Crucea Sa ne-a despărţit de aceste lucruri, iar noi trebuie să fim realmente despărţiţi de ele, dacă vrem să-L urmăm cu adevărat pe Domnul.
Este interesant de observat că Ghedeon, atunci când a adus această rugăciune înaintea lui Dumnezeu, se afla pe arie - locul unde Domnul S-a întâlnit prima dată cu el şi unde Ghedeon a arătat cât de mult preţuieşte binecuvântările lui Dumnezeu. Aceste rugăciuni au fost rezultatul preocupării cu Hristos în taina prezenţei lui Dumnezeu, departe de influenţele zilei şi de lucrurile pământeşti.
Cu puterea, curajul şi înţelepciunea pe care le-a primit stând de vorbă cu Dumnezeu într-un loc tainic, putea să pregătească oştirea împotriva duşmanului. Înainte ca să ajungem la eliberarea definitivă a poporului, vrem să învăţăm o altă lecţie.
Curăţirea poporului
Era prea mult popor şi exista pericolul, ca victoria să fie văzută ca fiind un merit al poporului, şi prin aceasta să cadă într-o stare mai gravă. Mai mult de două treimi din ei erau fricoşi; pentru ei, viaţa lor proprie însemna mai mult decât lupta pentru Domnul. Aceştia au fost bucuroşi să poată să se reîntoarcă acasă. Ne temem de conflictele care sunt înaintea noastră? Ne sunt mai dragi liniştea şi comoditatea decât lupta? Totuşi, lupta este inevitabilă, dacă vrem să fim biruitori. Ne plac strângerile laolaltă, citim studii asupra Cuvântului şi vorbim despre învăţătură; dar suntem întăriţi cu îndrăzneală divină? Dacă nu ne preocupăm cu Cuvântul şi nu frecventăm strângerile laolaltă, atunci nu suntem potriviţi şi capabili pentru luptă. Au rămas zece mii, care nu erau fricoşi ca şi tovarăşii lor. Însă cea mai mare parte dintre ei nu erau aşa cum putea să-i folosească Dumnezeu. De aceea trebuiau supuşi unui alt examen, mult mai sever. Porunca Domnului a fost: „Coboară-i la apă şi ţi-i voi încerca acolo“. Apa este unul din darurile cele mai mari ale lui Dumnezeu, şi în acest caz poporul o avea din belşug. Modul în care ei o luau pentru sine dovedea aptitudinea lor de luptători ai lui Dumnezeu. Nouă mii şapte sute de bărbaţi şi-au plecat genunchiul, ca să bea cât se poate de mult; se părea că au uitat lupta. În schimb, trei sute de bărbaţi şi-au luat numai atât cât corespundea necesarului de moment, nu mai mult. Lupta pentru Domnul avea cea mai mare importanţă pentru ei.
Corecta folosire a darurilor lui Dumnezeu
La aceşti trei sute de bărbaţi recunoaştem cum trebuie folosite corect darurile lui Dumnezeu. Avem nevoie de hrană, îmbrăcăminte şi acoperiş; toate acestea ne stau la dispoziţie. Cum le folosim însă?
Dacă ţelul nostru este să posedăm cât mai mult din aceste lucruri, atunci suntem sclavii lor şi aparţinem acelora care nu pot să se împotrivească duşmanului, pentru că am început să alergăm după lucrurile pământeşti. Când dimpotrivă, folosim aceste lucruri ca daruri ale lui Dumnezeu şi suntem mulţumitori cu ce avem şi ne gândim că nu suntem aici ca să adunăm comori, ci ca să depunem mărturie despre Domnul, atunci ne dovedim ca unelte folositoare pentru slujba Sa.
Această comportare lăudabilă se vede clar la cei trei sute de israeliţi: ei ţineau în mâinile lor numai atât cât corespundea nevoilor lor de moment, nu mai mult. Aceştia erau bărbaţii potriviţi pentru război, care nu s-au lăsat încurcaţi în problemele vieţii acesteia.
Armele războiului
Armata care pleca la război, era echipată într-un mod ciudat. Armele nu corespundeau înţelepciunii omeneşti, iar tactica acestor luptători nu a fost învăţată în vreo şcoală de război. Însă aceşti bărbaţi aveau ochii îndreptaţi spre Domnul în toată simplitatea, fiind ascultători şi încrezători.
