Judecata pregăteşte calea pentru binecuvântare şi astfel focul din cer este urmat de ploaia din cer. Urechea deschisă a lui Ilie prinde „un vuiet de mare ploaie“. Un vuiet de umblet în vârful duzilor (2. Samuel 5:24), o tulburare a apelor – geamătul încet al pământului – i-au spus urechii ascultătoare a lui Ilie că, în sfârşit, era aproape ziua când Domnul urma să trimită ploaie pe pământ.
Dacă, printr-o umblare mai aproape de Dumnezeu, urechile noastre ar fi mai deprinse să prindă şi cele mai slabe şoapte ale Sale şi dacă minţile noastre ar fi mai învăţate să le interpreteze corect, nu ar trebui şi noi să auzim adesea, printre suspinele slabe care se ridică din această lume tulbure, glasul Său care ne vorbeşte despre binecuvântările ce vor veni? În priveliştea unui pat de boală al cuiva, sau în plânsetul unuia care este îndurerat, sau în strigătul unei inimi dezamăgite, nu ar trebui noi să distingem sunetul binecuvântării viitoare pentru sufletul copleşit de durere?
Niciun astfel de sunet nu a ajuns la urechea împăratului Ahab. Absorbit de propiile lui plăceri egoiste, inima lui s-a împietrit şi auzea greu cu urechile (Matei 13:15 ). Doar credinţa poate citi semnele timpurilor şi poate intra în tainele Domnului. Atunci când totul pare mort în poporul lui Dumnezeu, când nu este nici un rezultat vizibil al predicării Evangheliei, când printre păcătoşi au loc doar puţine întoarceri la Dumnezeu, când există doar puţină creştere printre sfinţi, este într-adevăr nevoie de o umblare aproape de Dumnezeu pentru a vedea mâna Sa la lucru.
Totuşi, atunci când glasul lui Dumnezeu este auzit şi mâna Sa este văzută, aceasta produce imediat rezultate. Vine ploaia? atunci Ahab se va ridica să mănânce şi să bea, în timp ce Ilie – omul cu urechea deschisă – se va urca în vârful Carmelului pentru a se ruga.
Timp de trei ani şi jumătate ploaia a fost oprită iar foametea a fost chinuitoare în ţară. Acum vine ploaia, iar foametea se sfârşeşte. Cu siguranţă că acum Ahab se va întoarce către Dumnezeu cu recunoştinţă. El a văzut deşertăciunea idolilor, demascarea falşilor profeţi, focul din cer şi judecata teribilă a profeţilor lui Baal. Vai, toate acestea nu au avut niciun efect asupra împăratului; Dumnezeu nu are loc în gândurile lui. Puţin îi pasă de Domnul sau de Baal, de profetul Dumnezeului celui Viu sau de cei patru sute cincizeci de profeţi ai lui Baal. Singurul său gând este „Această foamete chinuitoare s-a terminat, vine ploaia; de acum mă pot desfăta fără nicio piedică”. Aşa că el se ridică să mănânce şi să bea, sărbătorind împrejurarea cu un ospăţ. Aşa este întotdeauna cu lumea. Dumnezeu Îşi pune mâna peste conducători şi, pentru un timp, ei au parte de războaie, de foamete sau de epidemii. De îndată ce acestea se termină, ei se întorc cu o însufleţire reînnoită la petrecerile, băuturile şi plăcerile lor, iar Dumnezeu este uitat.
Cât de diferit este efectul asupra unui om al lui Dumnezeu. El aude sunetul ploii care vine şi cunoaşte că nu este timpul pentru a petrece împreună cu lumea, ci pentru a se retrage departe de oameni – pentru a fi singur cu Dumnezeu, în vârful muntelui. Atunci când lumea se ridică să petreacă, este timpul ca cei ai lui Dumnezeu să se ridice pentru rugăciune. Firea ar putea să spună că, dacă se aude zgomot de ploaie din belşug, nu este nevoie de rugăciune, însă pentru omul spiritual este o chemare divină la rugăciune.
