Obadia a dus mesajul, iar Împăratul Ahab pleacă să îl întâlnească pe profet şi dintr-odată îl acuză ca fiind cel care nenoroceşte pe Israel. Ce contează că ţara e plină de idoli şi de temple idoleşti; ce contează că peste tot se văd idoli de lemn şi altare idoleşti, slujite de preoţii idolilor; ce contează că poporul l-a părăsit pe Domnul şi l-a urmat pe Baal; ce contează că împăratul este conducătorul apostaziei, iar soţia sa o păgână criminală? Toate aceste rele adunate la un loc nu sunt o problemă pentru împărat. Dar dacă e vorba de secetă în ţară şi de foamete în Samaria, care îl împiedică să-şi urmărească plăcerile şi îi ameninţă herghelia – atunci este într-adevăr o problemă gravă şi omul la cuvintele căruia cerurilor s-au închis este, în ochii împăratului, unul care aduce nenorocirea. Deşi Ilie, având acces la puterea Dumnezeului cel viu, putea să învie din morţi şi să aducă ploaia; dar, din clipa în care vorbeşte împotriva păcatului şi îl avertizează pe păcătos, e văzut ca un aducător de nenorocire.
Prezenţa celui care aşază păcatul înaintea conştiinţei şi care îl aduce pe păcătos în prezenţa lui Dumnezeu este întodeauna supărătoare în această lume. La venirea lui Hristos în lume, Irod “s-a tulburat, şi tot Ierusalimul împreună cu el”. Iar ceva mai târziu, Pavel şi însoţitorii săi au fost priviţi drept nişte instigatori, deoarece cetăţenii înfuriaţi din Filipi au spus: “Oamenii aceştia… tulbură cetatea noastră”.
Creştinul lumesc nu va fi privit ca unul care tulbură, la fel Obadia, în timpul său, departe de a fi unul care tulbură, era privit ca un membru extrem de folositor societăţii şi, ca urmare, a fost făcut mai-marele casei împăratului. Omul lui Dumnezeu care stă departe de cursul lumii acesteia – în timp ce asistă la răul ei şi avertizează cu privire la judecata iminentă – este cel care va tulbura întotdeauna, chiar dacă el vesteşte harul şi arată calea binecuvântării.
Cu o deosebită putere şi claritate a vorbirii, profetul îi transmite acuzaţia înapoi împăratului: „Eu n-am tulburat pe Israel, ci tu şi casa tatălui tău”. În credincioşie, el arată cum au făcut ei aceasta şi îi arată lui Ahab păcatul său: „Pentru că aţi părăsit poruncile Domnului şi aţi umblat după Baali”.
Acuzându-l pe Ahab de păcatele sale, el îi arată apoi împăratului că este o singură cale pentru ca foametea să înceteze şi să ajungă la ziua când Domnul va trimite ploaie pe pământ. Păcatul care a atras judecata trebuie judecat. În acest scop, lui Ahab i se spune să adune tot Israelul la Carmel, împreună cu cei 450 de profeţi ai lui Baal şi cei 400 de profeţi ai Aşerei, care mănâncă la masa Izabelei. Toţi cei care au fost implicaţi în acest mare păcat trebuie să fie prezenţi. Conducătorii şi cei conduşi trebuie să se adune la Carmel. Nicio favoare de care cineva se poate bucura, nicio poziţie, oricât de înaltă, pe care cineva o poate ocupa nu va fi îngăduită ca scuză pentru absenţă. Cei care petrec la masa împăratului şi cei care îl slujesc pe Baal trebuie să fie prezenţi alături de întreg poporul. Chiar şi împăratul realizează starea disperată a ţării şi, prin urmare, fără niciun alt protest, el îndeplineşte cerinţa lui Ilie. Întregul Israel şi toţi profeţii idolatri sunt strânşi la Carmel.
Fiind adunată întreaga mulţime, Ilie iese înainte şi vorbeşte către “tot poporul”. El face trei apeluri distincte. În primul, el caută să trezească conştiinţa poporului. El spune: “Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, urmaţi-L; şi dacă este Baal, urmaţi-l”.
Mulţimea, în auzul căreia Ilie face acest apel puternic, era formată dintr-un împărat decăzut, o adunătură stricată de profeţi şi o mulţime de oameni lumeşti, uşuratici şi nehotărâţi. Trecând de împărat şi de profeţi, Ilie se adresează îm mod direct poporului. Împăratul era conducătorul apostaziei şi fusese deja acuzat de păcatele sale. Profeţii erau împotrivitorii declaraţi ai lui Dumnezeu şi urmau să fie descoperiţi şi judecaţi. Dar marea partea a poporului era nehotărâtă, şovăind între două părţi. Prin mărturisire ei erau poporul lui Dumnezeu, prin practică ei erau închinătorii lui Baal. Făcând un apel la conştiinţa lor, el spune: “Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele?” (sau: “Până când veţi şovăi între două părţi?”).