Privirea acestor bărbaţi era îndreptată spre căpetenia lor, căci porunca lui era: „Uitaţi-vă la mine!“ Dacă ar fi privit la duşman, în mod sigur ar fi fost descurajaţi din cauza superiorităţii lui numerice; însă ei nu s-au gândit să privească la duşman, deoarece conducătorul lor dat de Dumnezeu le-a solicitat toată atenţia. În timp ce se uitau la el, „fiecare stătea la locul lui“; făcând astfel, au fost o oştire tare, unită.
Armele lor de război erau foarte neobişnuite: trâmbiţe, ulcioare şi făclii. Ei nu purtau sabie, însă strigătul lor de luptă a fost măreţ şi dovedea că erau siguri de victorie. Nu au fost dezamăgiţi, căci pe când strigau: „Sabia Domnului şi a lui Ghedeon... toată oştirea a început să alerge, să ţipe şi să fugă“ (Judecători 7:20-21 ).
În a doua epistolă a lui Pavel către Timotei ne este prezentată decăderea îngrozitoare de la adevăr a bisericii mărturisitoare: rezultatul alergării după lucrurile pământeşti. Starea care ne este descrisă în capitolul 3 aproape că nu poate fi mai rea; tocmai aici avem un tablou potrivit al creştinătăţii mărturisitoare de astăzi. Devine clar că, dacă Biserica sau oricare altă grupare din sânul ei ar fi speranţa noastră, viitorul nostru sau mântuirea noastră, atunci am fi fără speranţă, pierduţi. Însă Pavel nu privea în această direcţie; el privea peste această stare de greşeli şi eşecuri şi îşi îndrepta privirea spre Hristosul cel înviat, care stă la dreapta lui Dumnezeu. Rezultatul acestei priviri neschimbate era triumful permanent. Se poate spune că această epistolă este una dintre cele mai luminoase ale Bibliei; eşecul omului scoate şi mai mult în evidenţă statornicia şi credincioşia Domnului.
Strigătul de bătălie al lui Pavel
Ca şi Ghedeon, Pavel a avut un strigăt de bătălie. El putea să spună: „Dar nu mă ruşinez, pentru că ştiu în Cine am crezut; şi sunt convins că El poate să păzească ce i-am încredinţat până în ziua aceea“ (2. Timotei 1:12
). Şi la sfârşitul vieţii, Pavel a exclamat: „M-am luptat lupta cea bună, am terminat alergarea, am păzit credinţa“ (2. Timotei 4:7
).
El stătea neclintit la locul său, ca şi oamenii lui Ghedeon, pentru că el cunoştea puterea şi harul marelui său Conducător, care l-a nimicit pe duşman şi a triumfat asupra morţii. Dacă Îl păstrăm pe Isus Hristos în mintea noastră, înviat din morţi după Evanghelia lui Pavel, şi dacă ochii noştri sunt aţintiţi spre El, în care sunt garantate toate intenţiile de binecuvântare ale lui Dumnezeu, vom fi în stare să stăm „fiecare la locul lui“. Nu vom sta cu teamă şi deprimare, pentru că inimile noastre vor fi încurajate prin victoria Domnului. Dacă rămânem în felul acesta pe locul nostru, putem să facem să răsune plin de încredere strigătul de bătălie al Domnului.
Mărturia Domnului
Mărturia Domnului se referă la adevărul minunat al biruinţei Sale şi la realitatea că tot harul lui Dumnezeu este în Hristos, unde nici un duşman nu-i poate face rău. Ea cuprinde marea realitate că planul lui Dumnezeu nu a putut fi zădărnicit, ci dimpotrivă, toate intenţiile Sale de har stau în siguranţă într-o mână care a nimicit puterea morţii. Pe scurt, este minunata veste de la Dumnezeu referitoare la Fiul Său înviat din morţi, prin care întreaga voie a lui Dumnezeu a fost împlinită. Cunoaşterea acestei veşti ne face să fim biruitori; nu trebuie să ne ruşinăm de vestirea ei, pentru că nu este vorba despre noi, ci despre Hristos, nu este vorba de o oarecare biserică, ci de Eliberatorul atotputernic, de Fiul lui Dumnezeu. Să ne lăsăm conduşi de Duhul dragostei, al puterii şi al chibzuinţei, să vestim cu hotârâre această minunată veste. Probabil, ne ruşinăm de creştinătate ca mărturie pentru Hristos şi de propria noastră stare jalnică, însă există ceva de care nu trebuie să ne ruşinăm: puterea şi înţelepciunea nemărginită a lui Dumnezeu.