Totuşi, sunt anumite condiţii pe care trebuie să le îndeplinim pentru ca rugăciunea să aibă efect. Acestea sunt arătate înaintea noastră în această scenă măreaţă. Mai întâi, o rugăciune eficace necesită ca noi să ne retragem din graba şi presiunea acestei lumi într-o singurătate sfântă cu Dumnezeu. Ca şi Ilie, trebuie să urcăm în vârful muntelui. Sau, după cum ne învaţă Domnul: „Dar tu, când te rogi, intră în cămăruţa ta şi, după ce ţi-ai închis uşa, roagă-te Tatălui tău care este în ascuns” (Matei 6:6 ). Cât de adesea rugăciunile noastre sunt zadarnice din cauza lipsei „uşii închise”. Pentru a fi în prezenţa lui Dumnezeu în mod conştient, trebuie să ne liniştim duhurile, să ne adunăm gândurile abătute şi să închidem uşa pentru lume. Singurătate şi separare sfântă sunt primele mari cerinţe pentru o rugăciune eficace.
Apoi, iarăşi, trebuie să ne ocupăm adevăratul nostru loc în ţărână înaintea lui Dumnezeu, iar aceasta o vedem în mod izbitor la profet. Ajuns în vârful muntelui, el se coboară în valea umilinţei. „Şi Ilie s-a suit pe vârful Carmelului şi s-a plecat la pământ şi şi-a pus faţa între genunchi.” Cu câteva ore înainte el stătuse în picioare pentru Dumnezeu în prezenţa împăratului, a falşilor profeţi şi a întregului popor al lui Israel, iar poporul „au căzut cu feţele la pământ”. Acum, falşii profeţi sunt morţi, mulţimea s-a împrăştiat, iar Ilie a rămas singur cu Dumnezeu. El se aruncă îndată la pământ şi îşi ascunde faţa. Înaintea întregului Israel Dumnezeu îl va susţine şi îl va onora pe slujitorul Său, dar, singur cu Dumnezeu, el trebuie să îşi înveţe propria-i nimicnicie în prezenţa măreţiei lui Dumnezeu. Mai devreme era martor pentru Dumnezeu înaintea păcătoşilor, poruncind împăratului, profeţilor şi poporului; acum este singur, aşteptându-L pe Dumnezeu ca unul care se roagă şi, în acest fel, el trebuie de asemenea să îşi aducă aminte că nu este altceva decât ţărână, depinzând în întregime de îndurarea lui Dumnezeu. „Iată acum”, a spus Avraam, „am îndrăznit să vorbesc Domnului, eu, care sunt pulbere şi cenuşă.” (Geneza 18:27 ). Un frate în vârstă a spus odată „Cu cât inima se coboară mai mult, cu atât se ridică rugăciunea mai mult. Dumnezeu primeşte exprimări zdrobite atunci când ele vin din inimi zdrobite”.
Întâmplarea ne descoperă un alt secret al rugăciunii arzătoare şi eficace. Nu trebuie doar să ne rugăm, ci să veghem şi să ne rugăm. Tot aşa cum ne îndeamnă apostolul „Stăruiţi în rugăciune, veghind în ea cu mulţumire” (Coloseni 4:2 ). Sau cum citim: „rugându-vă în orice timp în Duh, prin orice rugăciune şi cerere, şi veghind la aceasta cu toată stăruinţa” (Efeseni 6:18 ). Vedem în rugăciunea lui Ilie aceaste veghere, căci el îi spune slujitorului său: „Suie-te, te rog, şi uită-te spre mare”. Iar acesta s-a suit, a privit şi a spus „Nu este nimic“. El a vegheat, dar la început nu a văzut nimic. El a auzit sunetul care l-a determinat să se roage, şi s-a rugat şi a vegheat, dar la început nu vede nimic. Cât de des se întâmplă la fel şi astăzi cu cei ai lui Dumnezeu. Ei se roagă şi chiar veghează, dar pentru un timp, Dumnezeu găseşte că este potrivit să îi lase să aştepte. Dumnezeu trebuie să ne înveţe lecţii şi astfel, pentru o vreme, poate să ne lase să aşteptăm la uşa Lui. Privim ca să vedem mâna lui Dumnezeu la lucru şi iată că nu vedem nimic. Nu învăţăm ceva din faptul că nu se vede nimic din partea lui Dumnezeu din cauză că ceva din eul nostru ne umple viziunea? Trebuie să ne învăţăm propria noastră nimicnicie mai înainte de a-L vedea pe Dumnezeu la lucru. Noi ne gândim că Dumnezeu ne va auzi din cauza urgenţei cazului nostru, a înflăcărării rugăciunilor noastre, a dreptăţii cauzei noastre. Dar Dumnezeu ne lasă să aşteptăm până când suntem conştienţi că deşi înaintea oamenilor am putea avea într-adevăr o cauză dreaptă, înaintea lui Dumnezeu suntem nişte rugători nevrednici, neavând niciun drept, apelând însă la harul lui Dumnezeu. Mai mult, Dumnezeu ne va învăţa că rugăciunea nu este ca o baghetă magică pe care să o putem folosi în orice moment pentru a obţine imediat ceea ce dorim, ci că puterea rugăciunii se află în Acela căruia ne rugăm.