Noi astăzi suntem confruntaţi cu reprezentanţi ale acestor trei categorii. Există conducători în apostazie, oameni care au făcut o mărturisire exterioară din creştinism, dar care resping pe Domnul care i-a răscumpărat şi s-au întors cu spatele pentru a se bălăci în noroi. Apoi există un număr din ce în ce mai mare de oameni în creştinătate care nu mărturisesc deloc creştinismul, dar care răspândesc cu sârguinţă propriile lor sisteme religioase greşite şi care sunt duşmani declaraţi ai lui Dumnezeu Tatăl şi ai Fiului. Dar mai este încă o clasă, marea masă a creştinilor de nume care „şovăie între două opinii”. Vai, ei nu au nicio credinţă personală în Hristos, nu au nimic altceva decât „opinii”. Pentru ei, Dumnezeu şi Cuvântul Său, Hristos şi crucea Sa, timpul şi eternitatea, cerul şi iadul sunt doar nişte chestiuni de opinie – opinii care nu au ca rezultat nicio convingere sigură, deoarece în legătură cu aceste realităţi solemne ei au „DOUĂ opinii”. Ei nu vor să i se împotrivească lui Hristos, dar nici să-L mărturisească. N-ar vrea să se pună rău cu Dumnezeu, dar caută cu bucurie să rămână în relaţii cu lumea. Le-ar plăcea să scape de judecata păcatului, dar îşi îndreaptă gândurile spre bucuria plăcerilor păcatului. Le-ar plăcea să moară ca sfinţi, dar preferă să trăiască precum păcătoşii. Uneori vor vorbi despre moralitate, vor discuta probleme sociale şi religioase sau vor lua parte la controverse teologice. Dar vor evita cu mare grijă orice legătură cu Dumnezeu şi mărturisirea Numelui Său. Ei şovăiesc, ezită, amână, practic ei spun: „Într-o zi ne vom întoarce la Hristos, dar acum nu; într-o zi vom fi mântuiţi, dar acum nu; într-o zi ne vom confrunta cu păcatele noastre, dar acum nu.”
Astfel de oameni să ia seama la întrebarea pătrunzătoare a lui Ilie: “Până când?”. Până când se vor eschiva păcătoşii să răspundă la întrebarea măreaţă cu privire la destinul veşnic al sufletului lor? Până când îşi vor irosi vieţile, jucându-se cu păcatul, desconsiderând mântuirea şi bătându-şi joc de Dumnezeu? Un astfel de om trebuie să îşi amintească faptul că şi Dumnezeu, la fel ca omul, are un răspuns la această întrebare şi că hotărârile lui Dumnezeu sunt de obicei foarte diferite faţă de propunerile omului. Omul bogat din Evanghelie şi-a propus să răspundă la această întrebare potrivit cu gândurile lui, iar Dumnezeu l-a numit nebun pentru eforturile sale. “Cât timp voi trăi?”, şi-a spus el. Şi ca răspuns, el şi-a promis “mulţi ani”. Dar răspunsul lui Dumnezeu a fost foarte diferit: “În această noapte ţi se va cere înapoi sufletul”.
Această întrebare solemnă “Până când?” nu suportă nicio amânare. Este adevărat că harul lui Dumnezeu nu are limită, dar ziua harului îşi are sfârşitul ei. Timp de secole întregi, lumina harului a strălucit peste această lume vinovată; acum umbrele se alungesc, iar noaptea se apropie. Soarele harului apune, în timp ce se adună norii judecăţii. Batjocoritorii să ia seama ca nu cumva atunci când Dumnezeu spune “Până când?” oamenii să fi şovăit prea mult, doar pentru auzi la final aceste cuvinte teribile: “Deoarece eu am chemat şi voi aţi refuzat să auziţi, mi-am întins mâna şi nimeni n-a luat seama, ci aţi respins orice sfat al meu şi n-aţi vrut nicio mustrare a mea, voi râde şi eu în nenorocirea voastră, îmi voi bate joc, când vă va cuprinde frica. Când vă va cuprinde frica deodată, ca o furtună, şi nenorocirea voastră va veni ca o vijelie, când necaz şi strâmtorare vor veni peste voi, atunci mă vor chema, dar nu voi răspunde; mă vor căuta îndată, dar nu mă vor găsi” (Proverbe 1:24-28 ).