Ulcioarele şi făcliile
Bărbaţii care strigau: „Sabia Domnului şi a lui Ghedeon!“, ţineau făcliile în ulcioare de pământ. Acele ulcioare urmau să fie distruse, pentru ca făcliile să lumineze. Strălucirea acestei lumini în întuneric însoţea strigătul de luptă şi sunetul trâmbiţelor. O referire la aceasta face 2. Corinteni 4:7 . Credincioşii posedă o minunată comoară; este cunoaşterea lui Dumnezeu în inimile lor. Această lumină minunată străluceşte în desăvârşirea ei dinspre Domnul Isus şi se reflectă în inimile noastre. Însă dacă se reflectă în inimile noastre, trebuie să se reflecte şi în afară. Lumina nu trebuie să rămână acoperită, ci trebuie să lumineze în afară din aceste vase de lut, care o conţin. Aceasta poate avea loc numai prin puterea lui Dumnezeu; ostenelile omeneşti sunt nefolositoare.
Lumina a strălucit în Pavel; modul său de viaţă era în concordanţă cu mărturia pe care o depunea, aşa că, atunci când predica despre toate binecuvântările care se găsesc numai în Hristos, sus, el nu le căuta pe pământ. El nu privea la ceea ce se vede, ci la ceea ce nu se vede. Gândirea sa era stăpânită de lucrurile veşnice şi nu de cele temporare, iar în felul acesta a putut fi un biruitor - el însuşi eliberat şi în stare să elibereze pe alţii.
Strălucirea în afară a luminii şi răspândirea mărturiei trebuie să meargă împreună. La aceasta ne-a chemat Domnul şi este privilegiul nostru să ne unim cu Numele şi mărturia Domnului. Să ne gândim însă, că atunci când ne preocupăm cu lucrurile pământeşti, lumina rămâne ascunsă şi noi încetăm să ne îngrijim de mărturia Domnului.
Să enumerăm încă o dată premisele care au condus la victoria oştirii lui Ghedeon asupra duşmanului:
a) erau bărbaţi viteji (Judecători 7:3 ),
b) au luat cu sine numai ceea ce era strict necesar (Judecători 7:6 ),
c) au fost as-cultători de căpetenia lor (Judecători 7:17 ),
d) au lăsat ca lumina, pe care o conţineau ulcioarele, să fie văzută în afară (Judecători 7:20 ),
e) au făcut să se audă strigătul de luptă (Judecători 7:20 ),
f) fiecare stătea la locul lui (Judecători 7:21 ).
Să facă Dumnezeu ca aceste lucruri să ne caracterizeze pe fiecare!
O atenţionare
Mai este ceva în istoria lui Ghedeon, care este foarte interesant şi plin de învăţătură. Israeliţii voiau să-l facă pe Ghedeon împăratul lor; ei vorbeau despre el ca despre eliberatorul lor şi se părea că ar fi uitat pe deplin, că totul se datorează numai lui Dumnezeu (Judecători 8:23 ). Istoria se repetă mereu, căci inima omului rămâne aceeaşi, şi mulţi au căzut pradă acestor şiretlicuri. Oamenii au fost aleşi de Dumnezeu ca să ajute pe poporul Său şi să-l elibereze, dar mulţi au fost onoraţi şi urmaţi; unii au mers aşa de departe, că s-au numit după numele vaselor pe care le-a folosit Dumnezeu şi în felul acesta i-au făcut stăpânitori asupra lor. Asupra acestui fapt suntem atenţionaţi în 1. Corinteni 1 şi 3, iar astăzi, mai mult ca oricând, ar trebui să fim atenţi. În loc să privească numai la Domnul şi să se ţină strâns numai de El, mulţimea creştină priveşte în jur la cineva, pe care poate să-l privească ca om al lui Dumnezeu şi de la care aşteaptă lumină şi călăuzire. Ghedeon a trecut cu succes acest examen şi a strigat: „Domnul să domnească asupra voastră!“
Oamenii din Sihem nu au ţinut seama de aceste cuvinte ale lui Ghedeon, deoarece după moartea sa l-au făcut pe fiul său, Abimelec, împăratul lor, cu rezultatul că s-au ucis reciproc.
Capitolul nouă al cărţii Judecători ne relatează despre recolta amară a mândriei lui şi a nebuniei lor şi ne atenţionează cu privire la încrederea în oameni - mărăcinele din parabola lui Iotam - în mod deosebit atunci când este vorba de lucruri ale lui Dumnezeu. Domnul singur este de ajuns. Dragostea Sa, harul Său şi puterea Sa nu pot niciodată să dea greş. El este adevărata Viţă, Măslinul şi Smochinul despre care vorbea Iotam, în opoziţie cu mărăcinele nefolositor. Toate nevoile poporului Său sunt satisfăcute prin El.