Însă dincolo de întârzierile cauzate de noi înşine, Dumnezeu Îşi are timpul Său şi căile Sale de a răspunde la rugăciuni. Dacă prin urmare, ne rugăm şi veghem şi totuşi trebuie să recunoaştem împreună cu slujitorul lui Ilie că „nu este nimic“, ce putem noi face mai mult? Această întrebare primeşte un răspuns foarte categoric din partea lui Ilie. El a zis de şapte ori: „Du-te din nou“. Cu alte cuvinte, noi trebuie să stăruim. Apostolul nu doar că ne îndeamnă să ne rugăm, ci să şi veghem „cu toată stăruinţa”. Nu putem să Îl grăbim pe Dumnezeu. Noi ne gândim la ce este convenabil pentru noi, Dumnezeu Se gândeşte la ce este pentru gloria Lui şi pentru folosul nostru.
În lumina acestei scene am putea foarte bine să ne cercetăm inimile, să vedem dacă suntem îndeajuns de aproape de Dumnezeu pentru a auzi chemările Sale la rugăciune, deşi întreaga lume poate să petreacă. Suntem noi gata pentru o separare sfântă pentru rugăciune, pentru smerire în rugăciune şi pentru veghere la aceasta cu toată stăruinţa?
Atunci când aceste condiţii sunt îndeplinite, nu putem noi să credem că vom primi un răspuns la rugăciune, chiar dacă, privind, nu este decât un mic semn, sau deloc, al binecuvântării care vine? Astfel era şi cu Ilie; stăruinţa lui a fost răsplătită. El ştia că rugăciunea lui urma să primească un răspuns, deşi pentru privirea lui nu era decât „un nor mic” şi acela nu mai mare decât „o mână de om”. Însă în spatele asemănării unei mâini de om, credinţa poate să întrezărească mâna lui Dumnezeu. Îndată Ilie îi trimite de veste lui Ahab,cu cea mai mare încredere, spunând „Înhamă şi coboară, ca să nu te oprească ploaia”. Pentru ochiul firesc nu era niciun semn de ploaie: cerul era perfect senin în afară de un mic nor, nu mai mare decât mâna unui om. Însă credinţa ştia că Dumnezeu era în spatele norului, iar atunci când Dumnezeu lucrează, ceva mic este îndeajuns.
Împreună cu Dumnezeu, o mână de făină şi puţin ulei pot hrăni o casă pentru un an întreg. Împreună cu Dumnezeu cinci pâini şi doi peştişori pot hrăni cinci mii de oameni, iar un nor mic care Îl are pe Dumnezeu în spate, poate umple tot cerul. Astfel s-a întâmplat că în timp ce Ahab îşi pregătea carul „cerul s-a întunecat de nori şi vânt şi a fost o ploaie mare”. „Şi Ahab s-a suit în carul său şi a mers la Izreel”. Însă „mâna Domnului a fost peste Ilie”. Mâna Domnului era cu omul care fusese cu Dumnezeu pe vârful muntelui. Iar atunci când mâna Domnului este peste un om, el va face toate lucrurile într-un fel potrivit şi la timpul potrivit. Călăuzit de Domnul, Ilie a stat înaintea împăratului pentru a-l mustra pentru idolatria lui, iar acum, tot călăuzit de Domnul, profetul aleargă înaintea împăratului pentru a onora şi a păstra autoritatea împăratului în ochii poporului. Ilie este învăţat să păstreze ce se cuvine lui Dumnezeu în timp ce arată respectul cuvenit omului. La momentul potrivit el îşi arată teama de Dumnezeu şi la momentul potrivit el va onora pe împărat.