În vremea lui Ilie, oamenii nu au răspuns chemării sale. Ei “nu i-au răspuns niciun cuvânt”. Toate gurile erau închise. Stăteau înaintea profetului ca un popor tăcut, lovit în conştiinţă şi condamnat. După ce a pus poporul faţă în faţă cu păcatul lor, profetul mai face o a doua chemare. El aminteşte naţiunii că doar el este profetul Domnului; dar profeţii lui Baal sunt 450 de oameni. Ce vremuri rele sunt acelea în care doar un singur profet adevărat stă în picioare împotriva a 450 de profeţi falşi! Mai erau într-adevăr alţi şapte mii care nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal, totuşi era un singur om om lăsat să mărturisească pentru Domnul. Este bine să refuzi să i te închini lui Baal, dar este o mare diferenţă între a nu te pleca în închinare în faţa lui Baal şi a sta în picioare pentru a-L mărturisi pe Domnul. Obadia se temea foarte mult de Domnul, dar asocierea sa lipsită de sfinţenie cu casa împăratului i-a închis gura. Nu auzim niciun cuvânt despre el pe Carmel. Teama de Dumnezeu i-a condus poate pe cei şapte mii să plângă în taină înaintea lui Dumnezeu, dar teama de om i-a oprit de la a-L mărturisi pe Dumnezeu în public. În toată acea mare mulţime profetul a stat singur. Şi să nu uităm că, în ciuda tăriei sale sfinte, el era un om cu aceleaşi slăbiciuni ca şi noi. Dumnezeul cel viu, înaintea căruia stătea, era sursa puterii sale.
Chiar singur fiind, Ilie nu a ezitat să provoace mulţimea falşilor porfeţi. El l-a mustrat pe împărat; a dovedit poporul vinovat de nehotărâre şi lipsă de seriozitate; tot el va da în vileag acum nebunia acestor profeţi falşi şi mândria dumnezeilor lor. Cine este Dumnezeul lui Israel?, aceasta este marea întrebare. Ilie propune cu îndrăzeală ca ea să fie supusă încercării prin foc. “Dumnezeul care va răspunde prin foc, acela să fie Dumnezeu”. Apelul este către Dumnezeu. Decizia nu va depinde de profetul singuratic al Domnului sau de cei 450 de profeţi ai lui Baal. Nu va fi rezultatul speculaţiilor omeneşti sau al părerii unui singur om împotriva a 450. Dumnezeu va decide. Profeţii lui Baal vor pregăti un altar, Ilie va reconstrui altarul Domnului, iar Dumnezeul care va răspunde prin foc va fi Dumnezeu.
Acest apel la raţiune are parte de aprobarea imediată şi unanimă a lui Israel: “Tot poporul a răspuns şi a zis: Cuvântul acesta este bun!”. Profeţii lui Baal sunt tăcuţi, dar în faţa aprobării poporului nu pot să evite chestiunea. Ei pregătesc altarul, viţeii lor şi îşi cheamă dumnezeul lor. De dimineaţă până seara au strigat către Baal. Era totul în zadar, nu era nici măcar o voce care să răspundă. Până la mijlocul zilei, Ilie este un martor tăcut al eforturilor lor inutile; apoi, pentru prima şi ultima dată, el se adresează profeţilor falşi şi acum doar pentru a-i ironiza. Luaţi în râs de Ilie, ei îşi intensifică eforturile. Pentru încă trei ore – de la amiază până la timpul jertfei de seară – ei strigă tare şi se taie cu cuţite până când începe să curgă sânge. Totul este în continuare în zadar, căci “n-a fost nici glas, nici cineva care să răspundă, nici luare-aminte”.
Când frustrarea falşilor profeţi ajunge la culme, Ilie face a treia chemare către popor. El a vorbit conştiinţelor lor, a făcut apel la raţiunea lor, iar acum vorbeşte inimilor lor. El îi adună în jurul lui cu o invitaţie binevoitoare, “Apropiaţi-vă de mine!”. Şi ca răspuns “tot poporul s-a apropiat de el”. În linişte ei îl privesc pe profet cum repară altarul Domnului. Dărâmând altarul lui Baal, el construieşte altarul Domnului. Nu este de ajuns să faci cunoscut răul, ci adevărul trebuie afirmat cu tărie.
Pentru a menţine adevărul, el construieşte altarul cu douăsprezece pietre. În ciuda stării divizate a naţiunii, credinţa recunoaşte unitatea celor douăsprezece seminţii. Fiecare seminţie trebuie să fie reprezentată în altarul Domnului. Credinţa vede cum se apropie ziua când idolatria va fi judecată şi poporul va fi una, avându-L pe Dumnezeu în mijloc. Astfel este cuvântul Domnului prin Ezechiel: “Iată, Eu voi lua pe fiii lui Israel dintre naţiunile unde s-au dus şi-i voi aduna din toate părţile şi-i voi aduce pe pământul lor. Şi-i voi face o singură naţiune în ţară, pe munţii lui Israel; şi un singur împărat va fi împărat pentru ei toţi; şi nu vor mai fi două naţiuni, nici nu vor mai fi despărţiţi în două împărăţii. Şi nu se vor mai întina cu idolii lor sau cu lucrurile lor dezgustătoare sau cu vreuna din fărădelegile lor; şi-i voi salva din toate locuinţele lor în care au păcătuit şi-i voi curăţi; şi ei Îmi vor fi popor şi Eu le voi fi Dumnezeu.” (Ezechiel 37:21-23 ).
Altarul fiind ridicat, jertfa aşezată deasupra, totul fiind înmuiat de trei ori în apă şi timpul pentru jerfta de seară fiind aproape, profetul se întoarce spre Dumnezeu în rugăciune. În rugăciunea sa, Ilie nici măcar nu se poemneşte pe el însuşi, ci e preocupat doar de Dumnezeu. Nu caută o poziţie pentru el; nu are nicio dorinţă de a se înălţa pe sine înaintea poporului; nu vrea să fie cunoscut decât ca slujitorul care îndeplineşte poruncile Domnului. Singura lui dorinţă este ca Dumnezeu să fie glorificat. În acest scop, el face ca tot poporul să cunoască faptul că Domnul este Dumnezeu; că Domnul face “toate aceste lucruri”, că Domnul vorbeşte inimilor lor pentru a întoarce pe popor la El.
Rugăciunea lui Ilie primeşte un răspuns imediat: “şi a căzut foc de la Domnul şi a mistuit arderea-de-tot”. Cât de minunată este această scenă. Un Dumnezeu sfânt care trebuie să trateze tot răul prin focul mistuitor al judecăţii şi o naţiune vinovată cufundată în răul pe care Dumnezeul cel sfânt trebuia să îl judece. Bineînţeles că focul Domnului trebuia să cadă şi, la fel de sigur, că naţiunea trebuia mistuită. Cum puteau ei scăpa? Cum vor fi întoarse inimile lor către Domnul? Este o problemă pe care nicio rugăciune fierbinte a unui om neprihănit n-ar putea-o rezolva. Pentru ca poporul vinovat să să fie iertat, atunci altarul trebuie construit şi trebuie asigurată o jertfă care va reprezenta poporul înaintea ochilor lui Dumnezeu şi asupra căreia să poată cădea judecata pe care ei o meritau. Şi se întâmplă astfel, deoarece citim: “şi a căzut foc de la Domnul şi a mistuit arderea-de-tot”. Judecata a căzut asupra jertfei, iar poporul este liber să plece.
“Şi tot poporul a văzut şi au căzut cu feţele la pământ şi au zis: 'Domnul, El este Dumnezeu! Domnul, El este Dumnezeu!'”. În harul minunat al jertfei, neprihănirea lui Dumnezeu găseşte o cale prin care dreptatea este satisfăcută, judecata executată, iar inima naţiunii câştigată.
Oare cine nu vede în această scenă o anticipare luminoasă a jertfei Domnului Isus Hristos când, prin Duhul veşnic, El S-a oferit pe Sine fără pată lui Dumnezeu? Cu toate acestea, există o deosebire remarcabilă: dacă pe Carmel focul judecăţii a mistuit arderea-de-tot, la Calvar, am putea spune că jertfa a fost cea care a mistuit focul judecăţii. Tot aşa, jertfele iudaice erau repetate adesea, dar niciodată nu puteau înlătura păcatele. În cazul lor, judecata era întotdeauna mai mare decât jertfa, dar la Calvar vedem pe Cel care, fiind Jertfa, este mai mare decât judecata. Acolo potopul mâniei care era asupra noastră s-a abătut asupra capului Său şi a fost consumat; El a mistuit judecata pe care El a purtat-o. Învierea este dovada veşnică a acestui fapt. El a fost dat pentru greşelile noastre şi a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră.
Dar la ce ar folosi toate acestea dacă nu le vedem prin credinţă? “Şi tot poporul a văzut şi au căzut cu feţele la pământ” şi s-au închinat. Şi în cazul nostru, vederea prin credinţă a Hristosului mort şi înviat ne va pleca inimile în închinare. Jertfa, prin care Dumnezeu Şi-a curăţit poporul Său de orice judecată, a arătat astfel dragostea Lui încât El ne-a câştigat inimile noastre. “Dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat”. Într-adevăr putem spune şi astăzi despre poporul lui Dumnezeu, că El “le-a întors inima înapoi” şi, precum Israel, poporului Său nu-i mai rămâne decât să cadă cu feţele la pământ în închinare.